„Mă dureau toate, aveam câte cinci atacuri de panică pe zi și mi se spunea «Nu ai nimic»”. Lupta lui Alin cu depresia anxioasă

Te dor oasele. “Nu ai nimic”. Te doare stomacul. “Nu ai nimic”. Te doare colonul. “Nu ai nimic”. De multe ori, așa începe depresia. Crezi că ai probleme fizice, dar simptomele pornesc de la cap. Așa a fost pentru Alin Lepădatu, care, în urmă cu cinci ani, ajunsese să sune la ambulanță de câte cinci ori pe zi. Avea atacuri de panică, dar nu știa ce se întâmplă cu el. A început să-și înțeleagă stările mai târziu, după ce a fost, în sfârșit, diagnosticat: depresie anxioasă și tulburare obsesiv-compulsivă, căreia îi mai spunem și OCD, de la denumirea în limba engleză, obsessive–compulsive disorder. Alin are 32 de ani, stă în București și lucrează ca șef de sală la un hotel. E mulțumit că acum se descurcă singur. Știe că depresia nu se vindecă, dar că poate fi ținută sub control. 

Publicat în: 27.02.2020

„Primul simptom al unui atac de panică este starea de frică. Apoi simți că te sufoci și că ți-o ia inima razna. La început, îmi bătea inima, simțeam că nu am aer și că mă sufoc. Am început să sun la salvare și să iau toate spitalele la rând. Aveam ba cinci atacuri de panică pe zi, ba șase, ba patru. Așa eram în fiecare zi. Acum, când am atac de panică, fumez și îmi beau cafeaua. Te obișnuiești. Nu mori, doar te chinui. Dar te chinui bine”. 

L-am găsit pe Alin pe un grup de pe Facebook destinat celor care au probleme cum ar fi depresia, anxietatea sau insomnia. Eu căutam un insomniac, el intrase de curând pe grup și voia să-i ajute cu sfaturi pe alții ca el. 

„După ce am citit n postări, am observat că sunt oameni care stau și spun că se simt rău. Fizic vorbind. Mă doare una-alta, sunt amețit etc. Am avut și eu aceleași stări timp de trei ani, zi de zi. Toate sunt din cauza anxietății și fricii de boală. Trebuie să îți faci un hobby, ceva care să îți placă, să îți distragă atenția. Așa eram și eu. Toată ziua auleu ce am, auleu sunt bolnav, auleu mor. Recomand două lucruri. 1: să ai o atmostferă liniștită în viață, nu certuri, nu discuții. Și 2: gasește-ți o ocupație. Să îți distragă atenția de la aceste stări. Fă-ți o relație dacă ești singur/singură. Ieși din casă. Plimbă-te. O să te ajute”, scria Alin pe grup, în data de 3 octombrie 2019. A doua zi, îmi dădea Add pe Facebook, în urma unei postări în care întrebam dacă cineva de pe grup se confruntă cu insomnia. Alin credea că am nevoie de ajutor. 

Când a aflat că sunt jurnalist în căutare de povești, mi-a răspuns: 

“Vrei poveste? Îți dau una. Dar ia cutia de șervețele și un pix. Cred că, după o experiență de trei ani de chin zi de zi, ai de scris. 

Care e diagnosticul tău? Sau diagnosticele?

Am două. Depresie anxioasă și tulburare obsesiv-compulsivă”.

Am stabilit o întâlnire, la o cafea, pentru săptămâna următoare. 

Câte cinci vizite zilnice la spital, același răspuns: „Nu ai nimic”

Alin Lepădatu are 32 de ani, stă în București de la 22 și, după o perioadă de confuzie și decădere din cauza bolii, acum e pe picioarele lui, șef de sală la un hotel. Locuiește cu sora lui mai mică, dar ea e mai mult plecată de acasă. Mai are și o pisică. Părinții – mama biologică și tatăl vitreg – au plecat în Italia. Nu mai are prieteni și preferă să se bazeze mai mult pe el. După mai multe decepții în dragoste, nu mai are nici parteneră și spune că nici nu-și dorește una prea curând. Urmează un tratament care îl ține pe linia de plutire pentru că, spune el, depresia nu se vindecă.  

“Din 2007 și până în 2010 am fost cu o fată. Când am făcut lista cu invitați pentru nuntă, s-a gândit ea că nu e bine. Două săptămâni am fost praf, nu mai mâncam. Ăla a fost șocul”, începe Alin să povestească, în timp ce-și aprinde o țigară. Deși n-a avut vreun simptom de depresie sau anxietate în următorii patru ani, e convins că momentul despărțirii de logodnica lui e cel care i-a produs tot calvarul de mai târziu. 

Simptomele au început în 2014. Alin avea, atunci, 27 de ani. Fusese plecat la munte în weekend și, când s-a întors, mama lui l-a trimis la farmacie să-i ia niște pastile pentru tensiune. „Nu uit ziua aia, zici că a fost ieri. Eu, în general, sunt o fire veselă, comunicativă. La farmacie, am simțit cum mi-o ia inima razna, am crezut că mor. I-am zis farmacistei că mi-e rău, că simt că mă sufoc și ea mi-a băgat o pastilă sub limbă și a chemat salvarea. A fost primul meu contact cu salvarea, dar au urmat n salvări”, spune Alin. După prima stare de rău, a venit ambulanța, iar medicii i-au făcut un EKG (electrocardiograma, care înregistrează activitatea electrică a inimii). Dar Alin deja își revenise, nu mai simțea nimic și asta i-au spus și medicii: “Nu ai nimic”. 

Așa încep multe dintre poveștile celor care ajung să fie diagnosticați cu anxietate, depresie și atacuri de panică. Cu “nu ai nimic”. Totuși, o persoană cu astfel de probleme simte că are probleme de sănătate și niciun medic din lume nu o poate convinge că nu e așa. 

„Ajunsesem să am prieteni pe SMURD”

La fel a fost și în cazul lui Alin. “Atunci s-a dezvoltat în capul meu frica de moarte și de boală. O fobie. Și unui animal, când îi e frică, i se închide organismul. Nu mai reacționează, nu mai mănâncă, nu se mai îngrijește. Când ți-e frică de ceva nu poți să mai fii atent și la altceva. Așa și eu, ori mor, ori nu mor. Așa a început. Aveam câte cinci atacuri de panică pe zi”, își amintește el.

Tot atunci au început apelurile repetate la 112 și vizitele prin spitale. Alin suna la ambulanță de fiecare dată când avea un atac de panică, fără să știe că are un atac de panică. Ba îi bubuia inima, ba nu putea să respire, ba îl durea stomacul, ba nu putea să înghită. Ba mai multe astfel de simptome, amestecate. Patru, cinci, șase apeluri zilnic. Ajunsese să se știe cu asistenții de pe ambulanță: “Am început să sun la salvare și să iau toate spitalele la rând. Aveam ba cinci atacuri de panică, ba șase, ba patru. Așa eram în fiecare zi. Și sunam de fiecare dată la ambulanță, ajunsesem să am prieteni pe SMURD, unii mă întrebau la ce spital vreau să merg, unde mă simt mai bine. Când omul se obișnuiește cu tine, știe cum să te ia. Erau momente când mă dădeam singur jos din ambulanță și intram în spital și erau dăți când nu puteam să cobor din ambulanță și mă ajutau ei”. 

Orice tuse îl trimitea cu gândul la cancer. Urma secția de pneumologie, radiografia la plămâni și rezultatul: “nu ai nimic”. 

Depresia nu înseamnă doar atacuri de panică. Te dor oasele, te doare stomacul, te doare capul, te doare colonul. Ai impresia că te dor toate, dar nu te doare nimic. E foarte înșelătoare.

Una dintre problemele pe care le aduce depresia e că nu știi dacă ai o problemă fizică sau starea de rău e numai de la depresie. „ Așa că mai întâi te duci la doctor, că nu știi dacă e de la cap sau ai cancer de colon. Nu te joci. Am fost prin multe spitale, mi-am făcut analize la sânge, la plămâni, CT (computer tomograf, n.r.) la stomac, radiografii, mi-am făcut toate analizele, cap-coadă, vreme de un an de zile.  Ultima analiză pe care mi-am făcut-o a fost o colonoscopie, la Spitalul Floreasca. Am strâns 150 de lei, că nu prea aveam bani. Nu mai lucram, că nu mai puteam. Toți banii pe care-i aveam îi băgam în doctori. Din cauza fricii, organismul meu nu mai făcea nimic. Nici scaune nu mai aveam. Voiam să văd ce se întâmplă cu mine, dar nu acceptam sub nicio formă că ar putea fi de la psihic”, mărturisește el. 

Alin nu concepea că problemele lui ar putea să fie de natură mentală, deși mama lui îi spusese că sunt atacuri de panică. Și ea trecuse prin așa ceva. „Mama îmi spunea că trece, dar în capul meu era că o să mor. Mă duceam la Floreasca mai mereu, că acolo se purtau mai bine cu mine. Și, în felul ăsta, am dat de o doamnă infirmieră care mi-a zis: măi, băiatule, vezi că totul pleacă de la cap. Abia atunci mi-am pus problema și așa, deși până atunci îmi mai zisese și mama și alți oameni”. 

Primul psihiatru și primul diagnostic: depresie anxioasă

După ce, din vara lui 2014 până în iarnă a trăit cu atacuri de panică repetate în fiecare zi, într-un final, la începutul lui 2015, a decis să se ducă la psihiatrie. Alin asociază această decizie cu un “al doilea chin”.

„M-am dus singur, la o clinică privată de pe șoseaua Giurgiului. Acolo a început al doilea chin. Psihiatra m-a întrebat dacă mi-a murit cineva, dacă am serviciu, dacă am iubită. Nu aveam nimic din toate astea. În mintea mea, eu eram ok, nu vedeam că mă simt rău.  Atunci, dacă nu ai nimic, de unde ți-a apărut?, deci m-a întrebat doar de când mă simt așa și dacă am eu idee de la ce am stările astea”, își amintește. După o consultație care a durat aproximativ 20 de minute, psihiatra a decis diagnosticul și tratamentul: tulburare depresiv-anxioasă, plus Cipralex (substanţă activă escitalopram), Anxiar (lorazepam) și Trittico (clorhidrat de trazodonă).

“Am început atunci tratamentul cu Cipralex, pentru serotonină, luam una dimineața și jumătate seara, Anxiar, pentru anxietate, luam una dimineața, și Trittico, ca să poți să dormi, una, seara. Că nu mai puteam nici să dorm. O zi nu dormeam, iar a doua zi dormeam pentru că nu mai eram în stare să stau treaz. Slăbisem. Acum am 65 de kilograme, atunci aveam 52. După două săptămâni de Trittico, am reușit să mă reglez cu somnul, dar atacuri de panică tot mai făceam, deși mai scăzuseră”, spune Alin.

Psihiatra nu l-a trimis și la psiholog. Și, oricum, el era de părere că nu are ce să caute acolo. În schimb, mergea din când în când la psihiatru și-i spunea că tot nu se simte bine: „Ea, în loc să îmi regleze doza, doar mi-o mărea. Ajunsesem un robot pe pastile, nu mai făceam nimic în afară de casă, doctor, pastile.  Asta am făcut un an întreg. Mă mai certam și cu mama, care insista să mă duc la muncă. Ea încerca să mă facă să ies din casă, dar eu nu puteam, pentru că îmi era frică”. 

Și cum să se fi dus la serviciu, dacă nu putea să iasă din casă și nici să meargă cu metroul, unde avea, garantat, două atacuri de panică. Într-o zi, era în metrou și a coborât la stația Tineretului. Acolo a stat pe peron o jumătate de oră, până a venit SMURD-ul și l-a luat, pentru că nu mai putea să se ridice de pe scaun. 

Un bilet de adio. Două, trei

Deși urma un tratament psihiatric, Alin tot nu se simțea bine. La un moment dat, epuizat de stările pe care i le dădeau atacurile de panică și de gândul că nu reușește să se simtă bine, a ajuns la capătul puterilor: „Am ajuns în punctul în care am zis că eu o termin cu viața. Că ajungi în punctul în care ți-e rău și nu mai știi ce să faci. Cum nu aveam bani, mi-am vândut calculatorul și mi-am propus să ies în oraș, iar dimineața să mă duc să-mi pun capul pe linia de tren. Făcusem și bilețelul de adio. Scriam în el că nimeni nu mă înțelege și îmi ceream iertare față de toată lumea. Cam atât. Nu știu de ce îmi ceream iertare, e un sentiment de vinovăție, dar e absurd, că nu ai făcut nimic rău”.

Totuși, de la a zice până la a face e o diferență foarte mare. Când a venit dimineața și trebuia să ia un taxi, Alin s-a întrebat din nou ce să facă. După ce a stat în cumpănă, a decis să se ducă acasă. 

Ulterior a mai vrut de două ori să se sinucidă. “Am avut trei bilete de adio. Unul l-am palmat în ghiozdan și l-a găsit sora mea, de s-a speriat atunci toată familia”, își amintește Alin.

Când salvarea vine cu punga de la Mega Image

Pe parcursul discuției, fumează mult și aproape că nu se atinge de cafeaua cu lapte. Din când în când, face pauze de la povestea lui și inserează, în discuție, tot felul de sfaturi pentru cei care au, la fel ca el, probleme de sănătate psihică.

„Într-o zi, eram singur acasă și începe atacul de panică. Dacă ai un atac de panică, nu alerga prin casă ca o găină fără cap! Că eu așa am făcut. Apoi am deschis ușa de la intrare și, pe culoar, era o vecină care aștepta liftul. Am luat-o de mână și n-am lăsat-o să plece, de teamă că mor. Dup-aia, pentru că tot nu îmi reveneam, am chemat iar ambulanța”. 

Norocul lui a venit odată cu asistenta de pe ambulanță, care l-a întrebat:

– Ai vreo pungă de Mega Image?

– De ce? Ce să fac cu ea?

– Respiri în ea. 

„Mi s-a părut mie cam ca aurolacii, dar uite că eu, cu punga aia, am început să ies din casă. Punga aia m-a salvat de n-ai idee, că nu mai mergeam nici la magazin. Confortul meu era numai în casă, mi-era frică și să ies să-mi iau o înghețată de la magazin. Până în fața scării ajungeam, dar de acolo parcă mi se termina terenul, începea un alt teren, mai periculos. Așa că preferam să stau în casă. Cu punga aia am reușit să ies din casă”, spune Alin.

O altă persoană care l-a ajutat mult în acea perioadă a fost bunica lui din partea mamei, care era plecată în Italia. Vorbeau la telefon, iar bunica a început să-l împingă să iasă din casă. Când era nevoie, stătea cu el în telefon. Iar Alin, cu punga după el, a început să-și extindă zona de confort. 

Într-o zi, bunica lui i-a zis că a doua zi urmează să îi trimită 100 de euro, dar că va trebui să se ducă personal să scoată banii de la bancă: “Mi-a zis că sunt puși pe numele meu și că trebuie să mă duc personal să-i scot, că altfel îi pierd. Șah mat! Mi-am luat punga de Mega Image cu mine, în buzunar, și m-am dus și mi-am luat banii. Am suflat în pungă pe stradă, mergeam ca aurolacul, nu-mi mai păsa ce crede lumea”. 

Dacă ești depresiv și nu ai susținere și afecțiune, ești “pa”

Asta a fost strategia bunicii lui. Îl suna și-l întreba, de exemplu, dacă nu are și el chef să mănânce o înghețată. Apoi stătea cu el în telefon cât timp Alin se ducea, cu punga după el, să-și cumpere înghețată și se întorcea acasă. „Așa am început să ies din casă. Ca să reușești, trebuie să vrei. Și îți mai trebuie foarte multă susținere și afecțiune. Dacă ești depresiv și nu ai susținere și afecțiune, ești “pa””. Dar el nu a avut mereu parte de susținere.

Din cauza bolii a rămas și fără prieteni: “Când am fost bolnav, m-am cam rupt de toată lumea. Eram mai mult prin spitale și… cine să vină cu tine? Vine omul o dată cu tine, de două, de trei ori, dar la un moment dat nu mai vine nimeni”. Sora lui, cu 12 ani mai mică, mergea totuși cu el ori de câte ori Alin îi spunea că se simte rău: “Era copil, dar mergea cu mine, stătea cu mine, acolo, pe hol. Nu mă lăsa”. 

După ce a descoperit miracolul pungii de Mega Image, Alin a ieșit multă vreme pe stradă cu acest accesoriu indispensabil. Chiar și atunci când, într-un final, și-a găsit un job nou. Mergea cu punga la serviciu. Ospătar cu diplomă și cu experiență, acum se angajase la o firmă de curățenie.

Ajunsesem la mop și mătură. Asta ca să-ți dai seama cam cât de mult îți distruge viața depresia

În timp, a început să lucreze foarte mult. Și, pentru că nu erau destui angajați, a ajuns să facă ture și pentru alții, așa că într-o zi nu a mai reușit să meargă la medic ca să-și ia rețeta pentru medicamente. Consecința a fost că a încetat tratamentul psihiatric vreme de patru zile. 

„Nu vrei să știi prin ce-am trecut. Atacuri de panică, frică, frisoane, am intrat în sevraj. Dacă nu mai iei antidepresive, nu mai ai stare niciunde. Schimbi locurile de muncă, iar o relație oricum nu poți să duci, că nu te mai atrage nimic”, spune el.

Când i-a trecut sevrajul, care a durat cam o săptămână, s-a simțit bine, așa că a decis să nu mai ia deloc pastilele. Tot mai făcea din când în când atacuri de panică, dar le putea controla. 

“Începusem să râd, să fiu eu. Uite-așa am întrerupt tratamentul și am renunțat la pastile. Mare prostie. Credeam că sunt bine”, își amintește el.

Relațiile de cuplu

De când a început să aibă probleme de sănătate, Alin a evitat să le spună partenerelor lui că e depresiv, pentru că îi era rușine. Mi-a povestit, pe scurt, despre o fată pe care a așteptat-o zi de zi, 365 de zile, în fața blocului, după ce se despărțiseră. Asta, deși tânăra se mutase din blocul în care stătea cu chirie. Tot pe scurt mi-a povestit și despre cea cu care s-a căsătorit mai târziu. Mariajul nu a durat mult, cam un an, pentru că soția lui era prea posesivă și avea probleme cu alcoolul. Când ne-am întâlnit, Alin abia rupsese de o lună relația cu ea și încă nu divorțaseră. 

Mi-a povestit mai mult despre Alice, cea cu care a început o relație după ce a întrerupt tratamentul psihiatric. Și această poveste a durat cam un an, dar, la finalul ei, Alin s-a ales cu alte probleme. Poate de-aceea a ales să vorbească mai mult despre ea.

Alin zice că era compatibil cu Alice. Doar că ea spunea, la nervi, tot felul de lucruri care pe el îl dureau. Deși la început i-a ascuns boala, până la urmă lui Alice a trebuit să-i spună că are depresie, pentru că începuse să facă atacuri de panică și acasă. Apoi, într-o seară, s-a trezit și cu alte simptome, noi: clipit excesiv și piuit în urechi. 

Într-o zi, Alice i-a zis că el e pedeapsa lui Dumnezeu pentru ea pe planeta asta. “M-a distrus când a zis așa. Am avut un șoc”, spune el. După ce partenera lui a avut această replică, Alin i-a răspuns cu “du-te dracu’!”, iar acest cuvânt l-a urmărit în următoarele două luni clipă de clipă. Apoi, când s-a certat cu Alice înainte de despărțire, și-a pierdut controlul și i-a zis vezi că poate îți bag cuțitul ăsta în cap. 

Speriat de propria reacție și de faptul că a repetat două luni, încontinuu dracu’, dracu’, dracu’, dracu’, mai puțin atunci când dormea, s-a hotărât să meargă la Spitalul Obregia. 

Al doilea psihiatru și al doilea diagnostic: tulburare obsesiv-compulsivă 

Dacă e vreun lucru cu care l-a ajutat depresia, atunci acela este că acum știe cum să se descurce prin spitale. După ce a amenințat-o pe fosta lui parteneră și cu “dracu’” în cap de două luni, s-a dus la Obregia. Ajuns acolo, a dat 100 de lei unui infirmier, ca să-l ducă la un medic mai bun: “M-a dus la domnul doctor Cojocaru, care mi-a pus diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă și mi-a dat tratament cu Zoloft (substanţă activă sertralina, n.r.) și Depakine (valproatul de sodiu, n.r.)”. 

Tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD) este o tulburare de anxietate în care oamenii au gânduri nedorite și recurente (obsesii) care provoacă nevoia de a face ceva repetitiv (compulsii). Comportamentele repetitive, cum ar fi spălarea mâinilor, verificarea lucrurilor sau curățenia, pot interfera cu activitățile zilnice ale unei persoane, dar și cu interacțiunile sociale.

După ce a amenințat-o pe Alice, Alin a rămas cu frică de cuțite: „Nu că aș vrea să fac rău cuiva, dar mie mi-e teamă că aș putea face rău cuiva. Plus că, dacă văd cuțite, fac atac de panică. Și, atunci, prefer să nu le văd”. 

După ce a început tratamentul primit de la cel de-al doilea psihiatru, i s-au ameliorat simptomele: “De când am început să iau tratamentul, nu mai am atacuri de panică. Depresia e oricum acolo, că o simt, dar nu mereu. La muncă, dacă mă vezi, nici nu zici că am vrut să mă omor de trei ori. Toată lumea râde în jurul meu, nici prin cap nu ți-ar trece că sunt depresiv. Contează să te ții ocupat, să încerci să-i ajuți pe alții”. 

Nu iarbă, nu alcool, nu relații toxice

Alin știe că sprijinul și discuțiile sunt importante, prin urmare el însuși încearcă să îi ajute pe alții de pe grupul de Facebook destinat celor cu depresie și alte probleme mentale. Când ne-am întâlnit, urma să însoțească o tânără la medic și avea discuții de încurajare cu un tânăr plecat din țară. 

Totuși, el nu e adeptul mersului la psiholog. Abia în urmă cu câteva luni a încercat și psihoterapia, la îndemnul doctoriței de familie. A fost, cu trimitere medicală, la un psiholog care are contract cu casa de asigurări de sănătate, în așa fel încât să nu plătească ședințele de terapie. Nu a fost mulțumit și a renunțat după prima ședință: „Am fost la o psiholoagă căreia îi povesteam și ea zicea: da, da, da. Păi, stai așa, dacă e așa, mai bine mă duc la prietenul meu și îi povestesc prin ce am trecut. Am fost o dată și a doua oară n-am mai fost. Să te duci acolo și să povestești nu e ușor. Câteodată nu sunt capabil să mă deschid, iar când te duci la psiholog trebuie să fii deschis”.

Deși încă nu acceptă pe deplin ideea că viața lui nu va fi niciodată ușoară, Alin a decis să se țină de tratament toată viața și să învețe să trăiască cu boala. Știe că nu o să se vindece, dar că poate să își țină stările sub control, luând medicamente și având o anumită conduită pe care a învățat-o pe pielea lui. Acum știe ce îi face bine și ce nu și încearcă să se ferească de lucrurile nocive. 

„Eu nu cred că există persoane cu depresie anxioasă care să se vindece. Da, dacă faci un tratament și te ții de el, se ameliorează simptomele. Fără tratament, nu-ți revii. Dar, chiar și cu tratament, nu te vindeci. Nu poți să zici m-am chinuit patru ani, dar acum sunt super bine. N-ai cum, pentru că, patru ani, depresia a dat cu tine de pământ. Eu m-am luptat mult, nu mai puteam să mănânc, să ies afară, să merg cu metroul. Practic, eram shutdown.

Depresia e o chestie care te nenorocește, nu e că te-ai certat cu maică-ta și plângi, că aia e o stare care o să-ți treacă.

Le recomand celor care au depresie să nu fumeze iarbă, să se ferească de alcool și de relațiile toxice și să aibă cât mai multă liniște în viețile lor. Chiar dacă e greu singur, liniștea e cea mai importantă. Ori te duci acasă să stai liniștit cu cineva care știe să facă liniște în casa aia, să te înțeleagă, ori stai singur. Și le mai recomand susținere. O persoană depresivă trebuie să încerce să fie echilibrată, să aibă loc de muncă, o casă… Despre relație, nu știu, noi nu prea putem să ducem o relație decât până la un punct, chiar dacă ne-o dorim”.