Nu știam cum să mulțumesc vieții pentru ce am. Nu știam cum să îl iubesc pe cel din fața mea, fie el partener, părinte, rudă sau prieten. Nu știam să mă iubesc, să mă iert pentru greșelile vechi. Nu știam să las viața să curgă și oamenii să fie sau nu lângă mine. Mă opuneam fiecărei schimbări. Mă simțeam ca o impostoare. Ca și cum altcineva îmi furase corpul și mintea și trăia viața mea. Aveam senzația tot mai des că mă pierdusem pe drum. Așa îmi imaginam că voi fi când eram mică? Îmi răspundeam că nu și mă înfuriam pe mine însămi.
Trăiam cu senzația că port niște măști. Uitasem cine eram eu. Mă chinuiam între anxietate, care îmi făcea inima să bubuie, și depresie, care îmi făcea inima să nu mai bată. Oamenii de la care voiam iubire și acceptare nu puteau să mă vadă așa cum sunt eu. Mă forțau să intru într-un mulaj ce nu mi se potrivea. Așa că am trăit până la 30 de ani în depresie. Funcțională, dar mereu cu gândul la ziua când voi alege să dispar. Oricum nu mă vedea nimeni, deci eram ca și dispărută. Și cel mai trist, eu nu mă vedeam.
Din când în când, anxietatea și atacurile de panică se suprapuneau peste tristețea adâncă pe care o simțeam. Dacă în depresie trăiam ca și cum eram moartă, anxietățile veneau să mă scuture puțin, să mă trezească. Mă concentram când pe a ieși din stările de depresie, când pe a aștepta să treacă anxietatea.
Nu trăiam. Supraviețuiam încă unui episod în care plonjatul în gol de la balcon părea atât de palpabil, încât îmi era teamă să mă uit pe geam, să nu cumva să îmi duc planul la bun sfârșit. Supraviețuiam încă unui atac de panică și speram să fi fost ultimul, să revin la liniștea aceea din depresie. O liniște asurzitoare ce ascundea multe dureri, transformate sub presiunea timpului în suferințe.
Privind în urmă pare că mintea mea mă chinuia așa pentru a-mi distrage atenția de la durerile resimțite cândva, demult. Ca și cum în tot tumultul acesta interior, creierul meu căuta o rezolvare, dar nu știa unde. Acum înțeleg că durerea de a-mi vedea traumele era mai mare decât chinul produs de pendularea între „Vreau să mor!” și ”Dar dacă mor?” De aceea o tot evitam. Nu observam, însă, că evitând această durere, lăsam viața să treacă pe lângă mine. Respingeam eu însămi laturi ale personalității mele. Respingeam ideea de a trăi cum visam. Era prea greu! Respingeam și suferința, dar și bucuria de a trăi.
Cum am dobândit trauma respingerii?
Acasă a fost ca un loc de război. Dar respingeam însăși ideea ca eu să fi fost afectată de războiul permanent de acasă. Eu eram puternică. Pe mine nu mă atinsese nimic. Trăiam în negare și nu-mi dădeam seama că luasem tot războiul acela în mine. Doar pentru că eu negam ceea ce mă duruse când eram copil nu înseamnă că Iulia cea mică din mine era alinată. Dimpotrivă.
Iulia aceea era atât de bine ascunsă în mine, că nu ajungeam la ea. Părea că îmi construisem atâtea scuturi și ziduri, prefăcându-mă să fiu pe placul tuturor, încât nimeni nu mai ajungea la mine. Eram alta în funcție de omul cu care interacționam. Și alta când rămâneam singură.
Și pentru că mă vedeam vinovată de felul cum alții se purtau cu mine, eu mă respingeam cel mai aprig. Cealaltă variantă era să îi resping pe cei pe care i-am adorat atât de mult încât m-am sculptat după dorințele lor. Cealaltă variantă era să văd laturile acestea ale părinților mei, dar ceva mă împiedica. Vinovăția era mai ucigătoare. Rușinea de a gândi ceva rău despre ei, așijderea. Am preferat să cred că nu m-au iubit că eram eu greșită cu totul, nu că nu au putut altfel. Și ca un copil cuminte și loial, am dus „moștenirea” lor mai departe.
Pe când eram suficient de mică încât să nu pot vedea că oamenii resping comportamente, emoții, gânduri dacă nu le înțeleg s-a produs pe dinăuntru o ruptură. Ca și cum tăiasem o parte din mine. Cei de la care așteptam iubire și prezență, neintenționat mă răneau, considerând greșite anumite trăsături de-ale mele. Devenea greșit tot ce le dădea viața peste cap și le producea disconfort. Devenea greșit orice emoție pe care ei o blocau, deci învățam să cred că sunt greșită să simt atâtea lucruri. Devenea greșit orice comportament pentru care ei nu mai aveau energie să îl gestioneze cu calm, să îl înțeleagă. Învățam că, orice aș face, când sunt eu însămi produc nefericire părinților mei, și așa prea nefericiți să le mai adaug și eu o povară.
Teama de respingere nu s-a construit în mine doar din criticile, judecățile de valoare sau controlul emoțional și fizic al părinților mei. S-a construit în raport cu personalitatea mea. Nevoile mele de bază sunt afecțiunea, siguranța, acceptarea, explorarea, conectarea emoțională. Ai mei îmi păreau obosiți, nefericiți și absenți din viețile lor. Păreau copleșiți. Mi se îndeplineau nevoile când eram conformă. Când le aduceam bucurii sau când nu ceream prea mult. În mintea mea am construit un baraj să pot supraviețui. Un scut de apărare, în spatele căruia am ascuns-o bine pe Iulia cea reală. Era defectă din fabricație! Nici măcar eu nu mă uitam la mine.
Ce simțeam când eram respinsă? Dar când respingeam eu?
Deprivare. Eram ruptă de mine, de nevoile mele, de dorințele mele. Mă simțeam abandonată și singură, deși părinții mei căutau să stăm cât mai mult împreună. Împreună, dar separat. Împreună fizic, dar fără a fi în legătură unul cu celălalt. Am trăit abandonul emoțional și respingerea atât în raport cu mama, cât și cu tata.
Și apoi, am tot căutat în jurul meu oameni care să continue respingerile lor. Oameni care să mă ajute pe mine să îmi întăresc convingerile că sunt de neiubit, că nu merit să am nevoi, să nu merit fericire, că nu merit plăcere. Că sunt un om rău și defect, de aceea oamenii pleacă, uită de mine sau încearcă să mă modeleze după cum vor. Se amestecau în mine toate emoțiile copleșitoare, fără o rezolvare.
Rușinea de a fi imperfectă
Eram obiectul validării părinților mei. Mama nu fusese lăsată să profeseze și să se comporte cum voia. Așa că tot căuta să pună presiune pe mine să fiu cea mai bună în orice. Mereu mi s-a părut că se credea inferioară. Poate se temea ca și eu să fiu astfel, așa că nu îmi vedea limitele. Spuneam des ce nu mai vreau sau nu mai pot, însă după ce vedeam că nu contează pentru ea, abandonam lupta. Puneam presiune pe mine ca să fie mulțumită.
Pentru tata chenarul în care trebuia să intru era mai rigid. Respingea orice emoție negativă sau neputință. Încerca să îmi manipuleze gândurile, să fie ca ale lui. Altfel eram „o proastă”. Îmi controla comportamentele rigid, să fiu conformă așteptărilor sale. Altfel eram o „nesimțită”. În același timp, avea nevoie să se asigure că nu ajung prea sus, deci și eșecul și succesul erau pedepsite în mod egal. Orice derapaj, oricât de mic, aducea critică, umilință, judecată, agresare verbală, intimidare, chiar bătaie. Așa am devenit, de altfel și furioasă. Dar fără drept de a-mi exprima furia sau revolta.
Furie și revoltă
Furie resimțeam și pentru că nu primeam atenție și afecțiune cum aveam nevoie, ci cum aveau ei nevoie. Nevoia lor de afecțiune era să mă știe lângă ei. Să nu îi părăsesc nicicum. A mea era de conexiune. Așa că simțeam furie că ei primesc de la mine ce au nevoie, iar eu nu. Nu contam. Dar simțeam furie și pentru că nu mă simțeam în siguranță.
Abuzul venea din toate părțile, acompaniat și de prezență și implicare peste măsură sau control. În această confuzie, mă simțeam lipsită de apărare. Nu știam niciodată ce va urma. Mă temeam și de absență și de apropiere excesivă. Între bătaia și strictețea tatălui meu și șantajul emoțional al mamei să fiu docilă și să plec capul, creșteau în mine furia, agresivitatea, revolta. Nu aveam dreptul să le exprim, așa că mai respingeam o parte din mine. O parte din emoțiile mele. Și mă agresam pe mine că sunt un copil atât de rău.
Tristețe profundă, incertitudine, confuzie
Mă simțeam ca inexistentă. Ca un mort viu. Stăteam mai mereu împreună, în aceeași casă, dar conexiunea lipsea. Părinții mei funcționau total diferit unul de celălalt. Iar eu total diferit de ei. Unul era victima, celălalt agresorul. Eu am devenit mediatorul. Comunicarea și înțelegerea dintre ei lipsea sau era marcată de aceleași persecuții, critici și abuzuri pe care le primeam și eu. Așa că de mine nu mai rămânea energie. Între muncă, pentru a avea bani și a-mi oferi mie un viitor și consumul de energie în urma neînțelegerilor lor niciodată rezolvate, eu nu mai existam.
Mă durea să văd cât de puțin contez. Deși ei îmi spuneau că reprezint toată lumea lor, nevoile mele și ființa mea nu erau acceptate când eram altfel ca ei. Durerea aceasta a ne-iubirii m-a copleșit mult timp. Am ales să ascund foarte bine această durere, ca de fapt orice trăire, rea sau bună, tot de teama respingerii. Între absența emoțională și prezența fără limite în viața mea, învățam să trăiesc în incertitudine și confuzie. Nu știam cum să fiu și ce urmează. Frica și anxietatea își făceau loc.
Frică
Era bine când nu aveam nevoi, pretenții, dorințe. Apărea pumnul în gură sau subjugarea când îndrăzneam să îmi spun oful. În același timp, ei aveau nevoie să își spună că acest control suprem asupra mea era iubire. Ajungea la mine presiunea de a le împărtăși dorințele, tristețile, fricile, gândurile mele. Pentru că îmi doream afecțiunea lor și pentru că firea mea este una empatică, făceam ce își doreau: mă deschideam. Doar pentru a primi iar respingere. „Termină cu tâmpeniile!”, „Exagerezi!”, „Nu mai plânge!”, „Dar tu numai drepturi ai, obligații nu?”, „Gata!” erau replici din respingerea lui tata. Mama întorcea discuția și totul devenea despre cum ei îi este greu. Despre faptul că viața ei e grea iar eu am totul. Iar nu contam.
Îmi era frică să exist. Părea că și felul în care respir era greșit. Părea că cer prea mult să primesc atenție sau iubire. Părinții mei aveau nevoi diferite și nici mama, nici tata nu aveau grijă de nevoile lor. Dar puneau presiune pe mine, căci eram cel mai ușor de manevrat, să am eu mare grijă de nevoile lor. Ale mele nu mai existau. Presiunea de a-mi da seama ce vor să fac, cum vor să fiu, mă făcea să fiu mereu în alertă. Această hipervigilență la fiecare gest, vorbă, comportament ale părinților mei a devenit anxietate generalizată când în viața de adult am ales parteneri care să îmi întărească convingerile: nu sunt respinsă dacă uit de mine și mă dedic celorlalți.
Dezgust/respingere de sine
Nu știu dacă respingerea felului în care eram a durut cel mai tare. Ci faptul că, pentru a repara relațiile dintre mine și părinții mei sau oamenii din viața mea, mă respingeam de fapt pe mine. Aici interveneau și trăsăturile mele de personalitate: eu aveam nevoia de conexiune și încredere, de acceptare și protecție, așa că mediam relațiile dintre ceilalți. Parte din traumă a fost și faptul că aveam așteptarea să primesc afecțiune, tot oferind iubire și prezență.
Atunci când nu se întâmpla simțeam dezgust. Față de mine. Ceilalți erau din start plasați pe un piedestal. Erau perfecți. Eu eram o ființă greșită. Așa că reparam, mă dedicam, iubeam. Tot mai mult. Pe mine nimeni nu mă iubea, nimeni nu mă prețuia suficient cât să repare relația cu mine. Așa gândeam. Așa că dezgustul era îndreptat către mine. Ca și furia.
De altfel, prea puțin am respins eu. Am fost mereu deschisă, prezentă, iubitoare. Sau am încercat să fiu. Respingeam, însă, când depresia și anxietatea mă puneau la pământ și metoda „Eu sunt puternică, eu pot!” nu mai funcționa. Mă retrăgeam. Uneori respingeam prin agresivitate. Uneori prin priviri disprețuitoare, căci era singura manifestare mai puțin vizibilă, deci mai rar pedepsită acasă.
Dar cel mai mult gândeam despre mine că merit tot ce primeam. Mă simțeam chiar vinovată și rușinată că am, uneori, gânduri mai puțin frumoase față de cei ce mă răneau. Eu nu îmi permiteam să văd oamenii în totalitate. Tocmai pentru că pe mine nu mă vedeam cu bune și cu rele. Rușinea de a fi imperfectă mă împiedica să văd înăuntrul meu.
Gândurile ce apar în urma respingerilor
Mama mi-a părut mereu nefericită în cuplu, detașată, tristă și extrem de anxioasă în ceea ce privește explorarea lumii. Mă înfuria chiar cât de mult se simțea inferioară! Era dominată de o mare teamă de conflict și extrem de singură așa că, dorindu-mi o relație profundă cu ea, i-am devenit sens de viață. Am preluat rolul de a o înveseli, fie și renunțând la nevoile mele care ar fi copleșit-o. Îmi asumam rolul de a-i fi suport, partener, copil, cel mai bun prieten, părinte, sens de viață, validare în ochii celorlalți. Nu era vreme de a fi eu. Deci pentru a o salva pe mama de la ce interpretam eu a fi nefericire m-am respins pe mine. Credeam că iubirea mea o va mântui.
Tata era agresiv, controlator, jignitor, umilitor, critic, și pendula între a fi extrem de intruziv și rece ori detașat emoțional, total absent și disprețuitor. Era în ochii mei inamicul numărul 1 pentru siguranța și fericirea mamei și ale mele. Comportamentele tatălui meu mă răneau. Mă simțeam atacată de el și chiar eram așa. Eram în luptă de putere. Adesea spuneam ce mă doare, cerându-i mamei să mă protejeze, tatălui să vadă că mă distruge.
Niciunul nu putea să audă despre ei că îmi fac rău. Că nu e bine cum procedează. Așa că am crezut că iubirea înseamnă să îmi fie rău pentru a le fi celorlalți mai bine. Credeam că iubirea e sacrificiu. Credeam că iubirea e suferință. Am ales să mă subjug nevoilor lor, pe de o parte, să pot supraviețui acasă. În același timp, ascunsă de ei, deveneam furioasă, agresivă, învățam și eu să mă detașez, să atac și chiar să fug. Departe. Departe de ei. Dar și departe de mine!
Respingeam eu însămi tot ce respinseseră ei. Respingeam nevoile mele. De altfel eu nici nu am nevoi: rolul meu este să mă ofer celorlalți și poate să sper la firimituri. Poate cândva voi fi iubită. Respingeam emoțiile mele pozitive, căci după ceva bun urmează ceva rău. Nu este timp de bucurie! Entuziasmul este pentru proști! Oamenii bucuroși, încrezători sunt mereu pedepsiți!
Respingeam emoțiile mele negative: dureri, tristeți, frici, furii, dezgust, anxietate. Părinții mei aveau prea puțină compasiune pentru mine când eram copilă și adolescentă. Nu intenționat, ci din neputința lor de a se regla emoțional, de a avea încredere că e bine să fiu și cum sunt eu. Din fricile lor, căci nu se simțeau capabili să fie în controlul propriilor emoții și comportamente. Nu ajungea la mine niciodată „da, văd că ești speriată și înțeleg de ce/e firesc să te simți așa uneori”, ci ajungea o mai mare frică a lor. Trebuia să devin adultul casei, emoțional vorbind. Trebuia ca eu, deși copil, să pot fi mai calmă și echilibrată decât ei.
Simțeam agitație, alarmare, copleșire, milă, destabilizare, din partea mamei și umilință, critică, jigniri, control la sânge din partea tatălui. Așa am devenit un adult dezorganizat. Așa am ajuns disperată să primesc o fărâmă de dragoste. Adesea de la oameni ce m-au aruncat la gunoi. Așa am respins la mine tot ce nu puteau înțelege ceilalți. Așa mi-am respins nevoile iar asta îmi producea suferință. Acele dorințe existau, dar eu mă făceam că nu le văd, că nu sunt importante. Dorințele mele existau, doar că rămâneau nesatisfăcute. Alții erau valoroși, nu eu. De aceea și durea atât de mult!
Dacă ar fi să extrag esența gândurilor acelora de copil rănit de respingere, aceasta ar fi. Când părinții mei nu puteau fi prezenți, fără a-și retrage afecțiunea gândeam automat că este vina mea. Faptul că îmi spuneau foarte des că ei îmi oferă totul, că ei se sacrifică pentru binele meu, că ei nu au greșit niciodată mă ajuta să cred că problema e la mine. Știu ei mai bine! Faptul că în orice conflict îmi asumam automat vina totală, căci ei nu se vedeau responsabili, îmi întăreau convingerile și interpretările.
Eram cum își doreau alții ca mecanism de apărare
Iulia, cea autentică, cea dornică de iubire, de a explora, de a trăi viața, de a zâmbi și când e greu. Iulia cea creativă, Iulia cea curioasă cu privire la ce simt oamenii, Iulia care adoră poveștile scrise și desenate despre oameni și despre viață. Iulia care iubește să aprecieze oamenii, să îi susțină. Iulia care adoră dansul și muzica și simte viața în corp. Iulia cea sexuală și pasională, deschisă, afectuoasă, ca femeie. Toate fuseseră demult uitate.
Încă tind să se ascundă atunci când respingerile celorlalți se adună în mine. Nu este timp de astea în război! Și este un război în mine când mă simt respinsă. Un război între emoțiile mele, autentice, gândurile mele, cele reale și cele învățate și interpretările mele. Un război din care rezultă multe comportamente nesănătoase.
Consecințele respingerii: ce comportamente se pot dezvolta
Frica de respingere și de abandon s–au construit în mintea mea, în raport cu temperamentul meu. Părinții mei supraviețuiau așa cum știau iar mintea mea a creat mecanisme menite a mă proteja, menite să reducă durerea resimțită. Mă subjugam emoțional și mă temeam să spun ce mă doare, să evit respingerea celuilalt. Mă revoltam și mă înfuriam pe celălalt, când durerea devenea insuportabilă și ajungeam, deci, să resping eu sau să generez respingeri mai mari din partea celuilalt, ori chiar abandon. Când eram rănită prea des ajungeam la dispreț și detașare. Mă pedepseam pe mine pentru greșelile celorlalți. Am observat la mine multe comportamente nesănătoase, ca urmare a respingerii de sine:
Purtam măști, să fiu pe placul tuturor, deci eram falsă
Scenariul meu de viață era adaptat pentru preferințele celorlalți. Aveam multe măști.
Masca ”sunt puternică deci voi fi de folos”
Atunci când nu perturbam viețile părinților mei cu pretenții de atenție, prezență, iubire sau cu dorința de a fi validată eram copilul perfect și primeam iubire. Așa că am ales să ascund în mine tot ce mă durea. Eu eram puternică, puteam duce orice. Așa că eram de folos, eram apreciată pentru rolul meu de părinte al lor.
Acest mecanism m-a împiedicat să arăt vulnerabilitățile mele persoanelor apropiate, care au văzut că nu sunt puternică abia când am cedat și am ajuns în depresie cu gânduri de suicid sau în anxietate intensă.
Masca ”sunt agresivă, deci nimic nu mă poate răni”
Atunci când spațiul meu era încălcat, când tata îmi impunea un anumit tipar de a gândi, simți, trăi deveneam agresivă verbal, după un timp. Mă subjugam la dorința mamei și renunțam să am nevoi dar când nu mai puteam, țipam, îl confruntam ori jigneam la rândul meu, ca răspuns la atac.
Din păcate am luat această agresivitate cu mine, în viață și am folosit-o ca scut în relații. Cu cât o persoană m-a rănit mai mult cu atât ajungeam să cred că o făcea cu intenție, că nu îmi vrea binele. Era nevoie să mă apăr și în același timp, paradoxal, aveam senzația că pe mine nimic nu mă atinge. Deveneam agresivă verbal sau prin gesturi. Uneori nemeritat, preventiv.
Masca „sunt salvatoare, deci te ajut și te susțin”
Pentru că în raport cu nevoile părinților mei am renunțat la mine, deci m-am respins, am învățat că primesc validare, iubire, susținere dacă îndeplinesc nevoile celorlalți.
Fac asta automat prin firea mea însă acest mecanism se activează atunci când de fapt, oamenii se retrag, mă resping, nu îmi pot vedea nevoile sau sunt copleșiți de durerile lor. Tendința mea este în acea clipă să supracompensez. Îmi vine să tot ofer dintr-un gol, pe când în mod natural, ofer iubire și înțelegere dintr-un plin sufletesc.
Masca „sunt copil cuminte, ascultător, deci merit iubire”
O vedeam pe mama bucuroasă că tac și fac ca tata, deși asta presupunea să mă resping pe mine. Îl vedeam pe tata că mă valida sau se mândrea cu mine când eram cum voia el să fiu, deși asta presupunea iar să resping părți din mine.
Mult timp am ales să duc mai departe noțiunea că voi fi cuminte, docilă, ascultătoare, supusă, iubitoare peste măsură chiar dacă făceam asta pentru oamenii nepotriviți. Din păcate asta mi-a blocat relațiile și intimitatea autentică, fiindcă prea rar mai găseam curajul de a spune ce nevoi am. Asta m-a făcut să petrec mult în timp în relații nesatisfăcătoare.
Masca „sunt responsabilă, deci îmi asum orice răspundere”
Răspunderile emoționale, acelea de a fi părintele părinților mei, căci lor le era greu, acelea m-au demolat cel mai mult. Nu aveam forța și resursele să fac asta, dar a trebuit. Și apoi, asumarea responsabilităților prin casă ori la școală, deși poate voiam să mă distrez, să mă joc.
Responsabilitatea și implicarea m-au și ajutat să fiu un adult cu capul pe umeri. Dar, un adult de copil. Mi-au știrbit din bucuria de a mă cunoaște, de a mă explora. Adesea, ca adult am ales să mă concentrez pe a produce bani, renunțând la proiectele mai puțin bănoase, dar cu sens pentru mine. Adesea, ca adult am renunțat la micile bucurii ale vieții. Mai ales dacă asta îi făcea fericiți pe alții.
Masca „sunt subjugată deci nu îți deranjez existența”
Din postura aceasta eram docilă, nu aveam pretenții, nu ceream nimic, nu aveam drepturi, nici nevoi. Celălalt putea să rămână ușor în relație cu mine, fără să mă respingă sau să mă abandoneze. Așa credeam că mă protejez.
Din păcate, așa am ales să diminuez tot ce simțeam sau doream. Așa am ajuns să nu îmi mai văd resursele și puterile. Astfel am ales oameni neimplicați emoțional, oameni care nu alegeau niciodată să depună efort pentru relația cu mine. Oameni care puteau trăi doar pasiv. Aveam senzația că e mai bine așa, căci pentru mine implicarea și iubirea au însemnat respingere și control. Gândeam că alături de oamenii pasivi voi fi în siguranță. Nu am fost.
Masca „sunt un om bun deci emoțiile mele negative nu te vor îndepărta”
Mult timp am ascuns anxietățile, fricile, durerile, tristețile mele. Și asta pentru că, atunci când eram conformă oamenii nu plecau de lângă mine. Trebuia să fiu perfectă, deloc vulnerabilă, fără accese de furie, fără tristeți sau frici,
Am ajuns să mă critic, să mă judec și să mă biciuiesc pentru emoțiile mele inadecvate. Așa am intrat în depresie. Așa am ajuns anxioasă peste măsură. Astfel am întors furia și dezgustul la adresa comportamentelor altora împotriva mea. Deci, iar m-am respins și m-am abandonat ca să previn durerea de a-mi fi făcut alții asta.
Masca „sunt speriată, deci nu explorez viața”
Probabil conțin toate anxietățile posibile. De oameni, de experiențe, de schimbare, de absență, de singurătate, de durere, de intimitate, de iubire, de prezență și implicare, de prea bine, de bucurie. Am crezut că mă protejez de tot ce doare, dar am ajuns să mă protejez și de tot ce bucură. De viața însăși.
M-am adâncit în depresii și anxietăți tocmai pentru că temperamentul meu este deschis către oameni și relații, este curios, dornic de a explora. Am respins eu viața, ca viața să nu mă respingă și să nu mă pedepsească pe mine. Chiar credeam că dacă voi fi iubitoare și deschisă viața mă va pedepsi cu o tragedie. O distorsiune a minții mele care izvora din pedepsele primite acasă pentru felul meu de a fi.
E bizar cum un om ce controlează „măștile” pe care le poartă, doar ca să nu arate cât suferă sau ce și-ar dori, ajunge să nu aibă de fapt niciun control! E ironic! Așa cum este ironic pentru un om ce își dorește să fie văzut și iubit pentru cine este, să poarte măști care ascund cine este și stopează tocmai dragostea autentică.
Despre cum se simte respingerea, am povestit și vizual aici:
Aveam scopul precis de a-i face pe ceilalți să mă placă
Dacă aș fi fost cuminte, conformă, „cum trebuie”, oamenii din jurul meu ar fi putut să fie iubitori. Lipsa lor de iubire, acceptare, asumare, disponibilitate, prezență erau din vina mea! Așa că făceam eforturi uriașe ca lumea să mă placă. Eu nu mă mai plăceam, dar ceilalți da.
În relații de iubire și prietenie mă concentram pe a face impresie bună, nu pe ce îmi doresc
Bărbații ce erau dispuși să îmi îndeplinească nevoile erau eliminați din start. Aceia care îmi lăsau senzația că nu mă văd, că nu exist pentru ei, aceia erau cei mai atrăgători. Aveam nevoie să impresionez, să muncesc pentru a primi afecțiune și prezență. Aveam nevoie să mă concentrez pe cum mă vede celălalt, nu pe cum îl văd eu. Aveam nevoie să impresionez prin laturile mele bune, căci acelea rele știam că nu vor fi acceptate. Nu eram niciodată atentă la cum mă simt eu în compania cuiva, ci mereu mă întrebam ce mai pot face ce acea persoană să se simtă mai bine alături de mine.
Îmi sabotam cariera pentru că alegeam ce credeam că îi mulțumește pe alții. Dar și de frică
Voiam să scriu. Voiam să fac ilustrații. Voiam să simt că munca mea are un sens. Voiam să pot oferi, să pot ajuta, să pot aprecia și înțelege oamenii prin munca mea. Dar mă speria așa de tare acest vis încât alegeam orice altceva. Uneori găseam justificarea că aleg clienți cu bugete mai mari, că am nevoie de mulți bani. Însă, nevoia mea de bunuri nu a fost niciodată atât de mare, cât aceea de experiențe. Totuși, mult timp mi-am construit cariera fie pe validare socială, fie pe validare financiară. Eu respingeam nevoile mele tocmai de teama că dacă voi fi 100% cum îmi doresc oamenii nu mă vor iubi, ba mai mult mă vor critica ți vor vedea cât sunt de defectă!
Nu eram asertivă, ci mă subjugam
La începutul relațiilor personalitatea mea deschisă mă ajuta. Spuneam ce am nevoie, ce mă deranjează. După suficient de multe respingeri și abandonuri mă opream. Îl lăsam pe celălalt să mă subjuge, să mă rănească, mă făceam preș dar nu puteam pleca. Aveam nevoie să simt că sunt prizoniera vieților altora, să simt ce simțeam acasă, când am învățat respingerea de sine. Aveam nevoie să înțeleg că îmi irosesc viața dar dacă cel de lângă mine e fericit atunci cu „bucurie” i-o ofer.
Nu îmi vedeam puterile, calitățile, doar tot ce era defect la mine
Funcționez emoțional și senzorial în principal. Conexiunea cu partea rațională din mintea mea s-a stricat în urma traumei, cum des se întâmplă. Așa că, mult timp, nu puteam argumenta rațional ce calități am, să potolesc rușinea de a fi nedemnă de iubire. Pentru că mereu am fost adepta relaționării active și am fost deschisă, am avut de suferit. Am învățat că a fi deschis e toxic. Că a fi puternic e periculos. Că a fi sensibil e riscant. Că a fi iubitor și cald aduce multe dureri. Că a fi responsabil, prezent, implicat îl face pe celălalt să te ia de bun. Am blocat calitățile mele, de frica respingerilor celorlalți.
În același timp, mă mințeam că eu sunt un om bun
Aveam nevoie să văd doar această latură a mea. Îmi ascundeam multiplele fațete, căci deja fuseseră întâmpinate cu critică, judecată, respingere. Dacă relațiile nu funcționau nu aveam în minte varianta: „pot să plec”. Eu trebuia să tot demonstrez cât sunt de minunată! Să demonstrez că iubirea mea va salva. Acum pot vedea că era și o manipulare a celuilalt. Deși înțeleg că de frică ascundeam ceea ce m-ar fi făcut un om rău, pot înțelege că oricine se simțea trădat, în raport cu mine. Ofeream și pretindeam că sunt bine. Eram disponibilă și pretindeam că nu mă atinge nimic. Apoi, dacă deveneam furioasă, rolul meu fantezist de „om perfect” se prăbușea. Un fel de narcisism de a fi mereu bună și iubitoare se dezvoltase în mine, ca să nu văd toate motivele pentru care părinții mei mă considerau un om rău.
Supracompensam
Prin prezență dacă cineva era absent. Prin iubire dacă mă simțeam neiubită. Prin disponibilitate dacă eram pedepsită. Prin compasiune dacă nu eram înțeleasă. Prin muncă în exces chiar dacă eram extenuată, dacă asta ar fi adus bucurie altuia. Prin a oferi celuilalt tot ce nu îmi oferea. Din păcate așa creșteam îndreptățirea celuilalt și respingerile lui. Astfel deveneam mai puțin valoroasă atât în ochii lui, cât și în ochii mei, căci nu țineam cont de binele meu. Ce faci cu un om care crede că nu contează? Te porți cu el ca și cum nu contează!
Eram pasiv-agresivă și chiar agresivă
Când simțeam durere, nu mai ofeream cu bucurie. Ci cu așteptări. Cu furie sau agresivitate. Cu anxietate sau detașări sub formă de depresie. Cu rușine și vinovăție că simt emoții negative și că rănesc oamenii din viața mea și de aceea ei pleacă. Deveneam tensionată tot mințind că viața mea e ordonată, e în regulă. Deveneam anxioasă și tristă peste măsură tot anticipând respingeri și abandonuri iar și iar. Asociam intimitatea cu respingerea iar asta mă determina să fiu uneori agresivă. Comportamentele pasiv-agresive s-au manifestat mai mereu sub forma răbufnirilor ocazionale, pentru că nu găseam curaj să comunic asertiv ce îmi doresc sau ce nu.
Îmi ascundeam vulnerabilitățile
Încă de copil, pentru că nu era loc de altceva am concluzionat că eu duc orice, oricât! „Dacă m-ai cunoaște cu adevărat, nici nu ți-ar mai păsa de mine. Nu merit să primesc, eu doar ofer. Nu sunt demnă de iubire, de plăcere, de viață.” Am trăit cu aceste convingeri și mi-au afectat relațiile cu prietenii, cu părinții, cu partenerii de cuplu, cu colegii, mai ales cu mine însămi. Aveam mereu senzația că, dacă mă arăt așa cum sunt, dacă celălalt va vedea cine sunt cu adevărat va dispărea, va alege să plece. Trăiam cu spaimele că măștile mele se vor topi și se vor scurge de pe fața mea, și ce va rămâne în urmă va fi dezgustător. Ecoul acesta producea ravagii pe dinăuntrul meu și preferam să mă arăt mereu puternică, prezentă, disponibilă.
Alegeam să mă izolez în casă căci ceilalți m-ar fi respins
Trăiam cum credeam că viața ar trebui să fie. Cum eu ar trebui să fiu. Nu cum sunt. În mine era bine implantat acest gând repetitiv: felul tău de a fi e defect! Mai bine dispari! Nu aduci nimic bun și nu meriți nimic bun! Gândurile copilului Iulia, ce dorea de fapt dragoste, apropiere și încredere dar primea neajunsuri, resturi, frimituri mi-au modelat mult timp capacitatea de a mă bucura de viață, de intimitate, de relații. Preferam să mă izolez de oameni, mai ales când treceam prin clipe grele, ca să nu văd vreodată la ei ce văzusem și la ai mei: ai tu ceva și de aceea oamenii nu te pot vedea, nu te iubesc!
Am ales bărbați pentru care să nu contez și prieteni incapabili să relaționeze
Credeam că eu sunt defectă că „nasc” trăirile acela în părinții mei. Apoi, devenind adult, am ales mult timp oameni pe același tipar. Oameni care se considerau perfecți sau nu își asumau comportamentele. Sau oameni neputincioși în relaționare, care când erau copleșiți își retrăgeau prezența, afecțiunea. Credeam că eu eram de vină pentru tot ce e rău sau toxic. Furiile, disprețul, criticile, judecățile, pedepsele asupra mea, abandonurile emoționale și chiar fizice, bătaia de acasă fuseseră din vina mea. Am respins însuși faptul că mă născusem. În mod firesc oamenii aleși pe lângă mine au provocat același cocktail de dureri ca acasă. Am tot căutat sau recreat amestecul de durere și anulare de sine de acasă.
Clacam sub presiunile celorlați și adesea uitam de nevoile mele
Am respins șansa mea la o viață în care nevoile mele contează, în care cel de lângă mine le onorează și mă onorează. În mintea mea cuprinsă de vinovăție ar fi fost o crimă să aspir la fericire, la iubire, la disponibilitate. Am ajuns să cred că eu nu am un sens. Că eu nu am nicio valoare în afară de a oferi celuilalt.
Am fugit de durere și am crezut că luând-o de la capăt voi fi bine, voi fi alta
Am jelit și am plâns mult copilul respins din mine. Am fugit de durere de când eram copil, căci nu știam nicio rezolvare. Am fugit și când am devenit adult. Când viața pe care o cream, neatentă fiind la nevoile mele, îmi provoca suferință fără vindecare, fugeam. Tăiam în carne vie și o luam de la capăt. Uneori fugeam dinainte ca ceilalți să mă părăsească, căci anticipam acest final. Când mă vor fi văzut cu totul asta vor fi făcut, așa că mai bine plecam eu.
Respingeam prin priviri disprețuitoare
În raport cu tata nu mă puteam apăra. Oricâtă furie aveam, oricâtă agresivitate adunam nu puteam să îl domin. Uneori, dincolo de controlul emoțional, mă bătea. De cele mai multe ori mă obliga să stau închisă în casă. Așa că reușeam să adun toată furia din mine în priviri și comportamente. O simplă privire și îl vedeam mic, meschin, deloc bărbat. Îl vedeam scârbos. Și dacă disprețul meu nu era suficient îl eliminam din viața mea. Nu mai vorbeam cu el. Trânteam ușile. Întârziam acasă când aveam voie să ies. Mințeam. Îi cheltuiam banii. Îl pedepseam, de fapt. Credeam că așa el va vedea că îmi face rău. Tot eu ajungeam să fiu rănită. Am continuat să fac asta și adult, în raport cu bărbații prezenți. Pe cei absenți emoțional i-am respins neapreciindu-i. De altfel, mecanismul disprețului ascunde incapacitatea de a aprecia.
Îmi respingeam sexualitatea, plăcerile, bucuria de a „gusta” din viață
Am uitat de nevoile și dorințele mele dacă ele provocau disconfort celuilalt. Mi-am respins corpul și am crezut că sunt dezgustătoare și nu merit plăcere. Am respins plăcerea și erotismul, căci este ceva rușinos, ceva de netrăit. Mi-am respins sexualitatea alegând parteneri ce nu inițiau niciodată apropierea și alături de care aflam că sunt greșită să tot vreau sex. Sau am ales să îmi blochez eu sexualitatea atunci când bărbații din viața mea erau prezenți și dornici. Atunci mă temeam că nu voi fi în siguranță.
Îmi respingeam corpul și îl pedepseam ca să uit de durerea interioară
Am ajuns să resping tot ce ținea de lumea mea interioară, sensibilă, dornică de conexiune interumană, de apropiere, de explorare și (auto) cunoaștere. Ador să cânt, să desenez, să ascult muzică, să dansez, să mă plimb, să fac sport, să explorez, să mă joc, să cunosc oameni și locuri noi, ador arta. Le-am respins! Erau și ele neconforme. Erau prilej de a-mi arăta sensibilitățile și vulnerabilitățile. Iar în mintea mea știam că bine nu va fi dacă mă arăt și mă accept cu totul. Mi-am respins corpul nefiind atentă la sănătatea mea. Am dezvoltat o dependență de mâncare prin care mi-am pedepsit corpul și mi-am asigurat blocajele sexuale. Oricum era scârboasă pe dinăuntru! De ce să nu fiu și pe dinafară?! Așa credeam!
Am fantasmat la cât de frumoasă va fi viața mea cândva, fără a face pași în acea direcție
Fantasmarea la viața pe care mi-o doream, dacă aș fi avut curajul să o construiesc, este unul dintre acele mecanismele de coping dezvoltate de mintea mea. Nu reușeam să mă văd, să mă aud, să mă accept, să trăiesc viața cum îmi doream. Nu ieșeam din gândurile că dacă voi fi cum îmi doresc oamenii vor dispărea, mă vor răni, mă vor respinge. Rămâneam prizoniera minții mele. Cu cât investeam timp și energie în fantasme, cu atât rămâneam fără resurse de a avea ce îmi doream în realitate. Deci, tot mă protejam de respingeri.
Am devenit atrasă de oamenii ce mă respingeau
Prea des am învățat că relațiile nu sunt schimburi. Ci „eu nu fac niciun efort, fă-tu”. Erotizam respingerea. Preferam să cred că e mai bine să trăiesc cu oameni ce nu îmi oferă nimic niciodată decât să anticipez clipele când o persoană disponibilă m-ar fi respins în vreun fel. Intimitatea autentică mă speria. Deveneam anxioasă și furioasă, asociind acel gen de intimitate cu hipervigilența.
Cum se vor comporta alții cu tine dacă te temi de respingere
Te vor respinge!
Am adunat în timp pe lângă mine oameni care să mă respingă iar și iar. Acei oameni care nu își asumă nimic din ce sunt și ce fac, de la care să aud iar și iar că eu sunt sursa tuturor problemelor. Acei oameni copleșiți de propriile dureri dar pasivi la ele. Acei oameni care aveau nevoie de puterea mea și căldura mea. Acei oameni care să mă respingă și să mă abandoneze și la bine și la greu. Iar eu, desigur, credeam că asta merit și îmi asumam tot ce nu își asumau ei. Am ales sub o formă sau alta oameni dependenți de relații, pentru că eu eram dependentă de suferință. Atunci când nu mai satisfăceam nevoile persoanei dependente de mine urma respingerea lui iar de acest ciclu aveam nevoie. Era tot ce știam. Era familiaritate. Și, desigur, nu întârzia să apară.
Te vor manipula!
E bine știut că oamenii ce au trauma respingerii au stimă de sine scăzută. A fost și cazul meu. Astfel, oamenii ce au avut nevoie să profite de nesiguranțele mele nu au întârziat să apară. Oamenii egoiști, cu nivel mare de îndreptățire sau narcisici au roit mereu în jurul meu, tocmai pentru că în mine era terenul propice de a tot oferi, pentru a-i ferici pe ceilalți. Pentru că deja știam să îmi las mintea controlată din exterior, era destul de simplu. În plus, răspundeam foarte bine la anxietatea produsă de oamenii ce îți lasă senzația că oricând pot pleca. Făceam tot ce puteam ca ei să nu plece.
Se vor simți frustrați!
Oamenii care își doreau să îmi ofere susținere și prezență erau înlăturați. Sau, dacă nu o făceam direct, indirect ajungeau să se simtă frustrați că mă încurajează să fiu mai deschisă și nu reușeau. Apoi, fie deveneau furioși, fie se detașau, pentru a face față barierelor pe care le ridicam. Atunci, mă simțeam din nou respinsă, deci ciclul se repeta.
Te vor pedepsi!
Având o sensibilitate pronunțată la respingere, e simplu să atragi oameni care te vor pedepsi. Am observat acest tipar în relațiile mele, de-a lungul timpului. Oamenii se apropiau de mine pentru că îi atrăgea puterea mea și faptul că eu proiectam acel „sunt bine orice ar fi!”. Disponibilitatea și căldura mea, la fel. Apoi, când nu le mai ofeream ce aveau nevoie, adică sacrificiul meu, mă pedepseau. Fie își retrăgeau afecțiunea, fie deveneau absenți emoțional, fie nu mai dădeau niciun semn, deci mă părăseau, fie mă pedepseau prin jigniri sau critică.
Cum să vindeci teama de respingere: ce m-a ajutat
Am fost, de fapt, atât de vulnerabilă și atât de respinsă pentru cine eram că am ales să proiectez acest „sunt bine” în exterior. Devenisem o femeie care des voia să evadeze din viața ei. Așa cum făcusem când plecasem de acasă: să fug de durere, să o iau de la capăt! Doar că, până târziu nu am putut vedea că a fugi nu vindecă și că oriunde te duci găsești durere.
Am devenit o femeie care fuge de ea însăși, de defecta de ea, căutând sensul în relațiile cu bărbații, oferindu-le lor bucăți „vindecătoare” din ea. Apoi căutând să ofere totul prietenilor. Devenisem o femeie ce se temea să fie ea însăși, să fie autentică, să fie asumată până la capăt. Încă se întâmplă să vreau să fug de tot ce sunt și tot ce îmi doresc, când respingerile se activează.
Văzând tiparele după care funcționez mă ajută să rămân. Rămân deși încă mă tem de mine și e respingerile mele față de mine. Încă mă tem că ofer prea mult altora și prea puțin mie. Și vice-versa, că prea mă gândesc la nevoile mele și asta m-ar face egoistă. Așa cum des am auzit când m-am simțit îndreptățită să fiu auzită, văzută, când am spus cine sunt:
– Nu mai plânge!
– Din desenat și scris nu se fac bani!
– Nu mai fi sincer și deschis, că te iau alții de prost!
– Nu mai arăta oamenilor cine ești!
– Nu am timp de tâmpeniile tale!
– Fii înțelegătoare cu mama că nu poate!
– Nu te lua în gură cu taică-tu, lasă-l să zică și facă ce vrea!
– Eu am dreptate, tu ești copil și faci cum spun eu!
– Taci, că nu știi tu cum e cu viața!
– Încetează cu plânsul ăla! Ce ai de plângi? Ai de toate, nu mai plânge!
– Nu mai spune ce simți!
– Un bărbat nu trebuie să știe niciodată ce simți!
– Încetează cu ce vrei tu! Încetează cu nevoile tale!
– Lasă-mă în pace! M-am săturat de discuții și conflicte!
Ce ar fi fost de auzit, de fapt?
– Nu pot să te aud! Nu știu cum să ascult ce vrei, cine ești! Și asta pentru că nici eu nu mă pot auzi pe mine!
– Nu pot să te văd, să validez ce simți, să văd cine ești și ce nevoi ai! Și asta pentru că nici eu nu am descoperit ce nevoi am. Nici eu nu știu cum să simt tot ce simt, rămânând întreg și prezent în acest proces.
– Nu pot să te iubesc, să nu te resping, să nu fug, să nu te abandonez! Căci eu însumi nu știu a mă iubi cu totul. Nu știu să nu îmi resping viața, tristețile și bucuriile! Căci eu însumi mă abandonez și altfel nu pot!
Este provocator să lupți cu demonii respingerii și să rescrii poveștile, interpretările și justificările pe care mintea a ales să le creadă. Știu. Dar mai știu că merită. Că meriți. Iată ce poți face:
Rămâi rațional, încearcă nu iei totul personal, asupra ta
Respingerile sunt la tot pasul în viață. Important este să fii atentă la sensul pe care mintea ta s-a obișnuit să le dea. Un prieten care ignoră mesajul tău, un bărbat care nu te mai sună, un prieten care nu te invită la o petrecere, un partener care te părăsește. Toate sunt respingeri și sunt firești în viață. Te poate ajuta să fii atentă la ce îți spun gândurile tale despre tine când alții te resping.
Fă eforturi să vezi contribuțiile celorlalți în raport cu tine, dar și pe ale tale
Uneori când emoțiile de rușine, frică, vinovăție, furie sau dezgust se activează în urma respingerilor poate fi greu să fii atent la ce gândești. Dar felul cum gândești îți influențează comportamentul și trăirile. Cu cât reușești să vezi comportamentele tale cu atât vei vindeca din suferințele interioare. Și cu atât nu vei lua personal tot ce face celălalt, înțelegându-i reacțiile.
Validează-ți emoțiile!
Indiferent de sursa respingerii, ea doare. Unii aleg să respingă mai departe. Alții aleg să se vadă respingători și să îi caute pe aceia care resping. Fiind în a doua categorie știu cât de greu este să rămâi prezent cu stările tale. Fii atent la tine când te simți rușinat dar nu nega nici celelalte emoții: „Văd că acum mă simt speriată. Văd că gândesc că urmează o respingere și o anticipez. Văd că devin agresivă când anticipez respingerea.”
Amintește-ți cât de mult valorezi!
Deși respingerea este o consecință a unei incompatibilități în nevoi, ea doare atât de tare încât nu reușim să ieșim din gândurile și emoțiile toxice. Încearcă să fii prezența de care ai avut nevoie când erai copil. Spune-ți cât ești de valoros, cât ești de important! Fii atent la ariile din viața ta care îți descresc stima de sine și lucrează la ele cu compasiune, nu cu presiune.
Caută să vezi durerile drept oportunități de a învăța
Orice respingere este prilejul de a crește mai mult. De a deveni mai bun, pentru tine. Poate respingerea la un loc de muncă te va determina să faci câteva cursuri. Poate respingerea în cuplu te va determina să vezi ce nevoie ai în plan romantic. Oricum ai fi, dacă vezi respingerea ca pe o oportunitate, poți evolua.
Fii atent când gândurile nu te lasă să acționezi
Teama de respingere mă face des să îmi imaginez cele mai aspre scenarii. Îți recomand să fii atentă când începi să crezi că toți bărbații te vor respinge pentru că unul a făcut-o. Rămâi realistă, rațională! Așa vei vedea interpretările tale legate de respingere. Așa fricile nu te vor copleși.
Dă-ți seama ce te sperie la respingere!
În cazul meu, teama cea mai mare este să nu mă pierd pe mine. Pentru că respingerea a creat în mine autorespingere atenția mea este să creez un atașament sănătos cu mine. Să nu mă resping, să nu mă abandonez, să nu mă pedepsesc, să nu mă agresez, să nu mă critic. Respingerile pot avea multe forme, însă. Mult timp am tolerat respingerile din frica de singurătate. Mult timp m-am temut de respingerile din carieră dar interpretarea minții mele era că am nevoie de siguranță financiară și de aceea nu încerc să am joburile dorite. Puțină analiză te poate ajuta să vezi fricile din spatele traumei de respingere.
Stai cu fricile tale. Nu le mai respinge!
Tentația este să fugim de frici și de dureri. Așa suntem construiți toți. Dar fricile tot acolo rămân, ba chiar se amplifică, dacă nu le confruntăm. În plus, pot crea comportamente nesănătoase. De exemplu, eu îmi făceam profil pe aplicațiile de dating dar nu vorbeam cu bărbații. Apoi nu aveam intenția de a mă întâlni cu ei în persoană. Tocmai din teama că voi fi respinsă.
Nu mai permite criticului interior să preia comanda!
E simplu să lași criticul interior să te domine dacă ai trecut prin trauma respingerii. Atunci când lași critica să conducă vei crede că ești un om nevaloros, că nu meriți nimic bun, că tu ești de vină pentru orice. Fii vigilent când critica se activează și vorbește cu tine cu compasiune. Eu îmi sunt alături astfel: ”Iulia, văd că acum îți e greu și ai tendința să crezi că ești un om fără valoare. Însă nu îți voi permite să îți vorbești așa! Te iubesc prea mult să stau aici pasivă, să îți permit asta!”
Caută un grup de suport sau ajutor specializat!
Caută oamenii generoși, ce pot fi prezenți și ce te ajută să crezi că ești iubită. Așa vei simți mai rar că nu meriți. Un grup de prietene ce te susțin poate face respingerea mai puțin înfricoșătoare. Dacă ajungi la atacuri de panică, anxietate, dacă ajungi să te oprești din a face ce îți dorești, dacă respingerile îți provoacă stres, caută ajutor specializat. Pe mine, psihoterapia m-a ajutat să ies din capcanele respingerii.
Acum am convingerea că așa trebuia să fie. Că dacă nu aș fi resimțit astfel respingerea nu aș fi fost cine sunt. Că dacă nu m-ar fi durut nu aș fi știut să trăiesc. Că dacă nu aș fi descărnat pieliță cu pieliță de pe măștile mele bine crescute în ființa mea, nu aș fi știut ce înseamnă iubirea și conexiunea autentică cu oamenii și mai ales, cu mine. Sunt recunoscătoare acum pentru ce am primit „acasă” în bagajul meu, pentru că altfel nu aș fi fost cine sunt. Dar am avut nevoie să fac munca aceasta de a tot descoperi ce doare. Tocmai pentru a nu ajunge la suferință. Ci la bucurie. Chiar și atunci când sunt respinsă.