Ce înseamnă și cum corectăm deconectarea de sine

„Mama se panichează dacă nu o sun zilnic!” Cum întrețin părinții deconectarea de sine cu cele mai bune intenții 

Putem fi atenți la nevoile noastre? Realizăm când corpul nostru ne dă semnale că ceva nu este în regulă? Punem limite în relații, spunem nu, cerem ajutorul? Adesea auzim despre deconectarea de sine, dar ce înseamnă și cum putem observa dacă și noi o practicăm?

Instinctul: Cum apare deconectarea de sine

Comunicăm cu lumea prin trei canale: creier (intelect), inimă (emoție) și instinct. Dacă în prima parte a vieții, până la vârsta de 7 ani, comunicarea este predominant emoțională (inima), odată cu intrarea la școală accentul se va pune pe latura cognitivă (creier). Instinctul însă este acea cunoaștere fără a deține prea multe informații, fără a fi însoțită de o emoție puternică, un soi de „calm knowing” cum îl numește Gabor Mate. Să vedem însă cum funcționează instinctul atunci când suntem copii. 

De regulă, dacă în copilărie, nevoile noastre nu sunt împlinite, fie pentru că avem părinți indisponibili emoțional, absenți, stresați, neștiutori sau la rândul lor deconectați de sine, instinctul este cel care ne-ar pune în gardă: „Nu ai părinții de care ai nevoie/Aceștia nu sunt tocmai cei mai buni părinți pentru tine”. Dar cum am putea să ne ascultăm acest instinct, când în noi există nevoia primară de a supraviețui, nevoie pentru care tocmai de părinți avem nevoie?

Așadar, iată un prim pas pe care îl facem pentru a ne deconecta de acest radar interior, de instinctul nostru care, într-un astfel de context ne pune în fața unei imposibilități, a neputinței: „nu pot face nimic pentru a modifica mediul, pentru ca nevoile mele să fie împlinite, așa că mai bine nu îl ascult”.

Deconectarea de propriile nevoi

De fiecare dată când un nou născut își va manifesta/cere nevoile, corpul lui va fi supus unui stres. Cu cât va trece mai mult timp până la satisfacerea acelei nevoi, sau poate ea va rămâne ignorată de către părinți, stresul lui va crește. Un nou născut, sau un copil mic nu au capacitatea să își împlinească singuri nevoile, prin urmare, singurul mod în care pot evita starea inconfortabilă provocată de stres și nevoia neîmplinită, singurul mod de a nu mai simți suferința provocată de conștientizarea „nu este nimeni acolo pentru mine”, este să se deconecteze de propriile nevoi. „Dacă nu dau atenție faptului că îmi este dor de mama și mă simt singur, întrucât ea oricum nu vine să mă ia în brațe, atunci nu voi mai suferi, nu mă mai chinui.

Este important și să nu uităm că se spune că acei copii care au nevoie de mai multă iubire, o vor cere în cele mai greu de iubit moduri – răzvrătire, opoziționism, comportamente indezirabile, agresivitate, tantrumui, etc. Așadar, atunci când copilul mic este hrănit, schimbat și odihnit, însă tot plânge pentru că vrea în brațe, nu o face pentru că este dornic de atenție, ci de conectare. Refuzat, va învăța deconectarea (de sine) ca metodă de autoliniștire.

De ce păstrăm deconectarea de sine și la maturitate?

În copilărie, rolul deconectării, mai mult decât autoliniștirea, este păstrarea relațiilor cu părinții care, pentru orice copil, sunt prioritare. Dacă un copil își spune „părinții mei nu sunt buni pentru mine”, intră în nesiguranță, pierde siguranța, predictibilitatea, credința că se poate baza pe ei, că sunt acolo pentru el.

Așadar, copiii vor reinterpreta inconștient acest mesaj, spunându-și „am părinți capabili să mă crească și îngrijească, trebuie să fie ceva în neregulă cu mine”. Pornind de aici, dacă nevoile copilului sunt percepute de acesta ca amenințătoare la adresa relației cu părinții, el va avea motive în plus să învețe să și le ignore.

Cum acesta a fost mecanismul pe care l-am învățat în copilărie, și la maturitate, vom păstra credința că nevoile noastre ne pot periclita relațiile cu ceilalți, și vor rămâne în plan secundar. Dacă avem dificultăți în a pune limite sănătoase în relații, în a refuza anumite cereri sau a solicita ajutorul atunci când avem nevoie de el, adesea, temerile sunt „voi deranja/ voi supăra/voi fi judecat/ă sau respins/ă”. Cum să îmi spun nevoile dacă eu cred că acestea pot duce la îndepărtarea celor dragi?

Cu cele mai bune intenții, părinții ne pot menține deconectarea de sine

Persoanele cu un stil de atașament dependent sau cu trăsături de personalitate dependentă, vor căuta în exterior validare, aprobare, încurajare. Astfel de persoane trăiesc intens teama de abandon, teamă care adesea îi menține într-o poziție de subjugare în relațiile cu ceilalți. Părinții hiperprotectori, părinții extrem de critici și judicativi, inhibă dezvoltarea autonomiei copilului, curajul de a greși, de a se baza pe propriile evaluări și decizii

Vorbesc cu mama de trei ori pe zi, ceea ce pentru mine este imens. Știu însă că dacă o sun mai rar se panichează, are nevoie să știe de mine, îmi reproșează dacă o zi sun doar de două ori că nu îmi pasă de ea. De asemenea, de mică, nu am auzit decât să am grijă ce fac, să țin capul plecat, să îmi știu locul, să am grijă să nu mă fac de râs și să nu cumva să greșesc. Dacă am vreo decizie de luat i se pare normal să mă sfătuiesc cu ea. Am constatat însă că, deși mă irită aceste pretenții ale ei, simt anxietate dacă nu fac așa cum îmi spune. Iar dacă decid ceva diferit și ea nu este de acord, simt anxietate ca nu cumva să se dovedească faptul că eu am greșit și ea avea dreptate. Eram la ei în vizită când tata i-a spus mamei că pe el îl sun foarte rar, iar răspunsul ei a fost – Ce te aștepți de la Ioana? Am fost dezamăgită și am constatat o dată în plus cât de nerealiste sunt așteptările lor de la mine, dar și ce dificultăți am eu în a pune limite în relația cu ei.”, povestește Ioana, 34 de ani, din Sinaia.

Ce se întâmplă când îmi ascult propriile nevoi, când conștientizez că mă simt inconfortabil în anumite situații și aș vrea să schimb mediul sau poate oamenii, sau măcar comportamentul meu în anumite contexte? Deseori, mă tem că ce va urma va fi mai rău, evit conflictele, nu vreau să fiu judecat și nici să rămân cu anxietatea și vinovăția de a fi greșit, de a fi supărat pe alții.

În consecință, cel mai simplu este să mă supăr pe mine, să mă ignor pe mine, să încerc să tolerez sau să îndur anumite situații. Se spune că este sănătos să observăm când spunem „da” altcuiva și, în același timp, „nu” nouă. Așa funcționează deconectarea de sine.

Pași pentru a ne reconecta cu noi înșine

Reconectarea cu sine este un proces de vindecare, unul pe parcursul căruia învățăm să fim pentru noi înșine acei părinți de care am fi avut nevoie când eram mici. Poate ei au greșit în relație cu noi, poate au făcut aceleași greșeli făcute de părinții lor, poate nu au știut să procedeze mai bine. Rolul nostru de adulți este să nu rămânem în capcana victimizării, blamând fără a ne implica în propriul proces de vindecare. Așadar, pentru reconectarea cu sine, în primul rând să învățăm să ne dăm atenție.

Cum ar fi, spre exemplu, ca în fiecare zi, timp de câteva minute, așezați confortabil, să ne scanăm corpul din vârful capului în vârful degetelor de la picioare, pentru a observa unde în corp simțim tensiune, presiune, apăsare, durere, agitație, senzație de rece, cald sau furnicături, etc.? Acest exercițiu este menit să ne ajute să ne deconectăm de mediul extern, să ne mutăm atenția spre interior și să învățăm să observăm ceea ce simțim, fără a judeca sau analiza, ci pur și simplu pentru a oferi atenție acelei părți din corp care o necesită. Tot Gabor Mate afirmă că „oriunde există tensiune în corpul nostru, necesită atenția noastră”. Reconectarea presupune să învățăm să stăm cu stările interioare, să le oferim prezență, atenție și curiozitate. Să ne întrebăm oare ce mesaj au pentru noi, dacă există și o emoție asociată? Este o senzație corporală nouă sau familiară? Când apare de regulă? Ce am putea face pentru a ne simți mai bine?

Un alt exercițiu ar fi cel de a ne imagina că solicitările celor din jur, pe care ne este de regulă dificil să îi refuzăm, sunt adresate copilului nostru interior. Dacă suntem părinți, cu atât mai mult ne putem imagina că sunt cerute lui. Cum am vrea să reacționeze? Ce ne dorim pentru o ființă pe care o iubim? I-am spune să renunțe la sine? Cum am răspunde solicitării dacă am lăsa deoparte teama de a fi judecați sau respinși. Ca regulă (poate amuzantă) pentru viață: „Atunci când toată lumea te place și e mulțumită de tine, înseamnă că faci ceva greșit”…

Primul exercițiu ne ajută să învățăm să stăm în prezența stărilor noastre inconfortabile, să nu fugim de ele. Rolul lui este de a ne oferi un antrenament pentru ca atunci când în relațiile cu ceilalți vom învăța să ținem cont și de noi, și de binele nostru, să tolerăm mai ușor neplăcerea unor emoții precum vinovăția (pe care, atunci când suntem obișnuiți să ținem cont doar de ceilalți, o vom simți când ne alegem pe noi), rușinea (percepția că ceilalți ne evaluează negativ și ne judecă, râd de noi), etichetarea drept egoiști. Să învățăm să ne cultivăm egoismul sănătos prin reconectarea cu sine.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
Căutare