„Dacă ai un tată alcoolic, te afectează și când ești copil, dar și mai târziu, ca adult”
Monica a fost un copil care a suferit din cauza unui tată alcoolic, acum, ca adult, suferă ca soție de persoană cu dependențe și încearcă să se vindece FOTO: Shutterstock
Monica are 37 de ani și locuiește în Viena, cu fiul ei. E căsătorită cu un bărbat cu adicții și contemplează la ideea de a-l părăsi și a se întoarce în țară, dar decizia nu e deloc ușoară. Cu atât mai mult cu cât asta a văzut și acasă, în copilărie: un tată alcoolic și o mamă codependentă.
„Mă numesc Monica și sunt copil adult. Provin dintr-o familie disfuncțională, am avut un tată alcoolic și o mamă codependentă. Am intrat într-un grup de terapie când aveam 34 de ani, acum am 37.
Era de așteptat să mă căsătoresc și eu cu un alcoolic, ceea ce am și făcut. Avem și un copil împreună, are 6 ani, și cred că cea mai mare frică a mea e să nu călătorească disfuncția și la el. Cumva de asta fac terapie.
Am avut mereu sentimentul ca eu trebuie să-i salvez pe alții, așa că eram mai tot timpul focusată pe ceilalți. Acum știu că trebuie să mă prioritizez pe mine, dar mi-e greu să fac asta.
Vreau să opresc disfuncția la mine, să spun stop, dar e greu. Vreau să mă despart de soțul meu, dar încă sunt într-un punct de frică și nesiguranță, asta și pentru că locuiesc într-o altă țară, unde nu am pe nimeni. Soțul meu e de aici. Aș vrea să mă întorc în România, dar cum?
Am multe întrebări legate de viitor, dar e ceva normal, pentru ca asta am văzut și la mama mea. Continui terapia și cred că o să iau decizia care e mai bună pentru mine și copil.”
Monica ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea, prin care orice persoană ne poate contacta pentru a-și împărtăși propria experiență. Ceea ce urmează este rezultatul unei discuții pe care am avut-o ulterior, pe larg, cu ea.
Ce înseamnă să fii copil adult
Monica e din Cluj, dar locuiește în Viena de 10 ani. În urmă cu trei ani a auzit de la o prietenă despre grupul ACA, Adult Children of Alcoholics, un grup fondat în 1973 de niște americani, copii ai unor părinți alcoolici care au continuat să fie afectați de disfuncțiile din familiile lor chiar și când au devenit adulți.
„Da, noi suntem adulți, nu mai suntem copii, dar atunci când avem o confruntare, putem să regresăm și să trecem din nou la starea noastră de copil și să reacționăm copilărește”, explică Monica.
În psihologie, copilul adult este descris ca fiind persoana care, deși ajunsă la maturitate, este dominată de caracteristici precum: sentimente de inferioritate, autoînvinovățire, incapacitatea de a stabili niște limite sau stabilirea unor limite neclare în relațiile cu ceilalți, nevoie constantă de laude sau de aprobare, teamă de abandon și dificultatea de a identifica și exprima emoțiile proprii.
Studiile arată că adulții care au fost copii ai unor părinți alcoolici prezintă un risc mai mare de anxietate și depresie.
Când era mică, Monica a crescut cu un tată alcoolic, iar mai târziu, fără să își dea seama de ce, și-a ales un partener de viață care are aceeași problemă: adicția. Faptul că a participat la grupurile ACA a ajutat-o să-și explice deciziile și să prindă curaj, iar faptul că ne-a scris face parte din procesul de schimbare în care se află.
„Gândul că vreau să mă despart de soțul meu a apărut dinainte, doar că nu găseam curajul și puterea interioară să fac pasul ăsta. Dar, citind literatura din grupul ACA și alte cărți, mi-am dat seama de multe lucruri. De exemplu, de faptul că, inconștient, vreau să-i fiu fidelă mamei mele și să aleg și eu ce a ales și ea, să mă duc pe drumul ei. Dar mi-am dat seama că pot să am și o altă perspectivă asupra vieții și că nu trebuie neapărat ca totul să meargă rău dacă mă despart”, spune ea.
Acum, Monica nu mai locuiește cu soțul ei, dar nici nu a divorțat. Parcursul de luare a deciziei nu e unul ușor. Sunt multe variabile de luat în considerare și, peste toate acestea, planează toată lipsa de încredere de sine pe care a primit-o în copilărie, ca fiică a unui tată alcoolic.
„Am crescut toată viața mea lângă un tată alcoolic”
Când a mai crescut, Monica și-a făcut arborele genealogic și a realizat că la ea în familie dependența de alcool e boală veche. Tatăl tatălui ei a fost alcoolic, tatăl mamei ei a fost alcoolic, așa că nu era deloc de mirare că mama ei s-a căsătorit cu un alcoolic, ducând, astfel, tradiția mai departe.
Străbunicii ei nu au fost alcoolici, din câte a auzit, dar au trăit perioada războiului, iar efectele războiului asupra copiilor lor – bunicii Monicăi – au dus la acest consum abuziv. Cel puțin așa își explică ea debutul: „Copiii lor, care sunt bunicii noștri, au fost traumatizați de faptul ăsta că părinții le erau plecați în război, au trăit abandonul și tot felul de alte emoții care i-au împins spre alcool. E o traumă care a plecat de la bunici și s-a dus mai departe la părinții mei”.
Monica e al treilea copil din cei patru ai părinților lor. Când s-a născut, tatăl ei era deja alcoolic. De fapt, era alcoolic dinainte de a se căsători. „Practic, eu am crescut toată viața mea lângă un tată alcoolic, iar mama mea e, evident, codependentă”, spune ea.
Termenul de codependență a apărut pentru prima dată în cercurile legate de abuzul de substanțe și descria o relație dezechilibrată, influențată de dependența unei persoane. Ulterior, termenul a câștigat popularitate și a ajuns să fie folosit pentru orice relație disfuncțională, cum ar fi cele în care există abuz emoțional sau fizic.
Acum, Asociația Americană de Psihologie (APA) definește codependența în două moduri:
1) Starea de a fi reciproc dependent; de exemplu, o relație între două persoane care sunt emoțional dependente una de cealaltă.
2) Un tipar relațional disfuncțional, în care un individ este dependent psihologic de o persoană care are o adicție (de exemplu, de alcool, de substanțe, de jocuri de noroc).
Tatăl ei bea zilnic. În fiecare zi, de obicei noaptea, pentru că ziua dormea – se recupera după noapte. Monica bănuiește că bea rachiu sau, în orice caz, o băutură tare, dintre cele pe care oamenii și le făceau acasă.
Și, pentru că noaptea bea și ziua dormea, îi era foarte greu să păstreze un loc de muncă, așa că, în copilăria ei, au existat perioade lungi în care el nu lucra: „Am fost o familie cu patru copii și un tată alcoolic, care nu putea să-și păstreze un loc de muncă, pentru că nu se putea trezi dimineața. Și-atunci, mama era cea care întreținea toată familia, ea era singura care aducea un venit în casă. Ne mai ajutau și bunicii mei care erau de la țară, ne trimiteau cartofi, ceapă, ne mai ajutau și ei”.
„În copilărie am trăit rușinea la cote maxime și eram și un copil foarte timid, retras și izolat. Nu voiam să știe nimeni la școală că tatăl meu consumă alcool, că aveam problemele pe care le aveam. Nu-mi invitam colegi sau prieteni în casă, de rușine. Mi-au trebuit foarte mulți ani până când – adică acum, ca adult – am putut să vorbesc despre problema alcoolului în familia mea, pentru că mi-era rușine, efectiv mi-era rușine din ce familie provin.”
Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic
Și nu numai rușine legată de faptul că avea un tată alcoolic, care în loc să meargă la serviciu zăcea în pat, după beția de cu seară, ci și de felul în care acest lucru se răsfrângea asupra a tot ce se afla în jur. De exemplu, o casă în mizerie, unde mirosea tot timpul a băutură.
„Câd bea, era foarte violent și de multe ori trebuia să părăsim casa”
Atunci când bea – și bea zilnic –, tatăl Monicăi devenea agresiv, atât verbal, cât și fizic. Spărgea lucruri prin casă și câteodată se ajungea chiar la violență domestică, pe care Monica a văzut-o nu de puține ori când era mică.
„Era foarte violent și de multe ori trebuia să părăsim casa, să mergem și să ne ascundem undeva, în acele momente singurul fel în care puteam să ne protejăm era să plecăm de acasă. Și plecam în toiul nopții, la 1.00 noaptea, la 2.00 noaptea”, spune ea.
Uneori se duceau în toiul nopții pe la câte un vecin, câteodată plecau la rude, iar alteori pur și simplu își petreceau o parte din noapte, până când bărbatul adormea, în mașina parcată în spatele blocului. Atunci, mama lor se ducea din când în când în apartament să vadă dacă soțul ei a adormit, iar când se dădea semnul că gata, doarme, se mutau cu toții din nou în casă.
Stop joc. Imaginează-ți patru copii și o femeie cum fug, în miez de noapte, cu pături după ei, și se ascund într-o mașină. Imaginează-ți-i îngrămădiți într-o mașină, încercând să ațipească. Imaginează-ți că sunt treziți peste câteva minute sau chiar ore și mutați din mașină înapoi în casă. Imaginează-ți că a doua zi această femeie trebuie să meargă la serviciu, iar acești copiii trebuie să meargă la școală.
„Era o situație foarte stresantă pentru noi, că a doua zi trebuia să mergem la școală și eram foarte obosiți. Chiar îmi amintesc că de multe ori îmi cădea capul de oboseală. Plus rușinea că ești într-o familie în care tatăl tău se poartă așa cum se poartă, faptul că nu poți să inviți niciun copil la tine acasă, că acasă era un dezastru, un haos total”, povestește Monica.
Cele mai grele erau însă momentele în care ei, copiii, rămâneau singuri acasă, serile, cu tatăl lor. Pentru că mama lor lucra în ture, uneori ajungea acasă seara foarte târziu. Erau momentele în care cei mici erau complet lipsiți de apărare în fața furiei părintelui – cel care, într-o familie normală, ar fi trebuit să aibă tocmai rolul protector.
„Au fost momente foarte traumatice, cu bătăi și abuz fizic la adresa fratelui meu mai mare. De multe ori, rămâneam singuri cu tata acasă, când mama era la lucru, și tata consuma și, în fine, am trăit abuz foarte violent fizic asupra fratelui meu și m-a marcat foarte tare, dar știam că n-am unde să mă duc.”
Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic
De mulți ani, tatăl Monicăi nu mai bea. Cu toate astea, continuă să fie o fire agresivă. Nu mai sparge nimic prin casă, dar, când se enervează, explodează: amenință, jignește și nu respectă limitele celorlalți. Când bea, însă, era explozie mare, spune Monica, care de ani de zile tot încearcă să își explice comportamentul tatălui ei, ca să își facă trecutul mai ușor de suportat.
„Are o furie foarte mare adunată în el. Cred că are stări puternice de anxietate și îi e frică să spună ce gândește față de alți oameni, iar atunci când e sub influența alcoolului, dă afară tot și spune tot ce l-a supărat. Cred că alcoolul a fost pentru el felul în care putea să dea afară tot ce simte și tot ce gândește”, spune ea, copilul adult în încercarea de a deveni adult și-atât.
„Ce-a unit Dumnezeu omul să nu despartă.” Mama codependentă
Monica a fost un copil care a suferit. Și-a suferit din două direcții. Pe de o parte, pentru că tatăl ei, alcoolic și agresiv, nu i-a oferit sprijinul de care ar fi avut nevoie, ba chiar a fost o sursă de rușine în viața ei. Pe de altă parte, pentru că mama ei, chiar dacă s-a zbătut să aducă bani în casă și să facă lucrurile cât de cât mai suportabile, nu a oferit protecție – nici ei, nici fraților ei -, ci a ales să rămână în această relație de codependență, sacrificând binele psihic al copiilor ei.
„Când eram copil n-am înțeles de ce mama nu a putut să plece din relație. Ea și-a asumat că asta e viața ei și că nu are ce să facă. Avea și niște colegi de serviciu care erau pocăiți și ei au dus-o înspre direcția asta, înspre credință, unde și-a găsit soluția. Faptul că mergea la biserică și primea sprijin moral de acolo cred că pe ea a ajutat-o foarte mult și a ținut-o pe o linie verticală, să nu o ia razna sau să nu dea și ea în adicții”, povestește Monica.
A fost bine pentru ea, pentru mamă, dar a fost bine pentru copii? Soluția mamei, de a rămâne în relație și de a se sacrifica de dragul familiei, a fost cea mai bună și pentru copii? Nu putem ști.
„E cu două fețe, că poți să zici că ce-a unit Dumnezeu omul să nu despartă, și atunci nu te desparți oricât de greu îți e. Sau poți să zici, uite, eu vreau să fiu fericită și cred că Dumnezeu dorește ca eu să fiu fericită, iar lângă omul ăsta nu-s fericită, deci mai bine mă despart. Depinde cum o iei. Mama mea a luat-o că ce-a unit Dumnezeu omul să nu despartă și a dus tot greul în spate”, mai spune Monica, fără vreo urmă de resentiment.
De multe ori și-a dorit ca părinții ei să se despartă, ca să poată avea o viață normală, liniștită, dar niciodată nu a pus acest gând în cuvinte și nu i-a cerut mamei ei să facă pasul. Nici ea, nici frații ei, cu care parcă avea o înțelegere tacită să nu vorbească vreodată despre asta.
Târziu de tot, când a aflat ce înseamnă codependența și cât de puternică e aceasta, Monica și-a luat inima-n dinți și a întrebat-o pe mama ei dacă vreodată s-a gândit să divorțeze. Desigur, nu: Dar tu ce crezi, că, dacă mă despărțeam, mi-era mai ușor?
Monica nu e deloc uimită de faptul că mama ei nici acum nu își imaginează că viața ar fi putut să fie și altfel, mai ușoară, având în vedere că și ea, la rândul ei, văzuse în propria familie același model parental – un alt tată alcoolic, o altă mamă care s-a sacrificat.
„De fapt, și codependența e tot o dependență. Practic, depinzi de persoana alcoolică sau, mă rog, de o persoană cu orice fel de dependență, și nu poți să pleci. Simți că persoana aceea e o extensie a ta și că tu trebuie să o salvezi și să o ajuți, nu-ți dai seama că de fapt e o altă persoană individuală și că nu e datoria ta să salvezi pe nimeni.”
Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic
Pastile în mâncare
Dar mama ei nu a stat chiar cu mâinile în sân. Nu a putut să-l părăsească, dar nici total pasivă nu a fost. La un moment dat, înainte ca Monica să intre la liceu, a descoperit niște pastile care scad pofta de alcool, astfel încât persoanele care le iau reușesc să rămână abstinente.
N-a îndrăznit să îl confrunte pe soțul ei și să îi ceară să ia medicamentele, așa că a decis să i le pună în mâncare sau cafea. Și au avut efect. De-atunci, de 20 de ani, tatăl Monicăi nu mai bea.
Sunt aproximativ 7.300 de zile în care o femeie i-a pus soțului ei pastile în mâncare ca să nu mai consume alcool și tot atâtea zile de când el, bărbatul, crede că s-a lăsat din proprie voință.
„Un alcoolic are pofta asta în continuare, zilnic. Și, ca să nu mai ai pofta asta, îți trebuie fie ceva din exterior, fie voința ta să fie tare. Iar tatăl meu nu știe, nu-i conștient că e dopat, ca să zic așa. E o chestie pe care mama tot timpul o controlează, pentru că, atunci când ea nu-i mai pune medicamentele astea în mâncare, el o ia din nou cu alcool”, spune Monica.
Însă ce mai contează calea, când efectul este cel dorit?
Cât timp Monica a fost elevă de liceu și, mai apoi, studentă la Arhitectură, tatăl ei a fost abstinent. Ba chiar a existat și o perioadă când și-a găsit un loc de muncă în străinătate, iar casa devenise, în sfârșit, un loc de liniște, lipsit de stres și de scandal. Totuși, dezechilibrul n-a dispărut odată cu sticlele din casă.
Abstinența tatălui nu înseamnă ștergerea trecutului dureros
„Tata nu crede că are o problemă. Și nu cred că și-a pus vreodată problema cât de mult ne-a afectat pe noi consumul lui, pentru că e foarte dureros să afli că le-ai făcut tu rău copiilor tăi. Iar noi, chiar dacă arătăm bine la exterior, pe interior nu suntem ok”, spune Monica.
Unul dintre frații ei a devenit și el alcoolic, iar altul a avut inclusiv probleme legate de infracționalitate. Monica nu a ajuns acolo, e dintre copiii care, după ce au fost martori ai alcoolismului părinților, nu se ating de băutură, dar a rămas cu altele:
„Să creștem cu un tată alcoolic a avut foarte mari consecințe asupra mea și asupra fraților mei. Eu, de exemplu, am avut o stimă de sine foarte scăzută, am fost dominată de sentimente de rușine și de vinovăție, mi-era frică de figurile autoritare. Și acum, ca adult, mi-e frică de figurile autoritare.
Atunci când crești într-o familie în care un părinte consumă alcool, te temi de oameni, tinzi să te izolezi, te judeci pe tine cu asprime și te auto-pedepsești, nu știi să te iubești, nu știi să te respecți, confunzi mila cu dragostea, tinzi ca, în relațiile tale, să alegi oameni pe care îi iubești ca să-i salvezi, de obicei oameni care au și ei probleme cu dependențele.
Ai un simț supra-dezvoltat al responsabilității și simți că vrei să rezolvi tu problemele celorlați, adică ești mai preocupat de problemele celorlați decât de ale tale și asta te ajută cumva să nu-ți vezi propriile tale greșeli, cauți aprobare, cauți să faci pe plac oamenilor din jurul tău ca să nu intervină conflictele.
În general, te simți o victimă și te comporți ca o victimă, ceea ce face să atragi în viața ta oameni care să te umilească, să te batjocorească.
În plus, faptul că am trăit într-o familie unde erau multă agitație și surescitare m-a făcut să devin dependentă eu însămi de emoțiile astea puternice. Adică eu, inconștient, mi-am căutat relații care să mă facă să trăiesc sentimentele astea. Dar evident că nu am fost conștientă de toate lucrurile astea până târziu.”
Toate aceste lucruri care la ea s-au construit defectuos în copilărie i-au influențat deciziile mai târziu și, deci, întreaga viață. De exemplu, prima despărțire, din facultate, când a fost părăsită de iubitul ei de-atunci, a însemnat pentru Monica o mare tragedie.
„Rana abandonului, pe care oricum o aveam în mine, a fost foarte tare zdruncinată. Îmi amintesc că atunci i-am scris un e-mail maicii Siluana (n.r. – fostă absolventă a Facultății de Filosofie la Universitatea din București, devenită maică s-a implicat în acțiuni sociale destinate tinerilor), că nu îmi permiteam să mă duc la un psiholog și ea oferea consultanță gratuită pe internet”, spune Monica, care atunci, la 23 de ani a și aflat pentru prima dată despre codependență, din materialele trimise de această maică.
„Faptul că am avut și membri ai familiei normali și echilibrați ne-a ajutat”
Copiii sunt neputincioși. Depind de părinții lor sau de alți adulți care îi au în grijă. Iar atunci când în jurul tău nu e nimeni care să poată pentru tine atunci când ești neputincios, devii deznădăjduit, lipsit de speranță, te supui.
Monica, de exemplu, și-a dorit de multe ori să fie salvată, scoasă din situația de abuz psihic în care se afla. Dar unde să se ducă? La bunici nu se putea, că nu aveau școală în sat, oaspeții care le treceau pragul nu erau decât alți oameni ca tatăl ei, iar fugitul de-acasă nu era, în mod clar, o opțiune.
„Uneori mă gândeam că aș putea să fug de acasă, dar evident că nu am putut să fac niciodată pasul ăsta pentru că mi-era frică. Știam că nu am unde să plec, eram dependentă de familie, trebuia să rămân acolo și să înghit”, spune ea.
Chiar dacă nu a reușit să o scoată complet din situație, familia extinsă – bunici, unchi, mătuși și veri – a însemnat un refugiu salvator pentru copii. Monica și frații ei mergeau deseori la bunici, de exempu, unde era liniște și pace și, chiar dacă pe durata școlii se întorceau acasă, măcar vedeau și un exemplu de normalitate.
„La bunicii din partea tatălui mergeam cel mai des și vedeau și ei că tata nu e ok, de multe ori îi spuneau mamei mele să-l lase, să plece, că e nebun. Chiar mama lui spunea asta, nici ea nu înțelegea cum copilul ei a ajuns chiar atât de rău. Dar faptul că am mai avut și membri ai familiei normali și echilibrați ne-a ajutat. Am avut unchi, mătuși, verișori care ne-au oferit doza aia de echilibru de care am avut nevoie”, spune ea.
„Mi-am ales un soț care și el e consumator”
Monica a locuit cu părinții până a terminat facultatea și chiar și o perioadă după aceea. La 27 de ani a intrat într-o relație cu un tânăr de 32 de ani din Austria, dar care atunci lucra în Cluj. În scurt timp, contractul lui de muncă a încetat, așa că în 2013 cei doi au decis să se mute împreună la Viena.
„Acum, că trec prin recuperare și prin terapie, îmi dau seama că inconștient, da, am plecat pentru că am vrut să fiu cât mai departe de problemele mele de acasă. Dar tot inconștient mi-am ales un soț care și el e consumator, deci practic am luat problemele de acasă și le-am adus în propria mea familie. Vorba că așchia nu sare departe de trunchi e foarte adevărată. Tu poți să te duci oriunde în lumea asta, dar îți iei problemele cu tine.”
Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic
La 29 de ani, s-a căsătorit.
Încă dinainte de a se căsători vedea că partenerul ei bea zilnic bere și că fumează și marijuana, dar nu i se părea că asta ar fi o problemă. Doar era obișnuită cu dependențele altora! De-abia mai târziu, în timp, a început să o deranjeze că soțul ei nu renunță la dependențe și că, în consecință, e absent emoțional, iar ea trăiește abandonul exact așa cum îl trăia și în familia de origine.
„Trăiesc sentimentul ăsta de neputință, am confundat mila cu dragostea și simt nevoia să-l salvez. Cred că de la început a fost așa, cred că asta m-a atras, că am văzut ceva la el care trebuie salvat și mi-am zis, inconștient, asta e, de asta am nevoie în viața mea, un om pe care să-l salvez”, spune Monica acum, după ce a adunat multe explicații la grupul ACA.
Soțul ei nu urmează tiparul de violență al tatălui, dar, la fel ca el, e atât de dezordonat, încât și în apartamentul din Viena îi era rușine să invite pe cineva. Din nou, istoria se repeta.
Treptat, chiar dacă dependența lui nu s-a schimbat în sensul de creștere a consumului, Monica s-a schimbat. De când frecventează grupurile ACA a conștientizat că nu poate să salveze pe nimeni, că e o muncă de Sisif să încerce să salveze pe cineva de o adicție și că singurele persoane pe care le poate ajuta cu adevărat sunt două: ea și fiul ei de 6 ani.
„Mi-am dat seama că nu mai vreau să trăiesc într-un mediu ca ăsta. Pentru că, practic, eu mi-am cărat mediul de acasă aici”, mai spune ea.
„Am decis să plec”
Prin urmare, mai întâi a discutat cu soțul ei despre posibilitatea ca el să meargă la psihoterapeut, după care, când a văzut că respinge ideea, a decis să plece. S-a mutat în altă parte, cu tot cu copil, și se pregătește psihologic pentru divorț.
La fel ca tatăl ei, nici soțul Monicăi nu consideră că are o problemă și nu înțelege cum adicția lui poate afecta viețile celor din jur: „Când i-am zis eu că vreau să divorțez, că nu-mi place așa, era foarte mirat, a zis că: Dar de ce? Că eu nu te bat, nu îți reproșez nimic, nu te pun să-mi faci mâncare sau să faci curat în casă. Adică nu înțelegea că există lucruri mai importante și că nu doar violența domestică e un motiv de a te despărți de cineva. Pentru el atât era, practic. Nu înțelege că un om are nevoie și de alte lucruri. Așa că am ales să plec și să trăiesc în liniște.”
Încă nu e pregătită să facă pasul decisiv, așa că, deocamdată, s-a mutat la două minute distanță, într-un apartament care aparține socrilor ei. Deci încă sunt într-o relație de codependență, din care Monica încearcă să iasă.
Are însă prea multe lucruri pe care să le pună în balanță. Pe de o parte, încă se simte responsabilă să-l vindece, deci vinovată la gândul că l-ar părăsi, iar pe de altă parte se tot gândește cum s-ar descurca financiar dacă s-ar întoarce în România și cum ar privi părinții ei decizia. Peste toate acestea însă cel mai mult o ține în cumpănă gândul la viitorul copilului. Încă nu reușește să decidă cum ar fi mai bine: să plece din Viena, asumându-și că îl va rupe pe copil de tată, sau să rămână, pentru ca ei să poată avea o relație, chiar dacă disfuncțională?
„Copilul deja vede că ceva nu e în regulă cu tatăl lui”
De câteva luni, Monica locuiește separat de soțul ei. În weekenduri, ea și fiul ei merg în vizită la tatăl copilului. I-a explicat băiatului de ce a făcut mutarea asta: că ea nu se mai simte bine acolo, unde e mereu dezordine, și că nu e un mediu potrivit pentru el. Iar copilul pare să înțeleagă situația, deși e mic.
„Evident că e absent emoțional și ca părinte, nu doar ca partener. Și fizic e destul de absent și copilul deja e obișnuit cu faptul ăsta și deja vede că ceva nu e în regulă cu tatăl lui. Chiar m-a întrebat o dată dacă tatăl lui e nebun, pentru că ne-am dus în vizită și el nu era acasă, dar era o dezordine incredibil de mare în casă, cu lucruri aruncate pe jos, chiar era rău. Și atunci a început să plângă și m-a întrebat cu lacrimi în ochi dacă tatăl lui e nebun.”
Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic
Iar absența emoțională duce, de multe ori, și la absență fizică. De exemplu, spune Monica, atunci când ea și fiul ei vin în România și stau mai multe săptămâni, soțul ei uită să-i sune, iar fiul lor sesizează lipsa de implicare a tatălui și suferă.
Monica suferă și ea. Nu pentru că partenerul ei nu îi arată interes, ci pentru că, fără să vrea, i-a oferit copilului ce a avut și ea: o familie disfuncțională.
„La serviciu mă simțeam neapreciată.” Viața profesională
Atunci când s-a ivit ocazia să plece în Viena, Monica a privit acest lucru ca pe o șansă, inclusiv profesională. Își imagina că-și va găsi un loc de muncă mai bine plătit decât în România, că totul va fi bine și frumos. Într-adevăr, financiar a mers destul de bine, dar pe plan psihologic i-a fost întotdeauna greu în mediile profesionale, oriunde ar fi mers, pentru că lipsa de încredere de sine a sabotat-o pas cu pas.
Ca și-n familie, simțea că ajunge mereu în același punct, chiar dacă își schimba joburile: „După un timp, la fiecare nou loc de muncă simțeam că mă învârt în cerc. Mă simțeam neapreciată, nevalidată, simțeam că nu știu să pun limite și că sunt umilită. Și-atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu mine, că trebuie să mă caut să văd de ce”.
După facultate, a lucrat o perioadă în arhitectură, dar a simțit că nu e suficient de bună, așa că a renunțat. A lucrat apoi o perioadă ca moderator într-un radio, dar și acolo și-a adus aminte că nu-i destul de bună. Și tot așa. Acum, lucrează de acasă, ca visual designer freelancer, și ilustrează o carte de povești pentru copii.
„Pentru mine, terapia de grup cred că e cea mai bună.” La ACA
Înainte de a ajunge la grupurile de suport de la Adult Children of Alcoholics (ACA), Monica a fost mai întâi la psiholog, apoi la un consilier – asistent social – care să o ajute să parcurgă cei 12 pași specifici ACA, pentru persoanele care au în familie dependenți de alcool. Lucrul individual nu a funcționat pentru ea, dar participarea la grupuri a produs schimbarea.
„Mă bucur că am descoperit programul ăsta și că pot să mă recuperez și să fiu eu un părinte echilibrat pentru copilul meu. Cred că e important ca măcar unul dintre părinți să fie echilibrat. Pentru mine, terapia de grup cred că e cea mai bună, pentru că mă identific și cu poveștile altor oameni, găsesc sprijin la ei și învăț și din greșelile lor. Aș vrea să nu fac și eu greșelile lor. Că, de exemplu, unii au copii adulți care au ajuns și ei dependenți și atunci îmi zic: Stai un pic, trebuie să iau o decizie, să nu ajungă și copilul meu așa. Deci mă ajută mult”, spune Monica.
Grupul ACA nu numai că o ajută să își explice lucrurile prin care a trecut, nu numai că o învață cum să facă față felului în care trecutul se propagă asupra prezentului, dar reprezintă și o rețea de suport social. Pentru că ei, copiii crescuți lângă părinții alcoolici, au multe lucruri în comun, iar faptul că stau de vorbă îi ajută să iasă din izolarea în care singuri au intrat, poate de mici, încă din perioada când încercau să ascundă alcoolismul părinților lor.
ACA are grupuri în mai multe țări, iar în România se organizează întâlniri la Cluj, Iași, și în București. Monica merge fizic la Cluj atunci când e în țară, iar în rest intră online la grupurile de la București. Participarea este gratuită, iar ședințele durează câte o oră, timp în care se discută cei 12 pași, din perspectiva fiecărui participant, cu respectarea confidențialității. Există o componentă spirituală a discuțiilor, spune ea, adăugând că fiecare persoană poate să interpreteze lucrurile prin viziunea proprie.
„Pe lângă grupul ACA mai este și grupul AA, adică Alcoolicii Anonimi, mai este și grupul Al-Anon, pentru femeile căsătorite cu alcoolici, și mai este și pentru adolescenți un grup, Alateen. Eu intru online la grupul ACA și la grupul Al-Anon, la cel pentru femeile căsătorite cu alcoolici, săptămânal”, spune ea.
„Simt că pot să rup lanțul de alcoolism și dependență din familia mea.” Viața, azi
Monica încă locuiește în Viena, la doi pași de soțul ei. Nu are cine știe ce prieteni și se simte oarecum izolată, inclusiv din cauza barierei legate de limbă. Ar vrea să aibă prieteni cu care să se întâlnească, atât pentru ea, cât și pentru fiul ei, care a început să crească și să simtă nevoia să socializeze.
Când merg în Cluj – și-au mers destul de des cât timp băiatul ei a fost la grădiniță – stau la părinții ei. Cu tatăl ei are discuții foarte sumare. Cu mama ei vorbește ceva mai mult, dar nu simte că ar putea să o înțeleagă cu adevărat. De exemplu, când Monica i-a spus că vrea să divorțeze, sfatul a fost să nu o facă. Adică să continue să trăiască în nefericire, cum a făcut și ea.
A învățat la grupul destinat soțiilor de alcoolici cum să se detașeze de problemele soțului ei, așa că acum se simte liniștită și optimistă:
„Sunt destul de optimistă și văd un viitor liniștit, un viitor mai bun. Simt că pot să rup lanțul de alcoolism și dependență din familia mea și că e de datoria mea să fac asta, ca să nu transmit mai departe urmașilor mei.”
Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic
„Vreau ca lumea să înțeleagă că alcoolismul e o boală ca oricare alta și că, dacă ai un părinte alcoolic, te afectează și când ești copil, dar și mai târziu, ca adult. Suntem afectați și asta se vede în relațiile noastre de zi cu zi, pentru că nu știm să ne alegem relații sănătoase. Un copil crescut lângă un tată alcoolic are mari șanse să ajungă ori alcoolic la rândul lui, ori să se căsătorească și el cu unul. Sau ambele variante. Cred că e nevoie de multă empatie față de povestea copiilor care au crescut cu părinți alcoolici”, mai spune Monica.
