E vara lui 2014, mă întorc de la Folk You, din Vama Veche, unde am fost singură. Pe lângă bagajul făcut în grabă, car cu mine o decizie grea, luată după multă vreme de zbatere. Trebuie să divorțez.
Divorțul pare e o chestiune simplă când nu ai copii. E, practic, un fel de despărțire care presupune ceva mai multe hârțoage. Pare. Nu știu cum e, de fapt, pentru că eu am un copil. Întotdeauna pare mai simplă varianta pe care nu o ai la dispoziție, iar variantele tale – toate – par extrem de complicate. Însă, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu cred că există despărțire – cu sau fără divorț – care să fie simplă. Altfel, de ce nu am făcut pasul ăsta înainte de căsătorie, înainte de a avea un copil, înainte de a-mi tăia aripile de una singură? Pentru că am făcut totul pe dos. Am eșuat.
Cum am ajuns aici?
Când decizi să divorțezi, toată lumea te întreabă de ce. Cum ai ajuns aici? Înainte de a răspunde la asta, e bine să-ți lămurești cum ai ajuns la căsătorie. Lucrurile erau OK înainte și s-au deteriorat pe parcurs? Sau nu ai simțit niciodată că relația aia e ceea ce îți doreai? Îți lipsea ceva? Probabil că da și probabil că în orice relație lipsește ceva. Dar contează al dracului de mult ce anume îți lipsește și cum te face să te simți această lipsă.
Eu, recunosc, am greșit când m-am măritat, nu când am divorțat. Am avut multe indicii că nu simt ce ar trebui să simt, că nu sunt acolo cu inima deschisă și că ar fi bine și corect să ies din relație înainte să o complic mai mult, dar nu am avut forța să fac asta decât în momentul când inconfortul a devenit de nesuportat.
Cum îi spun lui?
Să revenim puțin la imaginea de la începutul acestui text. Așadar, mă întorc din Vamă cu o decizie importantă. Trebuie să-i spun ce am decis, trebuie să mă eliberez de acest coșmar care este indecizia. Culc copila – care rămăsese cu el în cele două zile cât am fost plecată – mă pun turcește în mijlocul patului și îl anunț că trebuie să discutăm.
Nu e ca și cum nu știa că lucrurile nu merg, doar îl convocasem de nenumărate ori la discuții: ceva nu se leagă, ceva nu e în regulă, ce-ar fi să încercăm terapia de cuplu, ce ne facem, ce ne facem? Și totuși, deși lansasem teme și temeri de discuție în repetate rânduri, multe luni în șir, pentru el decizia a venit ca o lovitură de trăsnet. Nici până în ziua de azi nu cred că m-a luat prea în serios când i-am spus că vreau să divorțăm. M-a acuzat că n-am încercat să rezolvăm, deși travaliul dinaintea deciziei fusese lung și nu fără durere. Cu toate astea, îl anunțam prea brusc.
Am aruncat o piatră care a făcut valuri, ca eu să mă simt eliberată. Cel puțin așa s-a văzut din exterior. Pentru că încercările mele de a mă rupe de el, încercările de a afla dacă și ce se poate rezolva, nu au fost luate prea în serios. Probabil că s-a temut – ca și mine – de adevăr și a preferat să creadă că avem probleme minore, care vor trece.
Copilul
Când ai un copil și divorțezi, cam toată lumea îți spune să te gândești la ăla mic. M-am gândit și m-am răzgândit, dar n-am uitat de promisiunea pe care mi-am făcut-o eu însămi când eram copil: n-o să stau niciodată într-o căsnicie doar de dragul copilului. Luasem decizia asta pe la nouă ani, când mă rugam de mama cu lacrimi în ochi să divorțeze. Nu m-a ascultat, și-a ascuns lașitatea în spatele binelui nostru, al copiilor, și rău a făcut. Sunt convinsă că ne-ar fi fost mult mai bine tuturor.
Cum am procedat eu? Evident, nu am știut ce să fac. Nu am avut o rețetă pentru nimic din ce am făcut, am acționat instinctiv, cum am crezut că e mai bine, în așa fel încât să rănesc cât mai puțin. Răul nu putea fi evitat, dar putea fi diminuat?
Când am decis să divorțez, fiica mea avea trei ani. Am mai locuit împreună cu tatăl ei încă o jumătate de an și am divorțat efectiv la un an după ce am discutat despre asta. Intervalul dintre luarea deciziei și mutarea lui în altă casă a fost un calvar. Nu ne mai suportam. Ne certăm și mai mult. Când s-a mutat din casă, am avut discuția cu copilul. „Mami și tati nu se mai înțeleg bine, așa că cel mai bine e să locuim separat”. Nu e un mit faptul că orice copil mic trece prin etapa întrebărilor „de ce?”. Dar nu a fost cazul și acum. Un copil de trei ani și jumătate nu înțelege foarte multe și acceptă realitatea pe care i-o transmiți tu. Dacă tu faci o dramă dintr-un divorț, copilul o să perceapă despărțirea de celălalt părinte ca pe o dramă. Dacă tu te porți ca și când despărțirea e ceva firesc, și lui îi va fi mai ușor. Cel puțin la început, la o vârstă mică și dacă celălalt părinte face parte, totuși, din viața lui. Cazul ideal, dacă poți să spui așa ceva despre un divorț cu copil. A fost și cazul meu.
Totuși, mai târziu, fiica mea a trebuit să se confrunte cu frustrările unui tată îndurerat, a trebuit să afle că alți colegi de-ai ei au părinți care locuiesc în aceeași casă, a trebuit să vadă cum e să faci vacanțe când cu unul, când cu altul, să doarmă când la unul, când la altul și, per total, să se maturizeze înaintea altora. Totuși, când, la o lecție deschisă cu ocazia zilei de 8 Martie, am aflat răspunsul ei la întrebarea „de ce-o iubești pe mama ta?”, mi-a crescut inima, de parcă nu mai avea loc în piept. „Pentru că nu îmi ascunde lucruri și îmi spune aproape mereu adevărul” a fost fraza care s-a ridicat între toate celelalte răspunsuri de genul „pentru că îmi cumpără jucării”, „pentru că mă iubește” sau „pentru că e frumoasă”. Aș minți dacă aș spune că nu mă mai învinovățesc, dar ceva-ceva tot am făcut bine în viața asta.
Viața după divorț. Implicațiile sociale
Întotdeauna societatea judecă divorțații. Purtăm un stigmat, parcă ne-a pus cineva o literă stacojie în frunte, ca să arate că am greșit. Am ales greșit. De obicei, bărbații sunt cei mai oropsiți de societate. Generațiile trecute sunt învățate ca ei să fie de vină pentru tot. Femeile, de fapt, nici nu prea puteau să fie de vină, pentru că ele nu aveau prea multă putere de decizie. Așadar, societatea te judecă. Dar cine e societatea?
M-am confruntat cu respingere din partea părinților mei. Nu te bate? Nu te înșală? Nu bea? Atunci de ce vrei să divorțezi? – ceva nu se leagă în mintea părinților mei și a tuturor celor din generația lor. Cum să le explic faptul că motivul plecării e că sunt nefericită? Cum să le explic lor, celor care au trăit o viață întreagă în nefericire, că nu vreau să fiu ca ei? Că eu mai visez la dragoste și că sunt dispusă să iau viața în piept, ca să o caut mai departe?
Surpriza a fost când am întâlnit reacții similare și de la cei de vârsta mea. Unii au zis că sunt puternică și m-au apreciat pentru asta, unii mi-au spus că le-ar fi frică de mine, pentru că se feresc de oamenii dispuși să renunțe la tot ce au construit, unii m-au judecat pentru că nu am încercat destul.
Divorțul a fost pretextul cu care mi-am făcut curățenie în viață. Am renunțat la toți prietenii – care erau, de fapt, prietenii lui – și am pornit la drum doar cu o prietenă pe care-o mai aveam din facultate. Apoi am construit, ușor-ușor, câteva relații în care să mă simt bine. Nu e ușor să rămâi singur brusc, dar singurătatea era, atunci, un vis împlinit. Abia mai târziu a început să doară.
Cu capul în nori, realitatea te lovește mai tare
După despărțire, a trebuit să învăț să fiu singură din nou, să fac lucruri singură, să iau decizii singură, să plătesc facturi singură.
Să fiu sinceră, divorțul a venit, pentru mine, cu beneficiul faptului că am început să am timp și pentru mine. Înainte eram fie cu copilul după mine fie, după ce adormea copilul, cu tatăl copilului. Non-stop. 24 din 24 eram cu cineva lângă mine. De fapt, eram singură în capul meu, unde gândurile chinuitoare nu încetau să se rostogolească. Tânjeam să fiu câteva clipe singură, să mă plimb singură, să am timp să mă uit în gol fără să mă simt vinovată pentru câteva clipe de detașare. Eram prea angrenată în viața de zi cu zi, în datorii casnice, încât nu mai era loc pentru viața mea interioară. Mă sufocam.
După ce am decis că trebuie să divorțez, în mine s-a făcut pace. Stabilisem ce aveam de făcut, îi spusesem, puteam să mă apuc să trăiesc. Îmi dădeam voie să văd cum e să mai aștepți și altceva de la viață. Și, spre marele meu noroc, am început să am timp doar pentru mine.
Fostul meu soț a fost și este un tată implicat. După ce am discutat despre divorț, am început să-l las cu copilul din când în când și să ies în lume. În prima mea plimbare de una singură prin oraș am mers – ce banal! – pe Lipscani și m-am simțit liberă. Cine mai era ca mine, să aibă 30 de ani și o lume întreagă la picioare? Viitorul tot era în față, vedeam numai norișori pufoși, numai oameni tineri și boemi, mă simțeam din nou ca la 22 de ani și mi se părea că pot să fac orice. Orice!
Orice, dar cu niște limite. Când am decis să divorțez nu lucram. După o perioadă de stat cu capul în nori, fericită că am decis, într-un final, care e următorul pas din viața mea, a trebuit să mă reconectez la realitate.
Când ai un copil, ca să poți să divorțezi și să iei copilul în îngrijire, trebuie să ai un job. Iar eu fusesem restructurată imediat după concediul de creștere a copilului. Ca să poți să ai un acoperiș deasupra capului, trebuie să poți să plătești rate la bancă. Ca să ai curent, acces la telefon, etc, trebuie să plătești facturi și să fii organizat. Ca să ai timp pentru job, copil și pentru tine, trebuie să fii și mai organizat și să înveți să renunți la perfecționism.
N-a fost deloc ușor să mă trezesc cu toate responsabilitățile pe cap – responsabilități pe care, înainte, le împărțeam cu cineva. Și, deși sunt un om destul de riguros, gândul că de acum încolo nu voi avea voie să uit care e data la care se trimite citirea de apă sau când se plătește factura pentru internet m-a îngrijorat. Nu aveam în acest oraș niciun sprijin – nici părinți, nici pe altcineva din familie, nici prieteni care să facă ceva din lucrurile care îmi picau mie în cârcă abrupt. În tot acest timp, singurul care mi-a fost alături, cum a putut, având inima frântă, a fost tatăl copilului meu. Fără el nu aș fi rezistat.
Cum se pupă singurătatea cu fericirea?
Știi cum e? Când ieși dintr-o relație de durată care a murit de mult, nu mai vrei alta prea curând. Vrei timp să te cunoști din nou, nu vrei presiune, nu vrei să te legi la cap. Așa și eu. Visam la marea dragoste, dar nu mă grăbeam spre ea. Eram convinsă că are balta pește, că totul ține de atitudinea cu care iei viața în piept. Și mai eram convinsă de ceva: ca să fiu dezirabilă pentru un bărbat, trebuia să fiu o femeie cu adevărat puternică și independentă, să nu par neajutorată, să par stăpână pe situație. Și am jucat acest rol, care s-a dovedit că mi-a picat mânușă, câțiva ani. Ani în care nu am reușit să am o relație funcțională cu vreun bărbat. Am găsit numai indivizi indisponibili din varii motive, numai bărbați care nu aveau nimic de oferit. Sau eu nu știam să cer? Și asta e adevărat. Mi-a luat mult să învăț că, pentru a primi ceea ce vrei, trebuie să știi ce vrei și să și ceri asta.
Ușor-ușor, singurătatea veselă în care mă scăldăm când m-am eliberat de o relație moartă s-a transformat într-o însingurare. Bucuria faptului că puteam să fac lucruri singură s-a transformat în apăsarea de a face mereu lucruri singură. Mergeam singură la film, la teatru, la seri de poezie, la concerte și în cluburi, la mare și în drumeții montane. Ceea ce la început mă umplea de energie a început, în timp, să mă întristeze. Am început să vreau să împărtășesc.
Și-atunci, cum pot să spun că sunt fericită cu faptul că am divorțat? E simplu. De cinci ani, de când am luat această decizie, într-o zi de vară, pe o plajă din Vama Veche, nu am regretat nicio secundă pasul făcut. Dacă m-am învinovățit? Da. Dacă mi-a fost greu? Da. Dacă am avut episoade depresive? Uneori, da. Dacă m-am descurajat vreodată? De mii de ori.
Cum pot să spun că sunt fericită fiind singură? Nu sunt fericită când mă simt singură, dar sunt fericită pentru că nu mai sunt izolată în propria viață, pentru că am avut curajul să îmi iau viața în propriile mâini, că nu i-am mai lăsat pe alții să decidă pentru mine atunci când nu eram sigură în ce direcție să o iau, sunt fericită că am luat o decizie pe care nu am regretat-o vreo clipă, iar asta îmi confirmă că a fost decizia bună, sunt fericită că am făcut loc în viața mea șansei la fericire.
