„Am îndurat abuzurile doar ca să ai și tu un tată.” O greșeală transmisă din generație în generație: sacrificiul de sine
În spatele ideii de părinte „perfect” se ascunde adesea o capcană emoțională: credința că dragostea se dovedește doar prin renunțare. Este oare sacrificiul de sine un gest de iubire autentică sau o greșeală transmisă din generație în generație?
Istoricul sacrificiului de sine al părinților
Sacrificiul de sine al părintelui este prezent încă din cele mai vechi timpuri. Dacă în Evul Mediu mamele aveau o responsabilitate sacră, transmiteau credință, erau simbolul abnegației absolute, dădeau totul fără să se plângă și se uitau pe sine, în timpul revoluției industriale, părinții luptau pentru ca urmașii lor să aibă ceea ce le-a lipsit lor, mai exact educația care în acea perioadă nu era accesibilă oricui.
Astăzi, în societatea de consum în care trăim, sacrificiul pentru copii rimează cu presiunea materială, aceea de a le oferi întotdeauna mai mult: mai multe jucării, mai multe activități extrașcolare, mai multe haine de marcă, indiferent cât costă.
Așa că mulți părinți, dorind să ofere toate acestea, ajung să muncească mai mult, iau credite, își sacrifică timpul, starea de bine și sănătatea de teamă că: „Dacă nu faci totul pentru copilul tău, ești un părinte egoist”. Astfel apar generații de părinți care din dragoste pentru copiii lor sfârșesc prin a uita de ei înșiși și de nevoile lor. Ei se epuizează, își fragilizează relațiile și transmit un mesaj eronat copiilor: „Ca să fii un adult bun, trebuie să suferi și să te sacrifici”.
Sacrificiul de sine al părinților poate fi atât benefic, cât și problematic, în funcție de context și de măsura în care este practicat.
Beneficiile unui sacrificiu de sine echilibrat
Când nu este excesiv, sacrificiul de sine devine un comportament în baza căruia ne putem ocupa eficient de nevoile copilului nostru. În primul rând, sacrificiul de sine poate însemna siguranță și sprijin pentru copil. Când părinții își pun temporar nevoile în plan secund pentru a asigura sănătatea, educația sau bunăstarea copilului, acest lucru poate crea un mediu stabil și plin de iubire. Se pot consolida astfel legăturile emoționale atunci când există siguranță, încredere și iubire necondiționată.
Poate oferi un model de altruism și empatie. Copiii pot învăța empatia, generozitatea și responsabilitatea observând aceste comportamente la părinți. Empatia și compasiunea față de ceilalți sunt valori atât timp cât nu sunt duse la extrem.
Sacrificiul de sine poate crea o relație (mai) strânsă, iar atunci când este făcut din iubire sinceră poate întări legătura dintre părinte și copil. Copiii înțeleg eforturile părinților și apare un respect autentic.
Când sacrificiul de sine devine toxic
Când este exagerat, sacrificiul de sine al părintelui poate crea riscuri și dezavantaje. Un părinte care nu este echilibrat, care și-a anulat propriul sine, care nu are grijă de sănătatea sa fizică și emoțională nu mai este capabil să ofere un sprijin autentic copilului său. Întâlnim astfel:
Neglijarea de sine: Dacă părintele își ignoră complet nevoile emoționale, fizice sau profesionale, poate ajunge la epuizare, frustrare sau chiar depresie. Adesea, dorind să fie părinții perfecți își ascund furia, disimulează tristețea, refuză să admită ca au obosit, sunt calmi și răbdători mereu. Iar atunci când nu mai pot, comportamentul lor se transformă într-unul pasiv agresiv. Copilul învață de aici că „emoțiile sunt periculoase și inacceptabile” și intră și el în același cerc vicios, perpetuând modelul.
Dependența copilului: Un sacrificiu constant poate crea copii neobișnuiți cu limitele, independența sau responsabilitatea. Am întâlnit în terapie tineri adulți care au dificultăți cu privire la responsabilitate, care de exemplu refuză să muncească deoarece părinții continuă să îi întrețină financiar cu prețul sănătății lor sau adulți care în loc să găsească singuri soluții problemelor de viață dau fuga la părinți să îi scoată din „bucluc”.
- Citește și: „Simt ură împotriva noastră ca părinți“
Presiune emoțională: Copilul poate simți vinovăție sau obligația de a „răsplăti” sacrificiile, ceea ce poate afecta dezvoltarea sa emoțională. Mai mult, aceste lucruri îi pot fi solicitate chiar de părintele care s-a sacrificat în vederea unui beneficiu, a unei îndreptățiri ulterioare: „M-am sacrificat pentru tine și acum asta îmi este răsplata?” sau „Am îndurat abuzurile tatălui tău doar ca să ai și tu un tată ca toți ceilalți copii, căci eu nu am avut și mi-a fost foarte greu”. Copilul rămâne cu povara de a fi dator părintelui.
Dezechilibru familial: Când doar un părinte se sacrifică mereu, pot apărea tensiuni în cuplu sau modele nesănătoase de relaționare.
Se poate ajunge la ruină financiară, părinții acumulând multe datorii pentru a plăti un ideal care în realitate nu garantează fericirea copiilor.
Părintele ajunge să trăiască doar pentru copii. Golul emoțional este umplut cu viața trăită prin ochii copiilor lor, prin acea trăire „prin procură” a activităților și reușitelor acestora, prin a trasa copilului un drum care nu îi aparține acestuia. Copilul ajunge să fie un instrument al viselor neîmplinite ale părintelui. Totul este iluzoriu și părintele rămâne să trăiască cu golul emoțional și cu epuizarea după sacrificiu, anulându-și propriul sine. Se creează o confuzie între aspirațiile părintelui și dorințele reale ale copilului.
Copiii înțeleg că totul li se cuvine, au un comportament de îndreptățire pronunțat, devin lipsiți de empatie, nu au noțiunea de reciprocitate într-o relație de a primi și oferi ceva la schimb. Copiii pot, totodată, prelua modelul sacrificiului învățat de la părinți, „Este mai bine să renunți la nevoile tale pentru a satisface nevoile celorlalți”.
Sacrificiul de sine, un dezechilibru
Sacrificiul de sine poate părea o formă de altruism, dar în psihoterapie este privit adesea ca un dezechilibru care ascunde nevoi neexprimate, modele disfuncționale sau evitări emoționale. Scopul terapiei este să ajute părintele să găsească un echilibru între dăruire și îngrijire de sine. Un părinte care trăiește gândind că se sacrifică pentru copilul său nu poate fi decât un părinte nefericit care va avea mai târziu un copil nefericit.
În Schema Therapy (Terapia Schemelor), sacrificiul de sine este o schemă disfuncțională timpurie — una dintre cele 18 scheme identificate de Jeffrey Young. Sacrificiul de sine se referă la o tendință cronică și excesivă de a-ți suprima propriile nevoi, dorințe sau sentimente în favoarea celorlalți, adesea pentru a evita vina, a nu cauza suferință celorlalți sau a păstra legătura emoțională.
Cei care se sacrifică pe sine simt că este răspunderea lor fericirea celorlalți. Este posibil ca aceste persoane în copilărie să fi se fi simțit responsabili pentru cei din familia sa. Ajunși adulți, aceste persoane se simt răspunzătoare pentru alții – în general pentru proprii copii – în timp ce se neglijează pe sine.
Părinții care se sacrifică pe sine fac acest lucru pentru a-i ajuta pe copiii lor să nu ajungă în suferință, dar acest lucru îi împiedică pe copii să aibă propriile experiențe de viață, pozitive sau negative din care vor învăța apoi și vor evolua. Părinții cred, în mod greșit, că dacă nu le vor face pe plac copiilor lor vor pierde legătura afectivă cu aceștia, în timp ce autosacrificiul îi face să le crească stima de sine și să evite vinovăția. În timp apare furia pentru că propriile nevoi nu mai sunt îndeplinite „M-am sacrificat pentru el și acum este nerecunoscător”.
Originile sacrificiului de sine
S-a observat că originile posibile ale sacrificiului de sine își au rădăcina în copilărie, în situații precum:
Părinți cu nevoi emoționale copleșitoare, care au cerut copilului să se maturizeze prea repede („parentificare”).
Pedepsirea exprimării nevoilor personale sau etichetarea ei ca „egoism”.
Relații în care iubirea era condiționată de supunere și renunțare la sine.
Trecutul nerezolvat din punct de vedere emoțional al părinților devine un prezent care le afectează emoțional copiii. Astfel adulții, deveniți la rândul lor părinți, care prezintă schema disfuncțională a sacrificiului de sine ajung să preia constant grijile și poverile copiilor, le spună copiilor „da” chiar și atunci când ar dori să spună „nu”, să se simtă vinovați sau anxioși când își exprimă nevoile proprii și să evite conflictul, chiar dacă asta înseamnă neexprimarea unor limite.
Sacrificiul nesănătos și soluții
În general, cea mai bună soluție este de a ne exprima în mod adecvat nevoile și sentimentele în momentul în care acestea se ivesc, mai degrabă decât să așteptăm până mai târziu sau să nu le exprimăm deloc.
Există cupluri care preferă să rămână împreună, chiar dacă nu se mai iubesc „sacrificându-se pentru a-și proteja copiii”. Relația de cuplu este esențială pentru sănătatea mentală a copilului. Copiii, chiar dacă li se ascund multe lucruri, au un al șaselea simț și observă tensiunea dintre părinții lor. Dacă relația de cuplu nu este fericită, chiar dacă în societate sau de față cu copilul ei se prefac, cu timpul și copilul ajunge la fel de nefericit ca părinții săi deoarece el simte această minciună.
Fără excepție aproape, ajunși adulți, copiii le vor reproșa părinților că nu au avut curajul să se separe și ei au trebuit să îndure toate aceste minciuni, falsități și abuzuri. Ca adulți ei preiau „modelul de iubire” al părinților lor continuând acest cerc vicios.
Îmbinarea nevoilor copilului cu propriile nevoi, dăruirea conștientă, sănătoasă și fără pierderea propriei identități este soluția unui sacrificiu de sine echilibrat. Pentru a ajunge aici, părinții pot face primul pas prin a-și spune că: „am dreptul să spun nu atunci când copiii mei îmi cer să fac lucruri nerezonabile. Dacă spun „da” voi ajunge să mă înfurii pe ei și pe mine însumi. Pot să trăiesc cu vinovăția de a spune „nu” și chiar dacă le provoc o mică suferință, va fi doar temporară. (Recomand cartea „Cum să-ți reinventezi viața” de Jeffrey Young și Janet Klosko).
În concluzie sacrificiul de sine al părinților este natural și necesar doar dacă este echilibrat. Un părinte care are grijă și de sine transmite copilului că și propria persoană merită atenție și respect. Idealul nu este sacrificiul absolut, ci un model de echilibru, iubire și limite sănătoase pentru că de fapt singurul „sacrificiu” pe care un copil îl așteaptă de la părintele său este iubirea necondiționată.
