Părinții care își maturizează forțat copiii lasă răni emoționale profunde. Cum ajung copiii substitut de partener
În anumite familii, se întâmplă ca relațiile părinte-copil să fie derulate după alte reguli de relaționare, iar granițele emoționale și rolurile să nu fie clar definite. Părintele stabilește o relație de dependență sau proiectează, îl investește pe copil cu rol de partener adult, în loc de copil. Când copiii ajung să fie percepuți ca substitut de partener, să fie „parentificați emoțional”, acest lucru reflectă, în mod evident, o dinamică relațională complexă care ne indică dificultăți de relaționare între părinți și copii sau dificultăți în capacitatea părintelui adult de a gestiona propriile nevoi emoționale și intime. Copiii ajung astfel să preia roluri și responsabilități care nu sunt adecvate vârstei lor, ajung să își „piardă” în mod nedrept, cea mai scurtă, frumoasă și lipsită de griji perioadă din viață: copilăria.
Cauze și contexte în care copiii devin substitut de partener
Acest tip disfuncțional de relaționare poate fi regăsit în diverse contexte și de obicei este legat de următoarele aspecte:
1. Nevoi emoționale nesatisfăcute în relația de cuplu – când unul dintre părinți (sau chiar ambii) se simte singur, izolat sau neînțeles, neauzit, nevăzut în cadrul relației de cuplu, poate căuta o sursă de susținere emoțională în copii. Acest comportament poate fi inconștient sau conștient și are drept efect o încărcare emoțională prea mare pentru copii. În loc să fie sprijinită relația de cuplu, această funcție de sprijin emoțional este transferată asupra copiilor.
2. Dependența emoțională – se întâmplă ca un părinte să dezvolte o dependență emoțională de copil, ceea ce poate însemna că se așteaptă ca acesta să îndeplinească roluri de sprijin emoțional și social pe care un partener ar trebui să le îndeplinească. Acest comportament poate duce la o inversare a rolurilor: părintele devine mai degrabă „dependent” de copil, iar copilul poate resimți o presiune de a oferi afecțiune și sprijin. Așa ajungem să avem un copil partener.
3. Absența unui partener – în familiile monoparentale sau în cazul în care partenerii sunt în relații instabile, unii părinții simt nevoia de a se conecta, de a se alia chiar cu copilul, pentru că el este singurul apropiat. Acest tip de comportament poate duce la un atașament excesiv, în care copilul partener devine o sursă de confort emoțional, iar părintele poate începe să caute în copil un confident, o companie „adultă”.
4. Nevoia de validare și iubire – în anumite cazuri, părinții pot ajunge să își proiecteze asupra copiilor propriile nevoi nesatisfăcute de iubire și validare, cerându-le acestora să îndeplinească roluri de sprijin emoțional sau chiar să fie în rol de partener-companion. Aceste așteptări pot face copilul să se simtă mai mult adult decât copil, ceea ce poate avea drept consecință un dezechilibru în relațiile familiale.
5. Implicarea în relații disfuncționale – în familiile în care relația dintre părinți este disfuncțională, conflictuală sau distantă, unul dintre părinți caută susținere emoțională în copil. De exemplu, când părinții se ceartă, copilul este „forțat” să ia partea unuia dintre părinți, să-i valideze suferința, să-i fie aliat, să îi ofere confort emoțional sau chiar să-l ajute la gestionarea vieții de „zi cu zi”. Acest tip de comportament poate avea ca efect o alienare parentală, sau dezvoltarea unui stil de atașament dezorganizat.
6. Frica de abandon și de pierdere – atunci când părintele are un stil de atașament dezorganizat și nu poate gestiona sănătos nevoile sale emoționale, unele nelegate de relația cu copilul, îi cere copilului să fie în rol dublu: de părinte și copil. Acest comportament are ca efect dezvoltarea de relații nesănătoase, abuzive, fără trasarea limitelor clare în relații.
Cum identificăm relația părinte-copil în rol de partener
Avem într-o astfel de relație, pe de o parte confidențialitate excesivă din partea părintelui, care îi împărtășește copilului problemele financiare, conflictele amoroase, probleme de relație etc. Pe de altă parte, o confidențialitate excesivă duce copilul în rol de „salvatorul” părintelui pentru că el simte, înțelege că el trebuie să rezolve problemele părintelui și să-l facă fericit.
Într-un astfel de context, în care doar părintele pare că are nevoi emoționale, de fapt, nevoile copilului par că nu există, pentru că sunt ignorate. Așadar, din inversarea rolurilor, copilul ajunge să-și îngrijească părintele, să fie atent la nevoile părintelui, dar să își ignore propriile nevoi și dorințe, chiar și atunci când devine adult.
Pentru copil, această maturizare forțată, înainte de vreme lasă răni emoționale profunde venite din drepturile și nevoile lui de copil, neîndeplinite de părinte.
- Citește și: Sindromul salvatorului sau dorința de a ajuta mereu poate ascunde traume personale. Ce este de făcut
Efectele rolului de substitut de partener asupra copilului
Una din consecințele „dureroase” este pierderea copilăriei, pentru că practic, copilul nu are spațiu și nici permisiunea sau mijloacele să se mai bucure de anii de joacă și explorare.
Pe termen mediu și lung, un copil crescut în rol de părinte, un copil partener crește anxios și stresat, ca urmare a poverii emoționale copleșitoare care i-a fost pusă pe umeri de mic. Totodată, în funcție de așteptările emoționale din partea unui părinte – de regulă părintele de sex opus, are loc un incest emoțional în relația cu copilul.
Din păcate, stilul de relaționare părinți-copil are efect în relațiile viitoare ale copilului, care poate merge către relații problematice, cu abuz, în care copilul devenit adult are dificultăți în a pune limite, granițe sănătoase.
Nu în ultimul rând, copilul crescut în rol de substitut de adult dezvoltă o identitate afectată, el poate avea dificultăți în a-și înțelege propriile nevoi și dorințe, pentru că a fost antrenat să le vadă, să răspundă doar la ale părintelui.
De asemenea, uneori copilul devenit adult poate dezvolta din acest tip de relaționare cu părintele lui sentimente de vinovăție, care îl mențin în relația cu părintele față de care se simte obligat, îndatorat să îl ajute în continuare.
Cum poate fi abordată o astfel de situație relațională
Recunoașterea și intervenția timpurie în gestionarea unei astfel de situații de relaționare sunt esențiale pentru a preveni efectele pe termen lung asupra copilului.
Astfel, este nevoie de educație parentală, din care să înțelegem că din rolul de părinte stabilim granițe sănătoase în relații, în general, cu copilul în special, iar la nevoie căutăm suport emoțional de la adulți, nu de la copil. În cazul în care ne aflăm în dificultate în relația de cuplu sau în relația cu copilul, mergem la terapie; adică mergem către un adult, care în mod profesionist ne ajută să ne gestionăm emoțiile, să rezolvăm problemele de relație sau eventualele traume.
În cazul în care ne regăsim într-o relaționare părinte-copil substitut de adult, căutăm sprijin pentru copil, în terapie, care are rolul de a-l ajuta să se elibereze de presiunea emoțională pusă de părinte și să-și recapete copilăria.
Nu în ultimul rând, o educație la nivel comunitar ar fi necesară, prin implicarea școlii, a instituțiilor sociale, care pe de o parte să ofere sprijin familiilor aflate în dificultate, iar pe de altă parte să aducă în rândul copiilor, o conștientizare a rolurilor clare, diferite pe care noi toți le avem în diferite etape ale vieții, cu respectarea vârstei de dezvoltare psiho-emoțională.