„Fiul meu nu a ajuns pe drumul pe care ne doream să fie, este lipsit de responsabilitate, are numai pretenții și așteptări.“ Ce limite să pună părinții în relațiile cu copiii adulți
Limitele în relația cu copiii adulți înseamnă evitarea unei relații de dependență. Foto: Shutterstock
Vorbim frecvent despre cum să nu lăsăm părinții să intervină în viețile copiilor ajunși la maturitate, dar unde este necesar să pună limite părinții în relațiile cu copiii lor? Uneori, ajutorul părinților este binevenit, însă odată ajunși la maturitate, copiii au nevoie de autonomie și de asumarea unor responsabilități, nu de părinți care să îi degreveze de acestea.
Rolul părinților
Dacă în prima parte a vieții, rolul părinților este acela de a îngriji, educa, oferi adăpost, hrană, sprijin emoțional și atașament (cât mai) sănătos, odată cu trecerea anilor, rolul lor se schimbă. De aceea, este important ca în prima parte a vieții să facem tot ceea ce ține de noi să le dezvoltăm autonomia copiilor, să îi educăm să tolereze frustrarea, să își cunoască propria reziliență și să aibă o cât mai bună capacitate de adaptare. Copiii au nevoie să fie pregătiți pentru lume, pentru diferitele provocări care le vor ieși în cale.
Adesea, părinții exagerează cu protecția și intervențiile în favoarea copiilor. Spre exemplu, situațiile în care copiii au de suportat consecințele unor comportamente sau acțiuni nepotrivite, iar părinții intervin pentru a-i scuti. În felul acesta, copiii nu învață să se confrunte cu neplăcerile, cu rezultate din care pot învăța corectarea unor comportamente neadecvate. Mai târziu în viață, acești copii pot crește cu iluzia că lor nu li se poate întâmpla nimic, că mereu va fi cineva care să îi salveze, să facă problemele să „dispară”.
Când ajutorul are efecte negative
Anxietatea părinților adesea se manifestă prin protejare excesivă, prin a face lucruri în locul copilului, a nu-l lăsa să se expună unor situații, pentru „a fi bine”. Copilul învață astfel că el nu este capabil de anumite lucruri, că lumea poate fi un loc periculos, devenind astfel dependent de ceilalți.
Cum însă, la maturitate, nu găsim oameni care să ne îngrijească așa cum ai face cu un copil neputincios, adesea revenim sau rămânem alături de părinți și ne bazăm excesiv, în mod nesănătos pe ajutorul lor.
Ajutorul oferit de părinți este recomandat să fie precum proverbul chinezesc: „Dă omului un pește și va fi hrănit o zi. Învață-l să pescuiască și va avea de mâncare toată viața.”
„Mi-am dorit ca fiica mea să nu aibă lipsurile pe care le-am avut eu, copil fiind. Am avut grijă să nu sufere, să aibă ceea ce își dorește, cerând, în schimb, să își asume propriile responsabilități: școala, îngrijirea personală, alegerile pentru viitor. Munceam mult, poate nu am fost suficient prezentă în viața ei. În prezent, este căsătorită, are un copil, și locuiesc cu toții cu mine, spunându-mi că eu îmi permit, că este unicul meu copil și e datoria mea să o ajut. Sunt copleșită și nemulțumită, însă mă simt vinovată și mă întreb unde am greșit, totuși?” povestește Anca, 48 de ani, din Cluj.
Comportamente de îndreptățire
Una dintre capcanele care încurajează un comportament de îndreptățire al copilului este dorința părintelui de a-i oferi „tot ceea ce el nu a avut”. Însă în copilărie, nu am avut doar lipsuri materiale, iar dacă le-am avut, nu acestea au fost cele mai importante. În copilărie am avut nevoie, în primul rând, de iubire.
Nevoile împlinite de părinți, disponibilitatea lor emoțională, sentimentul că suntem importanți și apreciați, că putem fi cine suntem și suntem valorizați pentru calitățile noastre sunt elementele importante în relația dintre copii și părinți. Lipsa limitelor, a regulilor, a consecințelor, a pedepselor (asupra privilegiilor, nu asupra nevoilor) duc la comportamente de îndreptățire din partea copiilor, cu care se vor confrunta și la maturitate.
„Am încercat să îmi educ fiul corect și să îl învăț valoarea banilor, dar și a muncii. Tot ce am obținut eu și tatăl lui a fost prin propriile forțe, iar acest lucru ni l-am dorit și pentru el. Lucrurile nu s-au întâmplat astfel… Încă din preadolescență, pretențiile lui s-au intensificat, aveam certuri constante care încetau dacă obținea ceea ce își dorește, amenințând că altfel va pleca de acasă, va începe să consume droguri sau va fura din casă pentru a-și procura ceea ce își dorește. Nu a ajuns pe drumul pe care ne doream să fie, este lipsit de responsabilitate, are numai pretenții și așteptări…” povestește Diana, 45 de ani, din Iași.
Limite în relația cu copiii adulți
Copiii care au fost protejați în exces, cei care au fost obișnuiți cu comportamente de îndreptățire, cei cărora părinții le-au sărit mereu în ajutor, chiar și atunci când ar fi trebuit să se confrunte cu rezultatele propriilor acțiuni, vor fi dependenți de părinți și la maturitate, având așteptări nerealiste.
Vorbim despre copiii care așteaptă ajutor material din partea părinților când sunt capabili să se întrețină singuri, care nu își acceptă propria condiție cerând mai mult, cei care locuiesc cu părinții deși pot face efortul de a se întreține singuri. Obișnuiți să le fie rezolvate problemele, aceștia vor apela în continuare la părinți.
Chiar și atunci când părinții își pot permite să îi ajute, acest ajutor trebuie echilibrat pentru a nu deveni o pretenție din partea copiilor, nici să nu atragă anumite așteptări de la părinți. Copiii nu trebuie să ajungă să se bazeze pe resursele părinților în detrimentul propriei autonomii.
Părinții care își întrețin copiii adulți pot interveni în viața acestora în mod nepotrivit, menținând o relație de subordonare, de autoritate în relație cu copiii. Iar copiii se vor răzvrăti, vor fi nemulțumiți, dar vor cere în continuare. Vorbim despre relații dezechilibrate, în care este necesară independența, separarea, ruperea cordonului ombilical. Și părinții au dreptul de a refuza, de a spune „nu”, de a nu susține sau încuraja comportamentele dependente ale copiilor lor ajunși adulți.
Măsura în care un nou comportament, care ține cont de limite în relațiile cu copiii adulți poate fi adoptat, depinde de fiecare familie în parte și de modul în care vor fi navigate conflictele ce pot să apară și frustrările ce decurg din schimbări.
Citește și:
Lipsa de motivație a copilului ajuns adult: cum intervenim ca părinți?
„Simt ură împotriva noastră ca părinți“ (scrisoare de la cititori)
Cât de mult îți influențează părinții deciziile? Ce este autonomia
Cearta cu părinții nu este de evitat întrucât ne poate îmbunătăți relația cu ei
Presiune, așteptări și standarde înalte? Ce înseamnă să fii un părinte bun
Neînțelegeri cu părinții: De ce este important să învățăm să le spunem „nu”
