„Eu nu vreau să fiu luată de proastă, să cred că am o relație bună cu el, iar el să aibă aventuri cu alte femei.” De ce îți este teamă frecvent că partenerul te înșală?
Teama manifestată constant ca partenerul/a ne înșală poate duce la încheierea unei relații. Foto: Shutterstock
Posibilitatea ca un/o partener/ă să ne fie infidel/ă există, dar nu trăim copleșiți de panică, nu este cel mai frecvent gând sau cea mai frecventă emoție în relația noastră de cuplu. Ce se întâmplă cu tine când suspectezi în mod exagerat că partenerul/a te înșală?
„E bine să fiu în gardă”
Unul dintre mesajele cu care ne convingem că avem o abordare necesară în relația de cuplu este acesta: că „e bine să fim în gardă”. Întrebarea este: De ce anume ne ferim? Răspunsul la întrebare este interesant și variază de la „să nu sufăr” la „să nu fiu luat/ă de prost/proastă”. Dar cum ne ajută această vigilență? Adevărul este nu doar că nu ne ajută, dar chiar ne sabotează relația și poate duce fix la deznodământul de care ne temem.
„De unde știu eu că Alexandru nu mă înșală?”, spune Ioana. „Eu nu vreau să fiu luată de proastă, să cred că am o relație bună cu el, iar el să aibă aventuri cu alte femei, sau să vorbească pe la spatele meu cu altele sau să fie atras de altele… Așa că nu pot avea încredere în el și am și motive să nu am. De exemplu, acum două luni, am venit să îl iau de la muncă și l-am găsit în fața biroului lui râzând cu două colege. M-am înfuriat foarte tare. Puteau râde chiar de mine, fraiera care venise să-l ia acasă.” Am întrebat-o pe Ioana cum contribuie la binele relației ei această gândire și a spus că se ceartă frecvent cu Alexandru și îi este greu să îl creadă când îi spune că nu e interesat de alte femei… pentru că nu îi poate aduce dovezi și nu îl va crede doar pe cuvânt.
Este una dintre multele situații în care ne contaminăm relația de cuplu cu propriile frici, în care partenerul ajunge să nu mai reziste presiunii suspiciunilor noastre și să se simtă copleșit de neîncrederea noastră care, de altfel, nu are legătură cu el.
Ioana, din exemplul de mai sus, provine dintr-o familie în care tatăl a fost infidel toată viața, iar mama a îndurat o relație cu el „de dragul copiilor”. Prima relație a Ioanei s-a încheiat după o infidelitate, bărbatul cu care urma să se căsătorească la 28 de ani s-a dovedit că avea o relație în paralel cu ea, iar ulterior ea și-a înșelat partenerii (pentru a plăti cu aceeași monedă).
Infidelitatea făcea parte din experiența ei de viață și era fie victimă, fie abuzator în raport cu acest comportament. Cum în actuala relație, cu Alexandru, era fidelă, se gândea că sigur el este cel care înșală.
O astfel de situație este reculul unor traume (și retraumatizări) emoționale care au generat erori de gândire precum „nu cred că pot avea parte de fidelitate”, „nu pot avea încredere în altcineva”, „un partener mă va răni/minți/trăda” și alte credințe care nu sunt despre „aici și acum”, respectiv relația din prezent, ci felul în care ne-au șlefuit relațiile anterioare.
În timp ce istoria de viață a Ioanei este una plină de dezamăgiri, care i-au alterat încrederea în propria persoană și în ceilalți, comportamentul ei prezent a pus multă presiune pe relație. Rănile noastre emoționale sunt provocate în relații, iar vindecarea tot în relații se produce, dar partenerul nu ne este terapeut, iar noi avem de muncit la propria vindecare.
„Nu vreau să sufăr”
Spunem adesea ca nu vrem să suferim din cauza partenerei/ului de cuplu, dar oare atunci când o/îl suspectăm constant, nu avem încredere, totul este motiv de îngrijorare, când avem conflicte pornite de la gelozia noastră, nu suferim? Acțiunile noastre nu sunt din suferință și nu cauzează tot suferință? Adesea suferința noastră interioară este proiectată pe partenera/ul de cuplu și ajungem să suferim împreună.
„Bianca era mai atentă cu mine la începutul relației noastre de cuplu. Suntem împreună de doi ani. În ultimul timp mi-am dat seama că relația noastră s-a schimbat și pun acest lucru pe seama noului ei loc de muncă și a noilor colegi deveniți prieteni. Vrea să iasă cu ei, vorbesc online, are și alte preocupări și nu mă include mereu în preocupările ei. O suspectez că și-a găsit pe cineva, poate chiar la muncă și adesea avem conflicte din acest motiv. Îi verific telefonul de regulă, dar în ultimul timp a refuzat să mi-l mai dea, iar acest lucru duce la certuri urâte. Nu vreau să fiu fraierul care stă cu ea în timp ce ea își trăiește viața și nu știu ce decizie să iau”, se confesează Bogdan, 31 de ani, din Constanța.
Pe măsură ce o relație se maturizează este posibil să intervină anumite schimbări. Avem mai multă încredere (când avem o relație sănătoasă emoțional și ne simțim în siguranță) și avem mai multă libertate, știind că aceasta nu ne va afecta relația de cuplu. Sau sperând că nu o va afecta. Adesea schimbările din viața unei persoane vor afecta și relațiile acesteia. Dar schimbările nu înseamnă pericol sau distanțare, înseamnă o nouă etapă în relație, ce necesită ajustări. Cum putem evolua dacă nu avem parte de sprijinul unui partener, iar acesta se teme de evoluția noastră?
Suferința este prețul pe care îl plătim atunci când iubim, întrucât în iubire suntem vulnerabili. Posibila pierdere a persoanei iubite ne va produce suferință. Dar suferința pe parcursul unei relații nu înseamnă nici iubire, nici relație sănătoasă pentru noi, fie că avem un partener gelos, fie că suntem unul.
Dependența emoțională: „Atunci când iubești, vrei să faci totul cu persoana respectivă”
Dependența emoțională înseamnă o stimă de sine foarte scăzută, echilibrul unei persoane fiind căutat mereu în exterior: „Eu sunt bine dacă ești tu bine și mulțumit/ă, fericit/ă cu mine”. În același timp, când ne regăsim în această combinație, așteptarea este să devenim „totul unul pentru celălalt” și orice intervenție din exterior (prieteni, familie, colegi) va fi văzută ca o amenințare.
„Mihai are un grup mare de prieteni, pe care îi cunosc și eu. Totuși, uneori îmi spune că vrea să meargă să se întâlnească cu ei, iar pe mine mă deranjează că nu mă ia și pe mine. Ce problemă are dacă sunt și eu acolo? Îmi spun că sigur are ceva de ascuns dacă nu mă ia sau că nu vrea să fie cu mine, preferă să fie cu ei. În astfel de situații ne certăm foarte rău. El îmi spune că sunt geloasă și posesivă, iar eu știu că sunt așa pentru că îl iubesc și, totodată, cred că am dreptate când spun că atunci când iubești, vrei să faci totul cu persoana respectivă”, povestește Corina, 32 de ani, din București.
Dependența emoțională caută fuziune în relația de cuplu și orice distanțare din partea celeilalte persoane este percepută drept o amenințare, un posibil abandon sau întărirea gândului „nu sunt suficient”.
Când trăim cu astfel de credințe centrale despre noi – că nu suntem suficient de… (aici putem insera orice) – vom trăi cu teama că partenerul sau partenera ne va părăsi pentru cineva mai bun ca noi. Prin urmare, vom manifesta gelozie și posesivitate, comportamente care adesea duc la constrângerea partenerului, îngrădirea libertății lui, posesivitate și limitarea nevoilor sale (de prieteni, de autonomie, de timp pentru sine) care, în cele din urmă, pot provoca fix ruptura de care ne temem. Problema este că sunt puține șanse să conștientizăm cum am contribuit la această ruptură și, mai degrabă, ne vom întări convingerile că nu suntem suficient, că vom fi abandonați când iubim, ba chiar vom risca să amplificăm comportamentele toxice în cuplu.
Înainte de a înțelege rolul relațiilor de cuplu și de a ne corecta comportamentul pe care îl avem în relații, avem nevoie de o bună relație cu noi înșine. Dacă frica noastră cea mai mare este de singurătate, eforturile noastre trebuie să fie canalizate în direcția reparării acestei percepții, corectării relației cu noi (singurătatea înseamnă relație cu noi), învățării beneficiilor singurătății și nu evitarea ei cu orice preț (chiar și al unei relații toxice, de dragul de a fi în cuplu).
Gelozia nu înseamnă iubire
Teama de a fi înșelat/ă poate degenera și poate duce la încheierea unor relații, chiar dacă nu exista niciun risc real de infidelitate. Practic, încercând să ne ferim de suferință, ajungem să ne-o provocăm singuri. Temându-ne de propriile credințe disfuncționale, precum „nu sunt suficient” sau „nu pot avea încredere în ceilalți” ajungem să ni le confirmăm și întărim. În detrimentul nostru și al oricăror relații viitoare. Comportamentele de gelozie nu sunt semne ale iubirii, nici moduri în care să ne asigurăm de fidelitatea partenerului sau apropierea dintre noi. Dimpotrivă, acestea contaminează pe termen lung relația și atrag deznodământul de care ne temem. Gelozia nu înseamnă iubire, așa cum suferința dintr-o relație nu este un semn al compatibilității sau respectării nevoilor noastre.
Când ne confruntăm cu o astfel de situație, recomand să apelăm la un psihoterapeut, să despachetăm trecutul care ne-a adus în punctul în care suntem azi, să procesăm ceea ce ni s-a întâmplat și ce am simțit, să învățăm să acționăm diferit, să ne tolerăm emoțiile negative, să ne corectăm tiparele de gândire, să ne îmbunătățim nu doar imaginea de sine ci și relația cu propria persoană. Uneori, un astfel de parcurs poate fi anevoios, iar rezultatele nu apar instant.
Chiar și atunci când știm că vrem o schimbare și decidem să facem ceva în acest sens, nu înseamnă că o vom produce rapid sau ușor. Avem nevoie de răbdare și înțelegere pentru a reînvăța cum să ne raportăm la ceilalți și la noi înșine, cum să ne acceptăm și să ne permitem să fim vulnerabili în relații, dar și cum să acceptăm că este posibil să suferim, dar și să depășim suferința.
