Retraumatizarea implică retrăirea suferinței, panicii, șocului, copleșirii emoționale resimțite în timpul evenimentului traumatic. Aceasta poate fi declanșată de anumiți stimuli minori precum un miros, o lumină, gestul sau cuvintele unei persoane sau poate fi accidental declanșată de proceduri menite să ajute la vindecare. Totodată, retraumatizarea se produce atunci când supraviețuitorii au parte de judecată, critică, blamare, stigmatizare în locul sprijinului și compasiunii necesare.
Suferința din traumă
Între traumele provocate de pierderea unei persoane dragi, cea mai puternică este pierderea unui copil, urmată de pierderea partenerului/partenerei de viață.
Supraviețuitorii adesea se simt neînțeleși, singuri, nevoile lor nu sunt împlinite sau, mai mult, simt iritare și furie față de modul în care alții răspund la suferința lor. Uneori, întrebarea „Cum mai ești?” devine o amenințare când sunt copleșiți.
Iată câteva lucruri pe care le spunem celor în suferință care, adesea, nu oferă sprijin, alinare sau compasiune:
- „O să treacă.”
- „Te vei descurca.”
- „Ești o persoană puternică.”
- „Viața merge mai departe.”
- „Trebuie să te lupți să depășești acest moment.”
Astfel de mesaje adâncesc suferința unei persoane întrucât, adesea, nevoia principală este aceea de a i se permite suferința, de a i se oferi un cadru sigur în care toate emoțiile sunt permise, de a fi ascultată și acceptată așa cum este în prezent.
Suferința, adesea este însoțită de sentimentul de vinovăție și de cel de rușine. Ambele au rolul de a vulnerabiliza, iar persoana prinsă în aceste trăiri dificile se va adânci în suferință când nu are parte de sprijin și compasiune.
Ce este retraumatizarea?
Retraumatizarea este stimularea conștientă sau inconștientă a traumei suferite, din care rezultă retrăirea emoțională, fizică și psihică a evenimentului inițial. Aceasta poate fi declanșată de o situație, de o atitudine sau o expresie, ori de factori de mediu care repetă dinamica traumei originare (retrăirea sentimentului lipsei de control, putere sau siguranță).
Practic, întâlnirea în mediu a unor factori stresori similari, pe care îi asociem cu evenimentul traumatic, poate declanșa trăirile din eveniment, iar aici mă refer la un spațiu fizic, un miros, o lumină, imageria (tehnică psihoterapeutică adesea folosită chiar în lucrul cu trauma), amintirile sau o relație cu o persoană.
Simptome ale retraumatizării pot apărea când o persoană își reamintește evenimentul, fără ca acest lucru să facă parte dintr-o conversație cu altcineva. Uneori, în lucrul cu trauma, specialiștii acceptă inclusiv ca persoana venită la terapie să nu vorbească despre ceea ce s-a întâmplat, iar lucrul să fie orientat către simptome și modul în care îi afectează viața, oferind persoanei intimitatea necesară, respectându-i limitele, fiindu-i alături fie că detaliile sunt împărtășite sau nu.
Cum trauma reprezintă ceea ce se întâmplă în interiorul nostru ca urmare a unui eveniment, și psihoterapia va avea drept obiectiv central credințele limitative rezultate de aici, gândurile negative, emoțiile și reacțiile fiziologice experimentate.
Imageria dirijată și hipnoza, folosite nepotrivit, pot retraumatiza
Tehnicile de inducție hipnotică și imagerie dirijată sunt instrumente adesea folosite în lucrul cu trauma. Atât imageria, cât și hipnoza permit o relaxare a controlului și oferirea de sugestii menite să substituie, să rescrie și să aline suferințele.
Ele presupun un protocol strict, și o educație extensivă a specialistului în lucrul cu astfel de instrumente, întrucât ceea ce poate fi un instrument de vindecare, folosit în mod nepotrivit, din lipsă de cunoștințe și antrenament, poate deveni o armă cu care rănim, retraumatizăm.
„Am o amintire dureroasă în care tata, beat fiind, m-a bătut în curte cu cureaua, după ce m-a dezbrăcat ca să mă umilească în fața vecinilor. Aveam 13 ani. Încă tremur când îmi amintesc, încă simt toată neputința de atunci, nedreptatea, umilința, frica, durerea, singurătatea… gândul că nu contez si că oricum nu e nimeni acolo să mă ajute. Cu câțiva ani în urmă am fost la un specialist care folosea hipnoza și care mi-a spus că lucrând acest eveniment în hipnoză voi reuși să vindec, să controlez mai bine ceea ce am simțit și adesea revenea în mintea și corpul meu. Am fost de acord. Iar apoi am fost retraumatizată. Terapeutul meu insista în timpul exercițiului să îi pun limite tatălui, să îi spun să mă lase în pace, iar eu am retrăit tot evenimentul de la cap la coadă. Am ieșit tremurând, plângând și am avut noroc că mi-am putut chema o prietenă să mă ia de acolo și să meargă cu mine acasă. Trei ani mai târziu am avut încredere într-un nou terapeut, în care, după un an și jumătate de lucru, am avut încredere să reîncerc imageriile acestea. Și a fost total diferit. Scenariul, intervenția psihoterapeutului, ghidajul cu atenție la ceea ce simt și experimentez eu… o cu totul altă experiență. Nu cred că primul terapeut mi-a vrut răul, însă drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Cu siguranță nu era pregătit pentru un astfel de proces și nu trebuia să facă experimente cu mine…”, povestește I. C. din București.
Există numeroase studii, articole și cărți de specialitate care atrag atenția asupra modului de lucru cu astfel de metode care pot avea un potențial vindecător sau retraumatizant. O imagerie sau o ședință de hipnoză care au ca scop creșterea stimei de sine sau creșterea și întărirea resurselor personale sunt total diferite de lucrul în rescrierea traumelor. Pentru aceasta din urmă avem nevoie de un specialist cu formarea necesară și cu experiență. Este sarcina fiecărui specialist să își cunoască și să-și accepte limitele și să procedeze cu grijă și asumare în astfel de situații.
Situații cu potențial retraumatizant
Soluția nu este să nu vorbim despre evenimentul traumatic, ci să căutăm persoanele specializate în astfel de procese pentru a beneficia de ghidajul unui profesionist și a obține rezultatele dorite. În plus, să nu uităm că nu există metodă magică, să ne ferim de cei care promit rezultate spectaculoase într-un timp scurt, de cei care vin cu „metode magice” de vindecare.
Psihoterapia este un proces de durată când ne adresăm persoanelor cu traume profunde.
Iată câteva situații cu potențial retraumatizant:
- Evaluările din partea specialiștilor în care persoana este invitată să vorbească despre experiența traumatizantă.
- Interviurile cu reporteri sau jurnaliști care prezintă evenimentul traumatic.
- Conversații cu prietenii și membrii familiei care vor să ofere sprijin după un eveniment traumatic.
- Discuții în care limitele emoționale nu sunt respectate, iar persoana traumatizată este abordată cu suspiciune, nefiind crezută.
- Situații în cadrul medical în care o persoană este rugată să se dezbrace pentru examinare în prezența altor persoane (chiar dacă sunt din cadrul medical).
- Situații în care izolarea sau reținerea într-un anumit spațiu sunt utilizate ca mijloace de control în timpul unei conversații.
- Aniversarea evenimentelor traumatice.
- Informații despre situații asemănătoare citite în presă sau auzite la știri.
- Evaluări lipsite de empatie și compasiune, critice, din partea altora, fie că sunt directe, online sau prezentate în presa scrisă sau TV (n.e. – cum a fost situația prezentată de televiziunea RTV în cazul jurnalistei Iulia Marin, de 32 de ani, care a fost găsită fără suflare în apartamentul în care locuia după ce fusese diagnosticată cu depresie și tulburare schizo-afectivă).
Rolul presei scrise și televizate este acela de a informa, dar adesea informările cad în plasa interpretărilor personale care, în lipsa unei educații psihologice, dar și a empatiei, pot retraumatiza, pot adânci suferințele celor expuși (uneori fără acordul lor), îi pot răni pe cei care trăiesc efectele unei traume făcând numeroase victime colaterale dacă îi includem pe cei din cercul apropiaților sau persoanele care se vor identifica în situația redată. Vorbim adesea despre nevoia de prevenție medicală, dar nu practicăm prevenția psiho-emoțională. Uităm că nu vorbim despre boli, accidente, decese, catastrofe, ci vorbim despre oameni.
Blamarea victimei
O categorie aparte de reacții nocive față de care avem nevoie să reacționăm și să contribuim la modificarea lor pentru a nu încuraja perpetuarea este blamarea unei victime. Adesea, femeile care au trecut printr-un abuz sexual vor simți inclusiv vinovăție – „De ce nu am făcut ceva să opresc?”, „Oare am contribuit la ceea ce mi s-a întâmplat?”. Suferința provocată de un astfel de eveniment este adâncită de aceste gânduri. Într-o astfel de situație, adesea răspunsul în panică este înghețul, când amigdala sau centrul emoțional al creierului, evaluând pericolul, va decide că șansele noastre cele mai mari de supraviețuire constau în a nu reacționa în niciun fel. Așadar nu este o decizie bazată pe analiză și nu suntem în control.
Evenimentul este traumatizant și, adesea, victimele sunt retraumatizate de reacția autorităților, reacția medicilor, reacția celor apropiați și reacțiile din media când acestea, departe de protejarea victimei și compasiune, investighează rolul ei în abuz și devin suspicioase sau chiar acuzatoare. În niciun scenariu, sub nicio ipoteză, victima abuzului nu a căutat, meritat sau contribuit.
Frica de o astfel de retraumatizare este cea care determină supraviețuitoarea/supraviețuitorul să păstreze tăcerea și să ducă în singurătate o luptă imens de greu de dus. Să ne reamintim cazul lui Lawrence Gerard Nassar, medicul sportiv american care a abuzat numeroase copile sportive și tăcerea acestora de teama repercusiunilor asupra lor. Să nu uităm de curajul din spatele mișcării „me too” care a oferit libertate în a recunoaște și vorbi despre astfel de abuzuri.
Să susținem, încurajăm și să oferim compasiune celor care sunt supraviețuitorii unor traume.
Stigmatizare versus compasiune
Frecvent îi stigmatizăm pe cei care nu ni se aseamănă, iar de-a lungul istoriei, am maltratat oameni cu o altă culoare a pielii, altă orientare sexuală, altă religie, boli fizice și psihologice. Încă practicăm o astfel de atitudine generată de lipsa de educație și de frică. De nevoia de a ne simți „superiori”. Oameni care au nevoie de includere și compasiune primesc opusul acestora. Compasiunea nu înseamnă milă, ci empatie, înțelegere și acceptare emoțională, dorința de a ajuta și a sprijini.
Compasiunea este în natura umană de care ne distanțăm tot mai mult. Agresivitatea, blamarea, critica, bullying-ul nu fac parte din natura umană, ci sunt rezultatul condițiilor de mediu în care am trăit și pe care destul de frecvent le perpetuăm. Medicul canadian Gabor Mate spune că oamenii se împart în două categorii: cei care sunt traumatizați și cei care nu știu că sunt traumatizați. Așadar nu suntem pe cât de diferiți ne imaginăm. Cum procedăm în continuare ținând cont de condițiile de mediu pe care le-am primit și față de care, cel puțin în copilărie, nu am avut control, devine responsabilitatea noastră.
Da, suferințele copilăriei ne oferă contextul pentru a ne înțelege, dar nu și pentru a ne scuza atunci când repetăm și menținem comportamente toxice. Cu toții avem responsabilitatea de a (ne) schimba și îmbunătăți.