Sfaturi de la o mamă-psiholog: cum să nu ajungeți la epuizare după ce aveți copii

Ce aduce în viața unui om nașterea unui copil? Cum ne schimbă viața rolul de părinte? Și ce putem face pentru a fi atât părinți mai buni pentru copii, dar și oameni mai împliniți? Cu certitudine avem dorința de a fi adulții de care copiii noștri au nevoie, dar nu putem ignora că suntem, totodată, părinți obosiți, uneori debusolați și încărcați cu vina că nu ne atingem acest obiectiv. Iată câteva răspunsuri care îmbină experiențe personale, experiențe ale clienților mei, dar și concluzii ale unor studii științifice.

De la vestea conceperii primului copil la viața cu doi copii

Sunt psihoterapeut, dar înainte am fost mamă, iar acest rol mi-a adus numeroase provocări, printre care inclusiv schimbarea profesiei. Așadar, am experiența din cabinet, a părinților obosiți și deseori copleșiți care vin la terapie, dar am și experiența mea personală pe care o voi insera aici.

Îmi amintesc și acum până în cele mai mici detalii momentul în care am aflat că sunt însărcinată cu primul copil. Bucuria aceea inițială m-a însoțit pe toată perioada sarcinii. Și ea a venit cumulată cu un sentiment de putere interioară pe care nu o mai simțisem până atunci. Aveam impresia că puteam muta munții din loc pentru că aveam, pentru prima dată în viață, o misiune mare.

Să creez cele mai bune condiții pentru copilul care urma să se nască și să-l pot însoți prin viață în cel mai adecvat mod posibil. Am fost norocoasă pentru că am avut o sarcină și o naștere ușoare și susținerea partenerului și a familiei în mod constant. Cu toate astea, experiența maternității a venit cu multe anxietăți. Atunci am înțeles cum inclusiv astfel de stări ne determină să ne simțim părinți obosiți într-un timp relativ scurt.

Am ieșit din spital cu fiica mea într-o vineri. Pe drumul spre casă am avut prima străfulgerare sumbră: Ce bine că vine week-end-ul să ies cu prietenii! Dar în momentul imediat am văzut-o pe ea lângă mine, în mașină. M-a cuprins panica. Viața mea, așa cum o știam, s-a terminat! Din acel moment aveam responsabilități.

Nu mai puteam face ce voiam, când voiam. Panica inițială s-a transformat în tristețe. O tristețe care m-a însoțit toată ziua aceea. Îmi pierdusem libertățile. Tristețea mi-a generat și o vinovăție intensă: Cum pot să gândesc așa? Și rușine: Sunt o mamă groaznică! Când o luam în brațe, o priveam sau o alăptam simțeam o stare de liniște sau chiar de bucurie.

Confuzie pe drumul adaptării la noua realitate

Trecerile acelea de la o stare emoțională la alta mi-au creat o mare confuzie. Era ca și cum toată lumea mea s-a dat peste cap. Nu doar lumea exterioară, dar mai ales cea interioară. Parcă nu mă mai cunoșteam. O altă panică m-a cuprins. Dacă schimbările acestea emoționale sunt semnul unei probleme psihice? Dacă nu am ce-mi trebuie ca să fiu mamă? Dacă o să o dau în bară?

Preocupările astea m-au ținut trează aproape toată noaptea. Mă linișteam puțin când o priveam pe ea în pătuț. La un moment dat, am ațipit. Dar m-am trezit brusc cu simptome specifice unui atac de panică. Visasem că cineva încerca să-mi răpească copilul. M-am speriat îngrozitor. Nu am putut să mai adorm. M-am alăturat grupului de părinți obosiți și datorită neliniștilor care uneori mă țineau trează noaptea.

În noaptea aceea am rămas trează până dimineață, cu ochii ațintiți la ea. Să fiu sigură că o păzesc. Că nu o ia nimeni. Deși eram epuizată (nu dormisem suficient nici în zilele anterioare, pentru că mă trezeam să o alăptez), o mulțime de gânduri mă țineau în priză. Erau preocupări legate de cum aș putea să fac să fiu o mamă bună.

Ce ar trebui să fac eu acum, ca ea să aibă o viață fericită? Ce sfaturi de viață aș putea să-i dau? Încotro ar trebui să o îndrum? Și apoi m-a lovit gândul…Cum aș putea să o îndrum pe ea, când eu însămi nu sunt prea mulțumită cu viața mea? Acela a fost primul moment când am realizat că pentru a fi împlinită, trebuie să schimb ceva în viața mea.

Numeroase roluri alături de cel de părinte

Am avut nevoie de vreo doi ani să-mi dau seama că am nevoie să simt că am o contribuție pozitivă în lume pentru a mă simți împlinită. Așa că am decis să dau la medicină. Am început să studiez pentru admitere, dar la câteva luni, am aflat că sunt din nou însărcinată. Ceea ce m-a făcut să realizez că-mi va fi foarte greu să fiu studentă la medicină cu doi copii mici acasă. Așa că, la momentul acela, am decis „să fac un compromis” și să încep o facultate de psihologie.

Nu mi-am putut imagina cât de multe va aduce psihologia în viața mea și nici că voi petrece următorii 10 ani studiind intens. Așadar, experiența mea ca mamă mi-a dat șansa să-mi lărgesc perspectiva asupra vieții în moduri în care nicio altă experiență nu a făcut-o. Nașterea primului copil mi-a oferit șansa să conștientizez că împlinirea personală este importantă, pentru că, deși nu voi ști ce o va împlini pe ea, cel puțin îi pot arăta că e posibil să ai o viață împlinită. Nașterea celui de-al doilea copil mi-a adus claritate asupra propriei vieți și oportunitatea de a-mi găsi pasiunea.

Dincolo de schimbările acestea benefice pe care le-au catalizat cei doi copii ai mei, dacă fac un „zoom in” și mă uit mai în detaliu la viața mea din ultimii 14 ani, o să găsesc și mult stres, nopți nedormite, oboseală, perioade lungi în care nu-mi mai puteam satisface nevoile personale (șamponul uscat este o mare invenție), multe îndoieli că nu petrec suficient timp cu copiii sau că nu fac ce trebuie ca mamă, multe discuții contradictorii cu partenerul legate de creșterea lor, mult mai puțin timp pentru relația noastră și cu siguranță mai puțin timp pentru plăceri personale, stat degeaba sau relaxare.

Suplimentar, pandemia și munca de acasă a complicat și mai mult lucrurile. În mijlocul tuturor solicitărilor, așteptărilor și nevoii de a ne adapta în permanență, am realizat că e dificil nu să nu fim părinți obosiți.

Factori care contribuie la echilibrul unui părinte

Psihologia m-a învățat că dincolo de experiențele personale și convingerile dezvoltate în urma acestora, există multe alte versiuni subiective ale realității la fel de valide ca a mea, dar și mecanisme biologice și psihologice pe care le avem toți în comun.

Căutând informații științifice legate de experiența parentalității, am aflat dintr-un studiu în care s-au analizat date provenind de la peste 65 de mii de oameni din țări diferite, urmăriți pe o perioadă de câțiva ani, că, în general, nașterea unui copil poate aduce cu sine emoții pozitive, dar diminuează satisfacția generală cu viața a părinților și mai ales satisfacția generală cu relația de cuplu.

Explicații posibile țin de multiplicarea responsabilităților odată cu apariția copiilor, ce aduce cu sine stres, oboseală, dar și sentimente de vinovăție și eșec pentru că oricât de mult s-ar strădui un părinte nu va reuși să le facă pe toate sau să le facă bine. Astfel trecem de la a fi părinți obosiți la parteneri obosiți și oameni obosiți mare parte a timpului.

Dintr-un alt studiu aflăm că părinții cu un statut socioeconomic mai ridicat și sprijin din partea familiei și a comunității,  experimentează o diminuare mai redusă a satisfacției generale cu viața în urma nașterii unui copil. Totodată, vârsta părinților la nașterea primului copil este un factor important pentru starea generală de bine a părinților, pentru că noile responsabilități pot diminua oportunitățile de studiu și muncă, și pot afecta stabilitatea cuplului în cazul părinților foarte tineri.

Măsura în care partenerii își împart responsabilitățile suplimentare ce vin odată cu nașterea copilului poate facilita revenirea mai rapidă la o stare de bine ridicată.

În general, mamele experimentează o reducere mai accentuată a stării de bine decât tații imediat după nașterea copilului. La câteva zile de la naștere, mamele pot trăi o stare de instabilitate emoțională, cunoscută ca „baby blues”. Aceasta este normală pentru că atât corpul, cât și psihicul mamei are nevoie de o perioadă de adaptare după nașterea copilului.

Dacă nu primește sprijinul emoțional și instrumental al familiei, dacă are un fond emoțional vulnerabil anterior nașterii, cum ar fi simptome asociate cu depresia sau anxietatea, dacă are limitări economice și experiențe stresante după nașterea copilului, uneori, mama poate ajunge să dezvolte depresia post-partum.

Oboseala cronică a părinților

Mai nou, în literatura de psihologie se vorbește despre sindromul de burnout parental. Acesta se referă la o stare caracterizată de epuizare fizică (oboseală, extenuare chiar de la primele momente ale zilei), epuizare emoțională (distanțare emoțională față de copil și asigurarea doar a nevoilor fiziologice de bază ale acestuia, precum hrană și somn) și un sentiment al eșecului ca părinte (credința că nu sunt competenți ca părinți, că nu pot asigura copilului cele necesare).

Datele disponibile anul trecut arată că incidența sindromului de burnout parental în România a fost între 2% și 3%. Este o realitate că suntem părinți obosiți, iar uneori starea ni se agravează.

Aceste studii ne indică faptul că experiența parentalității generează schimbări majore în viața unui om, aduce costuri, dar și beneficii, iar dinamica raportului dintre cele două prezice impactul asupra stării generale de bine a părinților. Acestă dinamică este influențată de modul în care părinții își negociază responsabilitățile, dacă reușesc să aibă o viziune comună asupra modului de creștere a copiilor, de resursele personale și sociale de care dispun sau pe care știu cum să și le genereze și consolideze, dar și de modul în care fiecare reușește să-și reconfigureze și resemnifice viața într-un mod benefic pentru sine.

Ce fel de provocări sau oportunități a adus nașterea copilului în viețile celor cu care am discutat?

Raportându-mă la experiențele celor din cabinet, am observat că cele mai multe dintre conflictele din cuplu sunt generate de noul rol de părinte: sunt părinți obosiți care prioritizează relația cu copiii și uită de relația cu partenerul, părinți cu viziuni diferite asupra metodelor de creștere a copiilor ce nu reușesc să ajungă la o înțelegere comună, părinți ai căror părinți devin invazivi și vor să-și impună propriile metode pentru creșterea nepoților, părinți divorțați care se simt vinovați față de copiii lor și furioși față de fostul partener, părinți îngrijorați pentru copilul cu probleme de sănătate, părinți extenuați care muncesc mult prea mult și nu mai au timp să aibă grijă de ei înșiși.

Totodată, așa cum a fost și cazul meu, pentru alți părinți, nașterea copilului le-a oferit și șansa unei noi perspective asupra vieții, fie renunțând la joburi extenuante, fie schimbându-și cariera sau acordând mai multă atenție relației cu partenerul de cuplu pentru a o face cât mai satisfăcătoare. Și în astfel de situații, chiar dacă satisfacția poate crește, vorbim tot de părinți obosiți, uneori epuizați.

Cum putem fi părinți suficient de buni și adulți împliniți

Probabil primul lucru pe care îl putem face este să ne normalizăm experiența, să înțelegem că, dacă ne este greu, dacă suntem părinți obosiți și frustrați este normal pentru că în contextul actual de viață trebuie să facem față unor solicitări numeroase. Această normalizare ne scapă de un strat suplimentar de disconfort generat de vinovăția că nu facem ce trebuie, de rușinea că suntem incapabili să fim părinți buni și de teama că putem să ne pierdem echilibrul emoțional.

Poate fi de ajutor să renunțăm la standardele înalte și să ne permitem să acceptăm că oricât de mult ne-am strădui, nu vom reuși niciodată să fim perfecți. Poate reușim să schimbăm auto-critica („Iar nu am făcut ce trebuie!”) cu o atitudine de auto-compasiune („Chiar dacă mi-ar fi plăcut să fac lucrurile mai bine, am făcut atât cât mi-au permis resursele pe care le aveam în acel moment.”). Cum ar fi să ne iertăm pentru faptul că suntem părinți obosiți și să ne oferim mici pauze, timp pentru noi înșine, relaxare venită din așteptări mai realiste.

Foarte important este să avem un stil de viață care să ne consolideze resursele personale: să prioritizăm somnul, să ne permitem mici plăceri, să avem momente în care nu facem nimic. Aceasta este o abordare sănătoasă pentru toți acei părinți obosiți care încearcă să își depășească resursele personale crezând că doar astfel pot fi părinți buni. Având grijă de noi, vom reuși să ne menținem disponibilitatea emoțională față de copil. Și chiar dacă trec zile în care nu găsim timp pentru noi, la un anumit interval să ne facem timp pentru relaxare.

Mecanismele biologice de care dispunem și care ne ajută să ne menținem echilibrul fiziologic și psihologic funcționează numai în măsura în care ne dăm voie să luăm câte o pauză din când în când. Altfel, sistemul nervos este supra-activat, ceea ce în timp poate conduce la degenerarea sănătății fizice și emoționale.

Atunci când ne este greu, ne putem reaminti să solicităm ajutorul partenerului, părinților, prietenilor, vecinilor sau oricui credem că ni-l poate oferi. Nu este cazul să ne facem griji că deranjăm, ceilalți sunt adulți și este responsabilitate lor să spună nu atunci când nu ne pot susține. Pentru a nu mai fi părinți obosiți tot timpul, avem nevoie să învățăm să cerem ajutor.

Dacă considerăm că avem dificultăți de reglare emoțională, putem apela la un psihoterapeut sau putem accesa programe de dezvoltare a abilităților de gestionare a emoțiilor. Oboseala este întreținută de stări emoționale dificile pe care, de altfel, le și accentuează.

Pentru a avea o cunoaștere cât mai vastă a posibilelor provocări și a soluțiilor la care putem apela atunci când rolul de părinte devine copleșitor, putem apela la literatura de parenting sau la cursuri specializate de parenting.

Să ne amintim de noi, de pasiunile noastre și de ceea ce ne împlinește. Chiar dacă nu am văzut în familia noastră că grija pentru bunăstarea personală nu a fost o prioritate, putem să schimbăm noi acest lucru. Pentru că ceea ce le arătăm copiilor noștri, vor pune în practică în viața lor mai târziu. Dacă eu, ca mamă mă voi sacrifica pentru copilul meu, el se va sacrifica pentru al său, ceea ce înseamnă că toți vom rata șansa unei vieți împlinite. 

Iar la final vă las cu o idee a cărei sursă nu mi-o amintesc, dar la care revin de fiecare dată când am un sentiment al eșecului în rolul meu de părinte: Există părinți perfecți, însă ei nu au copii încă.