Presiune, așteptări și standarde înalte? Ce înseamnă să fii un părinte bun 

Când devii părinte, o nouă presiune apare în viața ta, din partea familiei, a prietenilor cu copii, a rudelor și chiar a specialiștilor în creșterea copilului. Ce să faci să fii un părinte bun pentru copilul tău? Viața de părinte nu este tocmai cu „program“. Din rolul de părinte nu primești liber, nu iei vacanțe, nu poți să te retragi când te simți prea obosit sau neputincios. Este un „serviciu“ permanent în care uneori te simți bine cu ceea ce faci, uneori te întrebi dacă faci bine ceea ce faci, iar alteori ai impresia că faci numai greșeli. Realitatea este că părintele perfect nu există. Noi, ca părinți, încercăm să fim versiuni mai bune de părinți decât cele ale părinților noștri. Încercăm să fim părinți cât de buni putem să fim.

Ce înseamnă să fii părinte bun 

Niciun părinte nu poate fi disponibil emoțional pentru copiii lui în permanență. De aici pot să apară situații pe care părintele să le gestioneze nepotrivit, în relația cu copiii lui. Dacă tu, ca părinte, nu accepți limitarea ta fizică și psihică și te lași copleșit de sentimente de vină și deficiență, atunci ești pe un drum greu și nefavorabil relației cu copilul tău.

Ceea ce contează cel mai mult este să dezvoltăm o relație părinte-copil pozitivă, indiferent de ceea ce facem. Nu contează cât de bine este îmbrăcat copilul sau în câte tabere merge, câte activități extracurriculare face. Contează cum se simte în relația cu tine, părintele.

Chiar de la început, cu siguranță cauți să fii cel mai bun părinte pentru copilul tău. Dar ajungi să descoperi că nu e chiar ușor, ceva parcă „nu merge” conform planului tău, sau altfel te așteptai să „fie copilul”. 

Părintele bun este atent, respectă și înțelege perspectiva copilului său, în funcție de vârsta acestuia, fără a fi critic sau combativ. El caută să înțeleagă „realitatea” copilului, chiar dacă aceasta este uneori diferită de a părintelui.

Părintele bun asigură îndeplinirea nevoilor de bază ale copilului – fizice, emoționale și de conectare și rămâne conștient de perspectiva copilului. Acceptă faptul că nu poate fi disponibil emoțional tot timpul pentru copilul său și că și el are nevoie de propriul timp de relaxare. 

Un părinte bun atunci când interacționează cu copilul său este atent la ceea ce fac împreună și nu se lasă distras de îndatoririle lui de adult. 

Un părinte bun nu se străduiește să fie părinte perfect și nici nu le cere copiilor săi să fie perfecți. Un astfel de părinte este conștient de faptul că un copil nu este o extensie a lui, pe care să o poată controla întotdeauna, după bunul plac.

Un părinte bun oferă ajutor, susținere copilului lui fără a împiedica dezvoltarea autonomiei copilului. 

Pentru a deveni părinți buni ar trebui să fim prezenți și atenți la nevoile copiilor în 70% din timp, iar în restul de 30% să ne îndreptăm atenția și grija către propriile noastre nevoi.

Calitățile unui părinte bun

• Are grijă să stabiliească pentru el și copilul său obiective realiste, în acord cu vârsta, personalitatea și dorințele copilului.
• Are grijă de propria sănătate și stare de bine, fără să intre în schema de „sacrificiu” pentru copil.
• Este organizat, structurat în activitatea lui, cu reguli clare, limite transmise coerent.
• Aplică de la o vârstă cât mai mică a copilului rutină, reguli și ritualuri.
• Aplică și respectă rolurile din familie, astfel încât să fie o delimitare clară a limitelor pe care fiecare membru al familiei le respectă.
• Acceptă copilul ca fiind diferit și caută să îl descopere, să îl cunoască, să-l înțeleagă, nu să îl controleze.
• Gestionează corect emoțiile sale în relație cu copilul, fără a se lăsa copleșit de acestea (de exemplu, când părintele se teme de pierderea copilului, iar teama copleșitoare îl determină să nu lase copilul la locul de joacă sau la bunici la țară etc). Preocuparea este necesară, teama copleșitoare este problematică.
• Ghidează corect, empatic și calm copilul către un sistem de valori și principii sănătoase, prin propriul exemplu.

Ce este un părinte „suficient de bun”

Ideea de părinte suficient bun este folosită în Terapia Schemelor (Schema Therapy), ca parte din rolul adultului sănătos. Părintele suficient de bun este suficient de deschis și de conștient pentru a face diferența dintre nevoi și dorințe. Un astfel de părinte știe că setarea de reguli și limite/granițe este necesară dezvoltării armonioase a unui copil, motiv pentru care integrarea lor în viața copilului o face conștient, empatic, dar autoritar, de la vârste fragede. Un părinte suficient de bun acceptă că are aspecte pe care le poate îmbunătăți la sine în relația cu copiii săi și caută să se îmbunătățească. 

Termenul de „părinte suficient de bun” este derivat din munca și lucrările lui D.W.Winnicott, care l-a legat inițial doar de mamele suficient de bune. Apoi, Bruno Bettelheim, în cartea sa Părintele suficient de bun, a generalizat conceptul către ambii părinții. 

Un părinte suficient de bun înțelege că poate greși în rolul său și este dispus să recunoască și să repare greșeala, atunci când o face. Este suficient de deschis încât să vadă nevoile propriului copil și să treacă de posibilele proiecții la adresa acestuia, despre cine/cum ar trebui să fie copilul. Este curios în a-și descoperi propriul copil și a-l accepta ca fiind diferit de sine, cu dorințe, aspirații și interese diferite. 

Caracteristicile unui părinte suficient de bun

• Își gestionează emoțiile fără să manifeste furie sau frică.
• Poate să planifice și să gândească anticipat.
• Răspunde empatic și cu încredere la nevoile copilului chiar și în momentele de stres intens.
• Acceptă și înțelege copilul ca o persoană separată, cu nevoi diferite și alege să îl respecte și să îl iubească exact așa cum este, pentru ceea ce este.
• Are capacitatea de a oferi doar atât ajutor cât este nevoie și de a putea evalua corect acest aspect.
• Reușește să fie preocupat mai mult de experiențele prezente ale copilului decât de ale lui de adult.
• Are dorința și capacitatea de a colabora în mod sănătos, cu alți adulți implicați în creșterea, educarea și starea de bine a copilului.
• Privește vulnerabilitatea cu compasiune, înțelegere și o gestionează cu grijă.
• Știe să ceară și să primească ajutor.
• Tolerează emoții negative fără să devină impulsiv sau anxios.
• Poate amâna îndeplinirea propriilor nevoi, dar fără a renunța la ele.
• Se bucură, poate fi spontan și acceptă să simtă plăcerea.

În rol de părinte este important să ne arătăm și nouă compasiune și răbdare, să fim iertători atunci când am greșit și să corectăm anumite comportamente sau tipare de gândire fără blamare. Nu este o relație simplă, ne asumăm răspunderea creșterii și educării unei alte ființe umane, dar alături de copil învățăm și cum să îi fim un părinte bun.