„Doar copiii mici plâng”? Reguli și limite pentru copii valabile și pentru părinți

Atunci când părintele validează emoția copilului, acesta se simte înțeles, acceptat și valorizat. Simte că este important pentru părinte, iar emoțiile simțite de el nu sunt o amenințare pentru relația dintre ei. Ce se întâmplă însă atunci când validăm exagerat, când nu există reguli și limite pentru copii? Dar când suntem prea exigenți și duri?

De ce validăm emoția

Chiar și noi, adulții, știm că uneori dispoziția ni se poate schimba, putem fi irascibili, triști, frustrați, nervoși, fără să putem identifica mereu „motivul”. Noi cum ne simțim atunci când o persoană din preajma noastră, căreia ne confesăm, ne spune „nu ai de ce să te simți așa”? Ne simțim înțeleși și acceptați când ne este contrazisă emoția? Ce facem în consecință, oare ne simțim mai bine? Dimpotrivă, ne vom simți și mai apăsați de o emoție aparent inacceptabilă, inexplicabilă și, aparent „greșită”.

Viața noastră emoțională este destul de colorată și uneori intensă, debusolându-ne adesea pe noi înșine și fără invalidarea celor din jur. Emoția însă conține adesea amintiri ale noastre, motiv pentru care, anumite situații din prezent, conștientizate sau nu, spunem că sunt „triggeri” sau factori declanșatori ai unei stări emoționale. Se întâmplă acest lucru atunci când ceva din contextul actual poate atinge o rană mai veche semănând întrucâtva cu o situație din trecutul nostru sau când propriile percepții și credințe centrale despre sine sunt (re)activate. Iar atunci, odată emoția inconfortabilă instalată, de ce am avea nevoie? Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complicat de pus în practică: avem nevoie de o voce a compasiunii, blândă și înțelegătoare, care să ne permită să navigăm emoția, acceptând-o atunci când apare, fără a ne judeca pentru ea. Cât de des însă putem face acest lucru pentru noi înșine sau pentru alții? 

Indiferent de cauza emoției, indiferent dacă înțelegem sau nu sursa ei sau cum percepem noi emoțional sursa respectivă, emoția are nevoie întotdeauna de validare, respectiv de acceptare. Nimeni nu s-a simțit mai bine la auzul vorbelor „nu ai de ce să te simți așa”, la fel cum nimeni nu se relaxează când aude „nu te mai stresa”. 

Cât timp suntem capabili să ne acceptăm emoția, să stăm în prezența ei și cu acea voce blândă să ne tolerăm starea inconfortabilă, vom reuși să o diminuăm, iar apoi să încercăm să înțelegem mesajul din spatele ei. Cu certitudine, o lecție importantă este că emoțiile nu sunt o problemă (comportamentele generate de ele sunt cele care pot deveni problematice), iar acest lucru au nevoie să îl învețe și copiii.

Să nu te simți trist!

Este necesar să existe reguli și limite pentru copii, altfel cu toată libertatea pe care avem impresia că le-o dăm, se vor simți debusolați, neglijați, ignorați. Copiii pentru a învăța își vor folosi curiozitatea și spiritul de explorare, adesea împingând limitele părinților. În aceste momente, ideal este ca părintele să își poată controla propria emoție pentru a readuce în discuție acele reguli și limite pentru copii ce au fost încălcate. Desigur, poate exista loc și pentru negociere. Ce facem atunci când, fără să avem această intenție, setăm ca regulă „să nu fii trist!”? 

Cum am ajuns aici? Uneori, părinții vor sări asupra unui copil care plânge încercând să îi distragă atenția de la tristețe – „hai să ne jucăm”, folosind celebrul îndemn „doar copiii mici plâng”, refuzându-i atenția – „n-ai decât să plângi dacă nu mă asculți”, etc. În toate aceste cazuri, tristețea este o emoție negativă, pe care adultul nu o tolerează. O respinge și, odată cu ea, va respinge și copilul care este prea mic să știe că emoția este o mică parte din noi, nicidecum noi cu totul (uneori, nici adulții nu reușesc acest lucru, identificându-se cu emoția – „sunt deprimat” versus „am depresie”).

Așa cum există reguli și limite pentru copii, este bine să existe și pentru părinții lor. Respectiv, atunci când tendința este de a ne nega propriile emoții, ghidându-ne după credințe precum „cu ce mă ajută să fiu trist/ă?”, „nu am timp să fiu atent/ă la mine” sau „sunt un bărbat/o femeie puternic/ă, iar tristețea este semn de slăbiciune” să ne punem o limită fermă în a aduce această voce a criticului interior în momente de fragilitate emoțională. Pe scurt, vom fi capabili să înțelegem firescul și rolul tristeții copilului, atunci când vom fi disponibili să facem acest lucru pentru noi înșine.

Emoțional, avem nevoie de reguli și limite pentru copii?

În setul de reguli și limite pentru copii, din perspectiva emoțională putem seta următorul cadru: regula este că emoțiile sunt sănătoase, iar limita este în privința emoțiilor cu rol manipulativ. Iar diferența dintre cele două, o vor face părinții disponibili emoțional, care sunt permisivi cu ei înșiși și în contact cu propria viață emoțională.

„Până să citesc mai multe despre nevoile emoționale ale copiilor și până să încep propria terapie, consideram că Mara plânge doar pentru a-mi atrage atenția, pentru a mă distrage de la treburile mele. În mintea mea mă gândeam că este un comportament egoist și manipulativ. Credeam că vrea atenție, acum știu că vrea conectare. Am învățat, treptat, să îi înțeleg manifestările emoționale și să răspund corespunzător cât de des pot (evident, tot sunt momente când nu am resurse pentru acest lucru),” povestește Ioana, 34 de ani, din Craiova.

Dacă un copil se lovește, are nevoie de empatie și consolare, de acceptare a plânsului, a durerii, a surprizei neplăcute, iar pentru acest lucru un părinte care să îl îmbrățișeze și să îi spună „îmi imaginez că e foarte dureros locul, sunt aici lângă tine” îi va permite să manifeste suferința.

Atunci când un copil cere a patra înghețată, iar părintele va spune „nu” și copilul începe să plângă, discursul este bine să nu fie tot unul care validează emoția, de data aceasta nemaivorbind despre tristețe ci despre o frustrare prin care caută manipularea răspunsului părintelui. E ok atunci părintele să nu cedeze spunând „te înțeleg că ești trist”, alegând, mai potrivitul „văd că ești frustrat, însă decizia mea rămâne neschimbată”. Nu se va retrage din relație cu copilul, dar nici nu va avea manifestarea empatică a emoției. Nu o va nega, dar nu o va încuraja și normaliza. 

Copilul va încerca diferite tactici de manipulare și e firesc să le încerce – cum altfel să insiste să primească ceea ce vrea? Și noi, adulții, uneori inconștient, avem un comportament, un ton, o atitudine modificate atunci când încercăm să obținem ceva și să diminuăm șansele unui refuz. Din altă perspectivă, nu ar fi rău și noi adulții să ne (re)descoperim această tenacitate a copilului care știe să ceară ceea ce își dorește.

Copiii nu vor atenție, vor conectare

Adesea ne etichetăm proprii copii drept avizi de atenția noastră („attention seekers”), dornici să ne acapareze. În realitate, nevoia este de conectare, iar atunci când este insistentă, fie vorbim despre o anxietate a copilului, fie de insuficient timp de calitate petrecut împreună.

Chiar și în privința timpului de calitate este necesar să existe reguli și limite pentru copii, uneori timpul petrecut împreună în exces conturând „normalitatea” pentru copil, motiv pentru care orice schimbare provoacă distres emoțional. Dacă simbioza cu cel mic este pronunțată, ne putem gândi la o anxietate a părintelui, la o relație fuzională între părinte și copil, cu prea puțin spațiu pentru ca acesta din urmă să își poată dezvolta autonomia.

Revenind la viața emoțională a copilului, aceasta se conturează în relație cu părinții și îngrijitorii (bunici, alte rude, chiar și bona), motiv pentru care el va învăța în cadrul acestor relații dacă poate fi autentic, dacă emoția este permisă, dacă este „normală” sau nu. Când emoția lui va fi întâmpinată de indisponibilitate, de refuz, de critică, de ironizare sau desconsiderare, mai târziu va deveni un adult cu dificultăți în exprimarea sănătoasă a emoțiilor. Cum spuneam, pentru ca părinții să îi ofere un cadru de siguranță pentru manifestarea emoțiilor, este necesar ca ei înșiși să fie în contact cu propria viață interioară. 

Ce consecințe are validarea nediferențiată a emoțiilor

Validarea în exces a emoțiilor unui copil, a celor manipulative, a emoțiilor tip șantaj, plus evitarea oricărei forme de frustrare sau stres pentru copil, va duce la comportamente de îndreptățire din partea celui mic, la așteptări nerealiste privind relațiile cu cei din jur și cu mediul, la insuficiente abilități de reglare emoțională sănătoasă.

Relațiile simbiotice, în care granițele dintre mamă și copil sunt neclare, vor duce la copii subjugați emoțional, care își însușesc rolul de sprijin pentru aceasta, de îngrijitori ai ei, rezonând emoțional cu trăirile părintelui. Vorbim aici de un sine slab dezvoltat, de dependență emoțională, de căutarea validării mereu în exterior.

Respingerea emoțiilor unui copil duce la reprimarea acestora, poate duce la exacerbarea unor comportamente dificile, la izolare, la acea credință cu care mulți copii cresc „sunt singur, nu este nimeni aici pentru mine.” Gabor Mate, într-unul dintre interviurile sale, a adus în discuție cazurile de abuz sexual asupra unor gimnaste din partea unul medic sportiv american.

Dezvăluirile au fost cutremurătoare și copleșitoare, totodată, prin magnitudinea fenomenului în fața căruia, părinții erau neștiutori. Mate întreabă atunci, fără vreo intenție de a blama părinții sau de a-i demoniza „Oare de ce copiii nu au știut/avut curaj să spună părinților ce li se întâmplă?” Adesea, răspunsul este „pentru că s-au simțit vinovați”, „pentru că nu voiau să își supere părinții”, „pentru că le era teamă să le spună pentru a nu fi certați sau pedepsiți”.

Aceasta este dimensiunea deconectării emoționale de copil, rezultatul așteptărilor ca cel mic să corespundă nevoilor părinților, lipsa disponibilității pentru conectare emoțională astfel încât copilul să se simtă acceptat, protejat, în siguranță. Pe firul declarațiilor lui Mate privind trauma, aceasta nu se referă la ceea ce s-a întâmplat în afara noastră, ci la ceea ce s-a petrecut în interiorul nostru ca urmare a ceea ce s-a întâmplat în afară, și la lipsa de sprijin pentru a procesa trăirile. Pe scurt, trauma se instalează atunci când ne-am simțit singuri, când nu a fost nimeni lângă noi. Iar trauma include corpul (senzațiile fiziologice) și emoțiile.

Este necesar să nu uităm că nu există doar reguli și limite pentru copii, ci și pentru părinți, iar adesea, înainte de a deveni părinți, este sănătos să nu uităm să răspundem la întrebarea: „De ce ne dorim un copil?”. Dacă vrem să fim iubiți, să ne aducă cineva apă la bătrânețe, să ne sudăm o relație de cuplu (deseori șubredă), atunci copilul devine o unealtă în satisfacerea propriilor nevoi.

Dacă însă ne simțim pregătiți pentru rolul de părinte și dispuși să învățăm alături de un copil multele valențe ale acestei ipostaze, dornici să creștem o ființă și să îi oferim condițiile necesare unei dezvoltări cât mai armonioase, se poate să fim, cu adevărat, pregătiți să devenim părinți.