„De la ceilalți nu mă pot aștepta decât la dezamăgiri.“ 10 trăsături ale persoanelor neglijate emoțional în copilărie

Dacă ai fost neglijat emoțional în copilărie e dificil să-ți dai seama. Practic, nu există neapărat dovezi că ți s-ar fi întâmplat ceva rău, dar la maturitate, poți observa în relația pe care o ai cu tine, dar și cu ceilalți, efectele neglijării. Care sunt trăsăturile comune ale celor care au experimentat-o, cum le identificăm și ce putem face?

Neglijarea emoțională în copilărie

Experiențele adverse din copilărie nu se limitează la evenimentele negative ci și la prea puține experiențe pozitive cu cei care ne-au fost îngrijitori. Ne referim la relațiile cu părinții noștri sau cu bunicii dacă am fost crescuți de aceștia. La maturitate, nu știm să identificăm ce ni s-a întâmplat, tocmai pentru că nu există amintiri legate de un eveniment anume.

Ne putem, totuși, gândi la copilărie ca fiind temelia vieții noastre, iar pe aceasta vom construi tot ceea ce mai târziu în viață vom considera drept reprezentativ și relevant pentru noi. Dacă această temelie se bazează pe o indiferență inconștientă din partea părinților noștri, pe insuficientă interacțiune pozitivă cu ei, pe feedback precar, pe lipsa limitelor și regulilor, ceea ce poate fi interpretat drept libertate în copilărie vorbim, de fapt, neglijare emoțională. 

Când eram mici, libertatea poate era chiar interesantă. Ne erau permise anumite lucruri, nu primeam prea multe întrebări din partea îngrijitorilor despre performanțele academice, despre prieteni, despre timpul liber, dar în același timp poate le observam la alții. Totodată, dacă limitele erau percepute cu frustrare din partea grupului de apartenență, puteam chiar să fim invidiați sau să ne bucurăm noi înșine de lipsa lor.

Nu ne-am pus niciodată întrebarea: dar eu de ce nu am reguli și limite? Oare nu reprezintă ele implicarea în rol de educator a părinților noștri? Nu acesta este rolul lor, de a ne învăța cum să navigăm prin viață, cum să ne adaptăm și să ne exersăm reziliența, flexibilitatea, exprimarea nevoilor și respectarea nevoilor celorlalți? Mulți părinți, cu bune intenții, iau rolul de „prieten al copilului”, dar acest lucru înseamnă o degrevare de responsabilități a părintelui și ceea ce pare libertate pentru copil este neglijare.

Golul interior

Neglijarea emoțională din copilărie este experimentată în viața adultă precum un gol interior, un vid pe care adesea nu reușește să îl umple nimic. Acest lucru se poate datora lipsei anumitor experiențe pe care astfel, nu știm să le căutăm, întrucât nu ne par posibile sau accesibile.

Tendința va fi să ne învinovățim pentru anumite dificultăți cu care ne confruntăm la maturitate. Ne putem întreba „De ce eu nu sunt fericit ca ceilalți?”, „De ce nu mă simt apropiat de cei dragi mie?” sau „De ce îmi e mai ușor să ofer decât să cer?”, și alte lucruri pe care rareori le vom exprima cu voce tare. Doar cei foarte apropiați nouă pot ajunge să cunoască ce e în interiorul nostru. Chiar și atunci, putem fi percepuți eronat drept egoiști, închiși, indisponibili.

Experiențele noastre din copilărie sunt trăite diferit de fiecare dintre noi, însă în privința temelor comune din neglijarea emoțională, Dr. Jonice Webb, psihoterapeut specializat în neglijarea emoțională din copilărie, identifică 10 dintre acestea, expuse în cartea sa, „Drama neglijării emoționale din copilărie”.

Acestea sunt:

1. sentimentele de gol interior;
2. contra-dependența; autoevaluarea nerealistă;
3. lipsa de compasiune față de sine, dar prezentă față de alții;
4. vinovăția și rușinea;
5. furia îndreptată către sine;
6. auto-învinovățirea;
7. defectul fatal („Dacă mă vor cunoaște cu adevărat, oamenii nu mă vor plăcea”);
8. dificultate de a se îngriji pe sine și pe alții;
9. autodisciplină necorespunzătoare;
10. alexitimie: slabă conștientizare și înțelegere a emoțiilor.

Contra-dependența

Unul dintre comportamentele cel mai frecvent întâlnite este „contra-dependența”, cum o numește dr. Webb. Dacă dependența poate fi sinonimă cu neajutorarea percepută și căutarea fuziunii cu o altă persoană în baza căreia lăsăm propria îngrijire (simbioză), independența este autonomie, conștientizarea propriilor capacități și resurse, fără a fi condiționate de alte persoane.

Contra-dependența se conturează ca „dorința de a nu avea nevoie de nimeni sau, mai precis, teama de a fi dependent. Oamenii contra-dependenți fac tot posibilul să evite să ceară ajutorul, să pară sau să se simtă neajutorați.” Ne putem imagina și sentimentul de însingurare ce decurge din acest comportament de protecție. Inconștient, păstrăm convingerea că ceilalți nu pot fi acolo pentru noi, că ne vor dezamăgi, iar ca formă de protecție, evităm să avem așteptări de la ei sau să le cerem ajutorul. 

„De mic am crescut spunându-mi că vreau să evit oamenii și să nu am nevoie de nimeni. Iar acest comportament m-a ținut (după părerea mea) în siguranță. Consideram că sunt singura persoană pe care mă puteam baza, că mă am doar pe mine, iar de la ceilalți nu mă pot aștepta decât la dezamăgiri. Mama m-a părăsit când aveam 8 ani, am rămas la bunica mea, cu tata. Tatăl meu muncea pe șantiere în alte orașe și era mai puțin prezent, iar bunica era destul de în vârstă și nu putea ține pasul cu mine. Am simțit că am crescut singur. Am înțeles câte ceva despre comportamentele mele care în prezent nu îmi mai servesc – sunt căsătorit și avem doi copii – odată cu începerea unui proces psihoterapeutic. Am ajuns acolo în urma unui episod depresiv, confruntându-mă cu depresia mare parte din viața mea”, povestește Andrei, 43 de ani, din Constanța.

Contra-dependența poate fi identificată prin stări de depresie pe care le-am avut de-a lungul vieții, dorința inexplicabilă de a fugi (undeva unde „nu sunt oameni”) sau de a dispărea, de a muri, prin evaluarea celorlalți cărora le părem distanți, dorința de a face totul singuri, disconfort în relațiile apropiate și amintiri despre copilăria proprie ca fiind „fericită”, deși singuratică.

Compasiunea față de propria persoană

Compasiunea este una dintre cele mai înalte forme de emoție umană, stând la baza relațiilor interumane și făcând posibilă întrajutorarea, sprijinul, caritatea, îngrijirea celorlalți. În timp ce compasiunea față de alții se exprimă prin acte caritabile, voluntariat, susținerea drepturilor celor defavorizați sau ajutorul pe care, pur și simplu, îl oferim, compasiunea față de propria persoană lipsește atunci când în copilărie am trăit neglijarea emoțională.

În timp ce suntem indulgenți cu defectele altora, capabili să iertăm și să găsim înțelegere pentru greșelile celorlalți, pe noi înșine judecăm, ne criticăm și ne pedepsim pentru fapte similare. Suntem perfecționiști când vine vorba de noi și neiertători cu slăbiciuni pe care altora le iertăm (sau, cel puțin, la suprafață facem acest lucru). Greșelile noastre ne perturbă siguranța, iar noi, să nu uităm, suntem singurele persoane pe care ne putem baza. Așadar, trăim într-o presiune continuă să „putem”, sub umbrela lui „trebuie” cu orice cost emoțional sau de altă natură. 

Avem prea puțină compasiune față de propria persoană atunci când ceilalți ne caută pentru a le asculta problemele (întrucât se simt acceptați, că nu îi judecăm), atunci când suntem considerați ca fiind buni ascultători, când nu ne tolerăm propriile greșeli, avem un critic interior a cărui voce o auzim mai des și mai răsunător decât a oricărei alte instanțe interioare, ne supărăm adesea pe noi înșine și suntem duri în ceea ce ne privește.

Vinovăție și rușine: zero toleranță față de propriile greșeli

Cele două emoții sunt învățate în contexte sociale, nu sunt înnăscute, și au loc doar în raport cu alte persoane. De cele mai multe ori, motivele vor fi „ce vor spune alții/cum mă vor privi/i-am dezamăgit sau vor râde de mine”. Întrucât vorbeam anterior de perfecționism, un adult neglijat emoțional în copilărie va avea zero toleranță față de propriile greșeli.

Dacă în copilărie nevoile noastre nu au fost împlinite, iar mesajul primit din partea părinților a fost fie că sentimentele noastre sunt neadecvate sau o povară pentru ei, ne vom simți vinovați pentru că le avem. Singurul mod prin care un copil se poate ajuta în astfel de circumstanțe este să se deconecteze de viața sa interioară sau să învețe să o ascundă foarte bine.

Mai mult, cum spuneam, dacă în copilărie nu au existat evenimente adverse, nu putem numi cauzele devenirii noastre din prezent, în consecință vom da vina pe noi pentru felul în care suntem în prezent. Să nu uităm că atunci când un copil are de ales între propria autenticitate (cine este el) și relațiile cu ceilalți (în cazul acesta părinții ori îngrijitorii), va alege întotdeauna relația. Prin urmare, nu ceilalți sunt responsabili pentru ceea ce se întâmplă în relația dintre noi, ci eu nu sunt „cum ar trebui să fiu”.

Dacă în neglijarea emoțională am învățat să fim unicii responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă (cum spuneam, poate nici nu primeam prea multe întrebări despre viața noastră), învățăm ca și la maturitate să fim responsabili pentru imperfecțiunile pe care le avem. Această conștientizare, însă, nu vine în susținerea asumării lor pentru a produce schimbările pe care ni le dorim, ci cu critică, judecată și respingere a noastră. 

Acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile persoanelor neglijate emoțional, iar dacă vă regăsiți în aceste descrieri, puteți citi mai multe despre această experiență de viață pentru a înțelege, ca prim pas, cum ați ajuns în punctul în care sunteți azi, iar mai apoi să decideți ce sunteți dispuși să faceți pentru a permite schimbarea. Mă refer la acea schimbare care vă aduce mai aproape de voi înșivă și ce fel de persoană ați vrea să deveniți, dar care vă aduce mai aproape și de ceilalți, permite vulnerabilitatea și conexiunea emoțională autentică, oferindu-vă ocazia unor experiențe corective, care să suprascrie scenariul neglijării emoționale și să facă loc compasiunii și hrănirii emoțiilor pozitive.