Aceasta este vocea compasiunii: Exercițiu pentru a dezvolta compasiunea față de propria persoană

Compasiunea față de sine este necesară nu doar pentru a ne sprijini în depășirea unor probleme, ci și pentru a modifica anumite credințe negative despre propria persoană și pentru temperarea vocii criticului interior. Iată un exercițiu pentru a ne dezvolta compasiunea față de propria persoană.

Criticul interior și compasiunea față de sine

Criticul nostru interior este mult mai activ decât realizăm noi. Adesea nu ne dăm seama de modul în care ne vorbim, de discursul nostru interior și nici de faptul că numeroase emoții negative sunt întreținute de această voce. Spre exemplu, frica de a merge noaptea singuri printr-o pădure în care sunt urși este sănătoasă, întrucât ne poate păzi de un pericol real. Frica de a vorbi în public este o teamă generată de gândurile noastre, respectiv de criticul interior care consideră că nu vom face o impresie bună, că ceilalți ne vor respinge, judeca, sau ne vom face de râs. Astfel de gânduri întrețin o teamă copleșitoare și devin obstacole în atingerea unor obiective.

Când ne temem, când suntem anxioși, furioși, iritați, supărați, putem să ne întrebăm ce ne spunem despre noi, despre ceilalți, despre situație. În felul acesta ajungem la anumite convingeri negative despre sine, ceilalți sau lume, în general. Și sunt obstacole în relația cu noi înșine și cei din jur.

Vocea compasiunii este necesară, așa cum în copilărie aveam nevoie de părinți care să ne vorbească cu blândețe, care să ne asculte nevoile și să fie disponibili pentru noi. Așadar, vocea compasiunii este cea a părintelui bun, iar acum, la maturitate, ne putem oferi prezența acestui părinte, ca parte vindecătoare din noi.

Identificarea credințelor negative

Credințele negative sunt adesea inconștiente, neclare, sau rareori asociate cu situațiile din prezent în care ne simțim copleșiți. Așadar, atunci când un eveniment este copleșitor, deși suntem tentați să ruminăm intens pe marginea lui, să ne pierdem în dezbateri mentale privind greșelile noastre sau ale altora, să alegem cele mai negre scenarii, ideal ar fi să identificăm emoția, să o conștientizăm și să vedem unde în corp simțim acea emoție.

Corpul nostru nu primește suficientă atenție, dar vindecarea emoțională înseamnă atenție acordată lui, observarea senzațiilor fizice fără a ne dori ca ele să dispară (deși vor fi trăite inconfortabil), acceptarea realității prezente, curiozitate către cunoașterea și înțelegerea lor. Mintea întotdeauna va alege un răspuns catastrofic („X nu mă respectă!”, „Y își bate joc de mine” etc.), dar în spatele acestor mesaje care fie ne întristează, fie ne înfurie, sunt tot credințe despre noi – Oare e prima dată când ne-am spus astfel de lucruri? Oare ce fel de oameni nu sunt respectați? Ce emoție simt când îmi ofer aceste răspunsuri? Unde în corp simt această emoție? 

Propun ca, într-un astfel de exercițiu, de fiecare dată când observăm că avem o emoție, să ne îndreptăm atenția către corp, către senzațiile fizice, și să stăm în prezența tensiunii resimțite, să îi facem loc, să îi oferim prezența noastră, așa cum un părinte ar oferi acest lucru unui copil trist, speriat, furios sau agitat.

De preferat ca, atunci când intervin gândurile noastre, să ne distanțăm de ele și să revenim la corp. În practica Compassionate Inquiry, metoda dezvoltată de Gabor Mate, acesta spune că de fiecare dată când apare o tensiune în corp, are nevoie de atenția noastră și îndrumă către a fi mai atenți și disponibili pentru mesajele corpului nostru, până ce acestea nu vor ajunge să fie răsunătoare (referindu-se aici la bolile fizice prin care corpul ne arată că nu i-am oferit grija și atenția necesare).

Oare îmi este familiar ce trăiesc acum?

Când suntem copleșiți, cu siguranță nu este prima dată când simțim acele emoții, când corpul nostru reacționează într-un anume fel (spre exemplu, în panică putem tremura, în furie simțim un gol în stomac, în frică putem simți un nod în gât etc.), când ne spunem anumite lucruri despre noi, ceilalți sau despre situație în general. Sunt contexte pe care le-am mai trăit și în copilărie, iar aici ne putem aminti chiar și evenimente în care situația din prezent a fost trăită întocmai.

Dacă reușim să facem acest lucru, este perfect, întrucât ne va ajuta cu continuarea acestui exercițiu, respectiv: Cine era alături de noi? Cu cine puteam vorbi despre ceea ce s-a întâmplat și ne oferea sprijin și alinare? Dacă răspunsul este „nimeni”, ne era necesar un adult în rol de părinte bun și nu am avut șansa de a-l avea. Acest lucru nu înseamnă nici că părinții noștri erau răi, nici că este vina lor tot ce s-a întâmplat, nici că nu ne iubeau, ci doar că erau preocupați de alte probleme, că aveau, la rândul lor, propriile traume care constituiau o piedică în relația cu noi sau, pur și simplu, nu știau să procedeze diferit.

Cum mă ajut?

Încheierea acestui exercițiu ne aduce în prim-plan compasiunea față de propria persoană. În acest sens, întrebarea este: „De ce ai fi avut nevoie, copil fiind, din partea mamei/tatălui?”. Dați-vă voie să vă imaginați copilul de atunci, iar dacă este dificil, gândiți-vă la un copil din viața dumneavoastră, care vă este drag (poate fi și propriul copil la o vârstă mică). Ce i-ați spune acestui copil, ce i-ați oferi? Permiteți-vă să spuneți câteva lucruri cu voce tare. Ce emoție nouă apare? Cum se simte în corp? Aceasta este vocea compasiunii.

Aceasta este compasiunea față de propria persoană, ieșirea din sfera critică și abordarea cu blândețe a propriei persoane. Doar pentru că unii dintre noi nu am avut parte de părinți care să știe să modeleze această voce nu înseamnă că nu putem noi să ne oferim acest părinte bun. Foarte probabil, este o voce pe care o folosim cu ușurință când vine vorba despre o prietenă foarte dragă, un prieten bun sau un copil. Este o voce pe care doar nu avem antrenamentul de a ne-o oferi nouă. Dar acest lucru poate fi schimbat. 

După un astfel de exercițiu, ce angajament din sfera compasiunii pentru propria persoană îți poți lua față de tine?