„Nu am vorbit cu tata 8 ani!” - Învinovățirea părintelui după divorț

„Nu am vorbit cu tata timp de 8 ani!” De ce apare învinovățirea părintelui după divorț

Ambiguitatea și incertitudinea sunt dificil de tolerat și de cuprins de mintea și sufletul unui copil. Într-un divorț, adesea, pentru copii este mai simplu ca cineva să fie personajul negativ, chiar dacă acest lucru nu este corect. Totuși, dacă separarea cuplului a fost dureroasă, conflictuală și plină de resentimente, copiii pot fi prinși la mijloc în această luptă. În consecință, nu este o raritate învinovățirea părintelui după divorț. Fie a celui plecat, fie a celui rămas. Ce putem face?

Suferința copiilor prinși în războiul dintre părinți

Divorțurile sunt procese cu încărcătură emoțională negativă și pline de provocări. Când există copii, siguranța și predictibilitatea pe care aceștia le aveau dispar, fiind necesară adaptarea la noul context, la noua situație de viață. Uneori, dacă certurile dintre părinți sunt numeroase, adesea făcând referire și la copii, iar aceștia sunt prezenți, sunt mult mai afectați de instabilitate, suferă mult mai profund. Totuși, chiar și atunci când pare că nu găsim modalitatea de a ne proteja copiii de această situație, putem face câteva lucruri pentru a diminua impactul negativ.

Învinovățirea părintelui după divorț este posibilă, fiind totodată un mod prin care copiii își manifestă nemulțumirea, tristețea, frustrarea, neputința. Uneori, opinia acestora este manipulată de către unul dintre părinți.

Nu am vorbit cu tata timp de 8 ani. Mama îmi spunea că este un om care ne-a făcut mult rău, care a chinuit-o și ne-a părăsit. Mai mult, am fost amenințată dacă vorbesc cu el voi fi trimisă la el. Lucru care mă speria îngrozitor. Deja îl pierdusem pe tata și viața mea nu mai arăta la fel. Să mă respingă și mama era prea mult. Am crezut că îl urăsc pe tata, că el este vinovat pentru ceea ce trăiam, că dacă nu era el rău, noi eram bine. La 18 ani l-am revăzut și am început să ne reconstruim relația, ascultând și partea lui de poveste. Pe de-o parte, mă bucur că face parte acum din viața mea, înțeleg cât de nedreaptă cu mine a fost mama să mă folosească împotriva lui, pe de altă parte mă întreb de ce nu s-a luptat mai mult să păstreze relația cu mine…”, povestește Alexandra, 40 de ani, din Constanța.

Alteori, învinovățirea părintelui după un divorț se petrece în relație cu părintele rămas, tocmai pentru că celălalt pleacă de acasă. 

Deși m-am despărțit de Andrei după 3 ani în care eu am încercat tot posibilul să nu ajungem aici, copiii mei m-au învinovățit. A contribuit el care, deși îmi doream ca ei să aibă o relație cu el în continuare, le spunea constant cum eu mi-am dorit acest divorț, deși el mă iubește și vrea să fim o familie. Le spunea că locul lui este alături de noi, iar eu vreau să îmi trăiesc viața altfel, așa că l-am îndepărtat. Nu le puteam spune copiilor mei că tatăl lor este abuziv emoțional, că mă săturasem să nu muncească, să critice, să aibă doar pretenții, să nu contribuie cu nimic în creșterea și educarea lor, că nu aveam un partener de ani de zile ci un adult în rol de copil, pe care eu îl îngrijeam. Nu le puteam spune multe dintre greutățile pe care le trăiam cu el, întrucât nu voiam să își schimbe ei părerea despre el, nici să fie prinși la mijloc. Dar mi-a fost foarte greu să îndur acuzele lui în cuvintele lor.”, relatează Maria, 37 de ani, din Brașov.

Învinuirea copilului

Să sperăm că nu dați vina pe comportamentul copilului vostru pentru divorț sau separare, nici pe simpla lui prezență în viața voastră. Un copil poate adăuga stres unei relații într-un fel sau altul, dar orice relație sănătoasă ar trebui să fie suficient de puternică pentru a trece peste suișurile și coborâșurile creșterii unui copil.

Din păcate, există cazuri în care apar gânduri precum „cum ar fi fost relația noastră dacă nu apărea un copil?” sau „lucrurile erau diferite între noi până la apariția copilului”… dar acestea, chiar dacă sunt posibile și nu înseamnă că ești un părinte rău, sunt toxice dacă degenerează în a considera sau trata copilul ca și cum ar fi responsabil pentru problemele tale din relație.

Maică-mea a recunoscut că m-a avut în speranța că tata va rămâne cu ea, ceea ce nu s-a întâmplat. Aveam doi ani când s-au despărțit, iar ea a regretat imediat că a făcut un copil. Aparent, rolul meu era să îl țin pe tata lângă ea și, cum nu am reușit acest lucru, nu eram dezirabil. Am fost crescut de bunicii mei. Cred că totuși am avut noroc întrucât au suplinit rolul de părinți destul de bine, și m-am simțit iubit. În același timp, am suferit enorm să știu că ambii părinți nu m-au vrut. Culmea, la 15 ani l-am reîntâlnit pe tata și de atunci am construit o relație cu el. Acum face parte din viața mea și mă bucur de prezența lui. Cu mama nu am nicio relație, este plecată din țară de când aveam eu 5 ani.”, relatează Robert, 31 de ani, din Craiova.  

Indiferent de faptul că poate relația de cuplu s-a deteriorat după apariția unui copil, este recomandat să te uiți la circumstanțele care te-au dus acolo unde ești. Cum arăta relația înaintea apariției copilului? Vă doreați amândoi să deveniți părinți? Cum vă vedeați în rolurile acestea? Vă doreați aceleași lucruri pentru viitor? Cum comunicați?

Dacă un copil crede că el este motivul divorțului sau separării, această vinovăție este greu de dus pentru el, fiind copleșit de suferință.

Sentimentul de vinovăție și resentimentele

Dacă dai vina pe celălalt părinte sau pe tine însuți, probabil că apar resentimente. Desigur, anumite circumstanțe atrag sentimente de vinovăție (adulterul fiind un exemplu comun), dar pe măsură ce timpul trece, este cel mai sănătos pentru tine și copilul tău dacă vina și resentimentele nu continuă.

Învinovățirea și resentimentele sunt uneori inevitabile, dar diminuarea acestor sentimente și modul în care acestea sunt exprimate poate face toată diferența din lume pentru tine și copilul tău. Copilul poate percepe aceste emoții mult mai repede decât îți poți imagina. Sfatul este să aveți un plan prestabilit pentru a face față acestor tipuri de emoții pe măsură ce apar, eventual să apelați la un specialist și să începeți unui demers psihoterapeutic, reformulând gândurile negative în gânduri și obiective mai pozitive sau orientate spre viitorul dorit.

Oscilam între resentimentele pe care le simțeam față de el și învinuirea mea. Odată cu sarcina luasem destul de multe kilograme în plus, iar după nașterea copilului rămăsesem cu câteva. Viața noastră intimă a intrat în declin, eram obosită, preocupată de cea mică, iar soțul meu a început o relație cu o colegă de birou. M-am simțit trădată, întregul meu univers a fost răsturnat, am suferit imens… iar în cele din urmă el a decis să plece. M-am simțit vinovată, l-am urât, am revenit la a mă învinui pe mine gândindu-mă ce puteam face diferit, a fost o perioadă foarte grea. Am început psihoterapia întrucât voiam să fiu prezentă și disponibilă pentru fiica mea, iar acest demers m-a ajutat să ies din sentimentul de vină, să procesez furia, să mă eliberez de ceea ce simțeam negativ și să mă detașez de ce a fost. Trei ani mai târziu soțul meu a vrut să revină, dar nu i-am permis acest lucru. Are o relație cu fiica lui.”, povestește Ioana, 34 de ani, din Brașov.

Depășirea sentimentului de vinovăție și a resentimentelor, precum și începerea unei noi vieți poate fi o provocare. Emoțiile și finanțele sunt adesea rădăcina tuturor preocupărilor majore, iar atunci când ne confruntăm cu aceste aspecte, recunoașterea, înțelegerea lor și orientarea către găsirea unor soluții și rezolvarea de probleme reprezintă cel mai important pas. 

De ce copiii dau vina pe un părinte după divorț?

Copiii pur și simplu nu înțeleg complexitatea relațiilor adulților. Adolescenții cred adesea că înțeleg mai mult decât înțeleg cu adevărat. Mai mult, chiar și unii părinți au această așteptare.

Copiii și adolescenții au, adesea, o gândire de tipul alb-negru, așa că s-ar putea fixa pe un părinte ca victimă și pe celălalt ca părinte vinovat sau „părinte rău”.

Ei pot percepe că un părinte are nevoie de mai mult sprijin dacă acel părinte pare vulnerabil, exprimă multă emoție sau împărtășește în exces, spunându-le detaliile divorțului din perspectiva lor.

Adesea, copiii dau vina pe părintele pe care îl simt„în siguranță”. Vorbim aici despre părintele pe care simt că, și dacă îl învinuiesc, nu îl vor pierde cu totul. Loialitatea copiilor, din păcate, adesea este testată. Când Elena și-a învinovățit soțul că „a distrus familia și ne-a abandonat”, copiii ei au simțit că nu au de ales decât să se alieze cu mama lor. Erau dependenți de ea și știau că dacă exprimau sentimente pozitive despre tatăl lor, mama ar vedea asta ca pe o încălcare a loialității. Maria, o tânără de 15 ani, mi-a spus că știa că mama ei o va da afară din casă dacă ar face vreun efort să-și vadă tatăl. În același timp, știa că tatăl ei nu o va abandona, așa că el era părintele „mai sigur”. Doi ani mai târziu, Maria s-a mutat din casa mamei, s-a stabilit lângă tatăl ei și a reluat legătura cu el. Mama ei nu a putut ierta această trădare.

Ce poți face când copiii te învinuiesc?

Când copiii tăi îți spun că e vina ta că lumea lor a fost răsturnată, ascultă cu atenție.

Ascultă fără a fi defensiv, chiar dacă vrei să le corectezi ideile. Acest lucru este greu de făcut atunci când redau greșit faptele sau repetă declarațiile celuilalt părinte. Dacă încerci să „clarifici”, îl subminezi pe celălalt părinte, ceea ce reprezintă doar o altă capcană pentru copiii tăi.

Nu da vina pe fostul tău partener sau pe fosta ta parteneră, întrucât acest comportament doar va prinde copiii în mijloc. Ascultă cu atenție și concentrează-te pe emoțiile copiilor, nu pe fapte. Recunoaște-le sentimentele și spune-le că vezi cât suferă. Exprimă-ți regretul că divorțul le-a provocat durere. Nu te concentra prea mult pe propriile emoții, dar spune-le că divorțul este greu pentru toată lumea. Dacă te concentrezi pe propriile sentimente, copiii tăi se vor simți vinovați sau, dimpotrivă, neînțeleși și nedreptățiți.  

Tatăl meu este egoist și îi pasă doar de propriile sentimente. Mă simt vinovat că nu l-am văzut, dar mama are dreptate, ne este mai bine fără el. Am încercat să îi spun că ne-a făcut rău nouă și mamei, că ea se chinuie singură cu noi, dar a încercat să se scuze și să se justifice. Mai rău m-am enervat să vorbesc cu el. Sunt convins că nu contez pentru el, că nu îi pasă de mine.”, spune Matei, 16 ani, din Iași.

Evitați să vă scuzați în fața copiilor, reasigurați-i de ceea ce simțiți pentru ei, că sunteți prezenți și disponibili, că se pot baza pe voi când au nevoie. Acceptați-le emoțiile, chiar dacă acestea sunt de furie. Adesea, pentru copii este extrem de dificil să accepte divorțul părinților, și caută un vinovat pe care să își reverse toată suferința mascată de furie.  

Cât spui copiilor care cer explicații despre divorț?

Când copiii tăi au întrebări sau vin cu acuzații, ai ocazia să le oferi o „povestea divorțului” echilibrată. Ai putea spune că tu și fostul tău partener nu ați fost fericiți împreună și că într-o relație este nevoie întotdeauna ca ambele persoane să contribuie la binele și armonia cuplului. Ai putea spune că certurile și neînțelegerile dintre voi creau un mediu apăsător, nefericit și nesigur pentru toată lumea. Ai putea spune că tu și fostul tău soț ați încercat din greu să salvați relația, dar uneori acest lucru nu este posibil.

Copiii nu au nevoie să audă „adevărul” despre motivele eșecului căsătoriei voastre. Ceea ce pe voi în rol de parteneri de cuplu v-a afectat are alte conotație pentru rolul vostru de părinți ai lor. Mulți părinți mi-au spus: „Nu-mi voi minți copiii despre ceea ce a făcut mama/tatăl lor”. Din păcate, mulți adulți ai căror părinți au divorțat în copilărie, recunosc că „adevărul” a cauzat mai multe daune și și-ar fi dorit să nu li se spună anumite lucruri.

Uneori, un părinte îi spune copilului faptul că „mama a avut o aventură” sau că „tata este un alcoolic și un leneș”, iar astfel de lucruri sunt regretabile din multe motive, chiar și atunci când faptele sunt exacte. Cu excepții foarte rare (de abuz, violență, etc.) copiii au nevoie de permisiunea de a iubi ambii părinți, chiar și părinți imperfecți. Și toți părinții sunt imperfecți.

Când copiii tăi te acuză că ai avut o aventură, dacă este adevărat, recunoaște-ți responsabilitatea, dar nu le oferi mai multe informații care ar putea fi folosite drept arme de către fostul/fosta partener/ă. Pavel le-a spus copiilor săi: „Mama ta are dreptate. Am avut o aventură. A fost o greșeală pe care o voi regreta mereu. Oamenii fac greșeli în căsătorie și, uneori, povestea este mai mult, dar nu trebuie să știi toate acestea. Trebuie doar să știi că îmi pare rău că ți-am provocat atât de multă durere ție și mamei tale.” În cabinetul terapeutului, Paul a spus că și soția lui a avut o aventură, cu o femeie, și că nu a avut relații intime cu el timp de ani de zile. Copiii nu știau aceste lucruri, iar Paul a vrut inițial să „să clarifice lucrurile”. Cu toate acestea, el a înțeles că împărtășirea acestor noi informații îi va implica și mai mult în problemele conjugale ale părinților.

Comunică cu fostul tău partener cât de bine poți. Dacă fostul tău partener este dispus (și da, din păcate, mulți nu sunt), sugerează terapie de familie pentru a-i ajuta pe copii proceseze acest eveniment și să repare relația deteriorată cu voi, părinții. Acest lucru se poate întâmpla după ce divorțul a fost încheiat și emoțiile s-au domolit.

Repară relația cu copiii

Este important ca părinții să își asume munca de a repara relația cu proprii copii, în special cei care, după divorț, pleacă de acasă. Ideal este ca ei să rămână prezenți în viața copiilor, dar adesea, acest lucru depinde de modul în care poate negocia cu fostul/fosta partener/ă acest aspect. Adesea, copiii sunt folosiți pentru a pedepsi un partener, acestora spunându-li-se multe detalii neplăcute și nenecesare despre un părinte sau cerându-li-se loialitate din partea unui părinte prin respingerea celuilalt.

Maria, acum în vârstă de 20 de ani, i-a reproșat tatălui ei: „Nu ai fost niciodată acolo pentru mine! Când am avut nevoie de tine, ai fost întotdeauna prea ocupat să apari. Ai călătorit atât de mult pentru muncă, încât ai ratat antrenamente și toate concursurile mele înot.” Mama Mariei a întărit aceste resentimente, dar când Maria i-a spus tatălui ei, el și-a dat seama că declarațiile ei erau adevărate. Era adesea plecat, iar acest lucru nu îi permitea să ia parte la competițiile fiicei sale. Tatăl a lucrat cu terapeutul său pentru a scrie o scrisoare corectă  și sinceră fiicei sale. Inițial, Maria i-a respins scuzele, dar, de-a lungul timpului, după ce s-a mutat din casa mamei ei și în urma propriei terapii, ea a acceptat treptat sinceritatea scrisorii tatălui său. Acest lucru i-a permis să se reapropie de el, să reia relația, să construiască împreună relația de care aveau nevoie.

Cel mai important lucru este să ai răbdare și să nu îți pierzis speranța. Când copiii tăi refuză să te vadă, nu renunța. Continuă să fii prezent, să fii disponibil, dar fără presiune. E-mail-urile sau mesajele trimise le pot declanșa uneori un sentiment de vinovăție, stres sau tristețe, așa că fiți blând. „Mult noroc la examenul tău de astăzi!” într-un mesaj text îi va spune copilului tău că te gândești la el/ea. Un mesaj text din când în când care spune „Sunt mereu aici pentru tine” este un memento că ești un părinte sigur, pe care se poate baza.

Uneori, să nu ceri nimic copilului, poate veni ca o dovadă că indiferent ce alege el să facă pe moment, va veni și momentul vostru, iar tu ești dispus să aștepți cât timp este necesar. Adesea, părinții intră în rol de copii și au așteptări de la cei mici să îi caute, să intre în conflict cu părintele cu care au rămas pentru a-i vedea, să le ia partea când sunt (poate) criticați de celălalt părinte. Iar acest lucru nu este corect față de copii.

Când se întâmplă lucruri rele, oamenii caută motive concrete. Copiilor, în special, le este greu să tolereze ambiguitatea. Învinovățirea unui părinte pentru divorț le oferă un sentiment de certitudine, ceea ce este mult mai reconfortant decât realitatea: viața este imprevizibilă și oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele. Amintiți-vă că ascultați interpretarea evenimentelor de către un tânăr, care se va schimba în timp. Oferindu-le spațiu pentru a fi supărați, le vei permite să treacă prin procesul de doliu și să se adapteze la schimbările din viața lor.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
Căutare