4 moduri prin care ieșim din relația de cuplu fără să plecăm fizic

Despărțiți, dar împreună: 4 moduri prin care ieșim din relația de cuplu fără să plecăm fizic

Deseori comportamentele noastre duc la distanțarea de partener, la retragerea iubirii, la ruperea complicității care ne aduce aproape și ne ține împreună. Ajungem să conviețuim fără a mai fi neapărat un cuplu, nu ne despărțim dar, invariabil, vom ajunge acolo. Iată câteva comportamente care par inofensive, dar care pe termen lung ne determină să ieșim din relația de cuplu.

Înainte de despărțirea fizică

Uneori, despărțirea fizică este ultima resursă și, cu siguranță, certitudinea că parteneriatul nostru nu mai funcționează, iar noi nu mai formăm un cuplu. Dar oare de câte ori, împreună fiind, realizăm că nu mai formăm un cuplu și intervenim pentru a remedia situația. „Nu am cu cine să discut” este deseori un scut în a ne justifica propria inacțiune.

Oare cum s-au purtat discuțiile? Au urmărit remedierea situației sau au fost de pe o poziție acuzatoare? Au fost calde și autentice în raport cu propriile nevoi sau o lungă listă de nemulțumiri? Au inclus o analiză a propriului comportament sau doar critică adusă comportamentelor celuilalt?

Uneori, când încercăm să „reparăm” creăm mai multă distanță. Alteori, renunțăm la a mai încerca pentru că, în mintea noastră, nu se va produce nicio schimbare. Iar atunci, fie ne complacem ignorând realitatea, fie îl vom investi pe celălalt, exclusiv, cu răspunderea propriei nefericiri și decidem separarea. Așadar, cum învățăm să ne iubim atunci când îndrăgostirea nu mai este o opțiune?

Când nu te plac, te resping

Cu siguranță mulți dintre noi în copilărie eram pedepsiți fiind trimiși în cameră sau puși la colț. Dacă în prima situație simțeam respingere din partea persoanelor semnificative (părinți sau îngrijitori), respectiv „dacă nu ești cum/ceea ce vreau, atunci nu te vreau”, în cea de-a doua situație apărea și umilința (suntem văzuți și de alții în acea ipostază degradantă). Ambele reprezintă emoții negative intense care deseori își pun amprenta asupra noastră, devenind răni emoționale.

Și la maturitate, pedepsirea partenerului în moduri care activează astfel de răni, va crea distanță între noi. Să ne imaginăm că avem o ceartă cu partenerul de cuplu, în timpul căreia hotărâm să plecăm din cameră, eventual și să trântim ușa în urma noastră. Oare ce mesaj ajunge la celălalt, altul decât „nu corespunzi, nu te vreau”? Oare cum se va simți și cât de dornic va fi să remedieze situația?

Este adevărat că atunci când recurgem la un astfel de comportament, putem fi copleșiți emoțional, putem chiar, inconștient, să încercăm să obținem o reacție favorabilă din partea celuilalt, fără a o cere (vino după mine) sau chiar să ne retragem pentru a avea noi grijă de emoția resimțită (sunt singur/ă cu ceea ce simt, doar eu mă pot ocupa de mine) sau poate chiar vrem să îl pedepsim pe celălalt (vreau să te simți pe cât de rău mă simt eu acum). Dar toate aceste scenarii pornesc dintr-o neînțelegere, neacceptare și dificultate în a ne gestiona propriile emoții. 

Soluția? Putem discuta când nu suntem în conflict despre ce nevoi avem atunci când suntem în conflict. Spre exemplu „când emoția este puternică, eu am nevoie de timp pentru a mă liniști, în singurătate”. Acest lucru poate însemna că îl anunțăm pe celălalt dinainte că retragerea din ceartă nu este o respingere a lui, ci o nevoie a noastră. Corect este ca, după autoliniștire, să revenim să continuăm discuția mai calmi, în căutarea unei soluții. 

Te cicălesc, te critic, te corectez

Cum copilăria este sursa tiparelor noastre emoționale, ne putem aminti cum primeam, adesea, educație din partea părinților sau a îngrijitorilor: eram certați când greșeam, eram criticați când nu corespundeam așteptărilor lor, eram corectați în prezența altora „ca să nu ne/îi facem de râs”. Rezultatul, adesea, este o toleranță scăzută la critică (dificultăți în a accepta feedback negativ/constructiv), submisivitate („spune-mi cum să fac, pentru că eu sigur nu fac bine”), frustrare și opoziție („lasă-mă în pace”, „m-am săturat să mă bați la cap”). 

Adevărul este că atunci când unul dintre parteneri manifestă astfel de comportamente constant în cuplu, relaționarea nu este de la adult la adult, ci de la adult la copil. Practic, îl tratăm pe celălalt în ipostază ne copil, noi erijându-ne în părinți educatori. Încercăm astfel să îl șlefuim (după chipul și asemănarea noastră), decăzându-l inconștient din rolul de partener al nostru. Implicit, nu vom mai putea avea o relație de cuplu cu acesta, sentimentele noastre fiind departe de romantism (indiferent de reacția lui la critică).

Cei care recurg la astfel de comportamente, deseori proiectează un model învățat din propria familie, pot manifesta o nevoie de control asupra celuilalt, pot să își manifeste în mod disfuncțional grija, încercând, inconștient, să creeze o nevoie celuilalt („dacă nu aș fi eu…”). Astfel de persoane pot avea trăsăturile unui narcisism ascuns („nu ai fi unde/cine ești fără sprijinul și sacrificiul meu”).

Soluția? Este fundamental să ne înțelegem propriile emoții, să ne cunoaștem propriile gânduri și să ne observăm comportamentele pentru a putea face loc schimbărilor benefice nouă și relațiilor noastre. Când criticăm și cicălim, ieșim din relația de cuplu, devenim agresori, iar în loc de grijă și înțelegere atragem evitare și respingere. Departe de iubire, critica transmite celuilalt constant mesajul „nu ești suficient de bun”.

Atașamentul evitant

Persoana cu un atașament evitant, precum în cazul celui dependent, caută iubirea, dar nu știe să o ceară. Evitantul, pe scurt, vrea să aibă o relație, nu să fie într-una. Prin urmare, poate fi acuzat de partener că este rece și distant, că este autosuficient, că nu este deplin angajat în relație. Emoțional nu este manifest, pare adesea absent și nu tolerează nevoile celuilalt de intimitate și apropiere, considerându-le slăbiciuni. Adesea, astfel de persoane se vor considera „puternice”, validându-și inaccesibilitatea. Alteori, teama de a fi părăsiți sau respinși îi va ține mereu cu un picior în afara relației (fie angajați în muncă, în numeroase și foarte solicitante relații de prietenie, chiar în aventuri).

Soluția? Să nu ne dedicăm exclusiv unei relații nu este soluția pentru a ne feri de suferință. Nu ne plac emoțiile negative, dar ele fac parte din viață și nu le putem evita fără a ajunge să evităm și emoțiile pozitive. Cât timp reprimăm, invariabil, viața noastră emoțională va fi reprimată pe de-a-ntregul. Evitarea înseamnă, totodată, menținerea credințelor că relațiile nu pot fi autentice, valoroase, bazate pe încredere. Evitarea adesea este autosabotare și o formă prin care ieșim din relația de cuplu fără a pleca fizic.

Lipsa de comunicare

Prea multe articole vorbesc despre importanța comunicării în cuplu și de prea puține ori înțelegem care este rolul acestei comunicări și ce ar fi necesar să existe în comunicarea cu partenerul. Desigur, discuțiile despre situațiile zilnice sunt utile și arată interes față de cealaltă persoană, dar cum rămâne cu dezvăluirea propriului sine?

Nu îi fac complimente pentru că mă simt penibil. Mă gândesc numai că par ridicol și că mă va considera slab și fraier, că va râde de mine, că voi spune lucrurile greșit sau absurd, că mă va lua peste picior. Mai mult, mă voi simți și mai rănit dacă relația se încheie după toate declarațiile mele. Da, îmi este și mai greu să îi spun ce simt…” povestește Radu, 36 de ani, din Timișoara.

De multe ori nu împărtășim anumite temeri, îngrijorări, complexe, celuilalt din teama de a nu ne vulnerabiliza, de a nu îi da „armele cu care să ne rănească”. Dar cum altfel știm că suntem lângă partenerul potrivit dacă nu ne dăm voie să ne dezvăluim și să cerem iubirea de care avem nevoie fiind sinceri cu ceea ce simțim? 

Soluția? Comunicarea înseamnă crearea intimității emoționale într-o relație de cuplu, în cadrul căreia să ne simțim în siguranță să ne confesăm fricile și nevoile, credințele despre celălalt pentru a-i da ocazia să le infirme sau confirme, așteptările și modul în care avem nevoie să fim iubiți. Cererile nu sunt imperative, ci asertive, nu sunt livrate ca obligații pentru partener, dar nici ascunse. Cât timp menținem comportamentul, ieșim din relația de cuplu, nelăsându-l pe celălalt să ne cunoască cu adevărat.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare