„Partenerul meu este perfect!” - Când admirația devine toxică

„Partenerul meu este perfect!” Tot o relație toxică este și când un partener îl idolatrizează pe celălalt

Atunci când ajungem la idolatrizarea partenerului de cuplu, considerându-l perfect, în realitate ne plasăm pe o poziție inferioară lui, iar relația nu mai este echilibrată. Întrebarea este, oare de unde pornește acest raport, din partea ta sau din partea lui?

„Partenerul meu este perfect!”

Se întâmplă uneori să aud la primele ședințe de terapie această afirmație în legătură cu partenerul/ partenera de cuplu. O parte din mine își spune că am în fața mea o persoană îndrăgostită sau pe cineva care își apreciază partenerul/a. O altă parte din mine însă, invariabil, intuiește că vom discuta destul de frecvent despre problemele de cuplu.

Nu odată am fost surprinsă să aflu că persoana venită la terapie vrea să lucreze cu sine pentru a se „ridica la nivelul partenerului”. Pe scurt, idolatrizarea partenerului se traduce prin „el este ok, eu nu sunt ok pentru el…”. Iar astfel de credințe despre propria persoană cel mai adesea au rădăcini adânci, sunt mesaje pe care le purtăm de multă vreme în interiorul nostru și care ne creează un anumit tip de vulnerabilitate. Unul pe care, destul de frecvent, un abuzator emoțional le va repera cu ușurință, întrucât ele ne plasează într-o poziție inferioară în raport cu el. Adică fix ceea ce o astfel de persoană caută.

Alteori, însă, nu vorbim despre un abuzator, ci despre o stimă de sine scăzută, despre credința centrală a noastră că suntem dificili, că suntem greu de iubit, că nu suntem suficient. Cu astfel de convingeri despre sine, vom trăi frica în orice relație de cuplu am intra. În plus, vom fi mai puțin atenți la nevoile noastre, la respectarea limitelor personale, la libertatea noastră de a fi autentici. Pentru că, dacă ceva nu funcționează, frica va prelua controlul și acțiunile noastre vor fi de idolatrizare a partenerului și renunțare la noi pentru a ne asigura că celălalt nu ne părăsește.

Rolul imaginii de sine

Teoriile atașamentului spun că până în vârsta de 3 ani copilul își formează o imagine despre sine și despre ceilalți – dacă sunt în stare, pot să fac lucruri, sunt valoros sau nu contez și nevoile celorlalți sunt mai importante; dacă mă pot baza pe oameni sau nu. Apoi, treptat, aceste percepții despre sine și lume vor avea un cuvânt de spus în imaginea de sine, care cuprinde: afirmarea de sine (abilitatea de a mă simți bine cu ceilalți), încrederea de sine (competențele personale) și stima de sine (cum te simți în pielea ta).

În afirmarea de sine, idolatrizarea partenerului, va duce la un comportament pasiv, de evitare și submisivitate. Practic, gândurile spun că persoana va pierde afecțiunea și acceptarea dacă nu se supune. Iar dacă aceasta este situația, psihoterapia poate fi utilă în susținerea schimbărilor și antrenarea unui comportament asertiv de afirmare de sine.

Îl aleg pe el, nu pe mine

Un semnal de alarmă apare atunci când aleg o altă persoană ca fiind mai importantă pentru mine decât sunt eu. Bineînțeles, nici reversul nu este dezirabil, însă atunci când sunt dispus să fac orice cu mine pentru ca celălalt să fie mulțumit și să îmi rămână alături, îmi provoc multă suferință și mă distanțez de cine sunt eu cu adevărat și drepturile pe care le am.

Probabil suferința aceea este cu mine de mult timp, încă dinainte să fiu în relația de cuplu, din relațiile cu familia de origine. Dintre toate, cea mai problematică relație este cea cu propria persoană. Cum spuneam, atunci când am o astfel de vulnerabilitate, de traumă, de suferință, voi fi o „pradă” pentru abuzatori. Cu cât găsesc mai repede sprijin din partea unui prieten, a unei rude sau a unui terapeut, cu atât mai bine.

Astfel de situații duc la suferințe mari pe termen lung și pierderea încrederii în resursele personale care ne pot echilibra, ne pot apropia de sinele nostru autentic și ne pot susține, cu compasiune, procesul de vindecare

Abuzul emoțional, dificil de identificat

Una dintre cele mai subtile forme de abuz este cel emoțional. Adesea, persoana abuzată se îndoiește de propriile percepții, emoțiile îi sunt invalidate de partener, iar vinovăția este prezentă frecvent. Idolatrizarea partenerului înseamnă distanță față de noi, valoarea personală, nevoile emoționale și drepturile pe care le avem.

Mihai îmi spune adesea să explic lucrurile rațional și să nu mă folosesc de emoția pe care o simt, pentru că el nu o înțelege. Uneori mă acuză și că îl manipulez prin plâns sau tristețe. Iar dacă încerc să argumentez că m-a rănit cu ceva ce a spus sau a făcut, îmi spune că e vina mea că interpretez eu așa lucrurile. Acum un an de zile, pentru o perioadă scurtă de timp, el a fost la terapie și acum îmi spune că a învățat acolo că el nu e responsabil de ce înțelege celălalt. Acest lucru mă face să mă îndoiesc și mai mult de mine. A fost reticent și încă este legat de faptul că vreau și eu să merg la terapie. Îmi spune mereu că eu îl am pe el și îmi explică el lucrurile, că un terapeut îmi bagă prostii în cap.”, povestește Roberta, 31 de ani, din Timișoara.

Abuzul emoțional ia și forma criticii constante și a comparațiilor.

După ce am născut, Ionuț îmi făcea adesea observații că sunt delăsătoare, că nu am grijă să fiu iar în formă, să slăbesc, să mă tonific. Eram epuizată, dormeam foarte puțin, iar critica lui m-a dus în depresie. Mă compara adesea cu alte cunoștințe sau colegele lui de birou care arată bine după naștere, care nu au stat acasă cu copilul decât 6 luni întrucât nu au vrut să stagneze profesional, iar eu mă complac de aproape 2 ani să nu muncesc… A fost o perioadă oribilă. Dacă ripostam îmi spunea că ar trebui să mă motiveze ce spune el, și că eu caut scuze ca să nu schimb nimic. După doi ani am divorțat de el, nu aș vrea să mai aud astfel de mesaje și nici fiica mea să crească cu ele…”, povestește Dana, 35 de ani, din Sibiu.

Idolatrizarea partenerului cu trăsături narcisice, duce și mai frecvent la abuz emoțional și înjosirea partenerei/partenerului pe care îl vrea „controlat”: „Ajunsesem să am trei joburi pentru a satisface cerințele partenerei mele. Ioana este o femeie foarte frumoasă, dar, în același timp, nu are nicio formă de empatie față de celălalt. Constant îmi spunea că nu sunt la nivelul ei și că ea nu se poate mulțumi cu orice, că ar trebui să apreciez faptul că m-a ales pe mine, că alta ca ea nu s-ar fi uitat la mine, etc. Eram mai mult plecat de acasă pentru a câștiga mai mult, întrucât era nemulțumită financiar și îmi cerea mai mult, iar timpul nostru împreună era limitat. Într-o zi mi-am luat liber întrucât mă simțeam rău și, când am ajuns acasă, am găsit-o cu un alt bărbat. Probabil nu am reacționat prea corect, însă am scos-o din casă în momentul acela, definitiv.”, povestește Cosmin, 33 de ani, din Constanța.

Ce facem când ne considerăm inferiori partenerului?

În primul rând ne ajută să evaluăm dacă am mai avut astfel de gânduri și emoții și în alte relații, sau doar în cea prezentă. În caz că idolatrizarea partenerului este un comportament frecvent, putem să ținem un jurnal în care să notăm ce anume ne spunem despre noi și ce ne spunem despre celălalt și despre relație.

Dacă gândurile legate de noi și relație sunt negative, atunci un proces de psihoterapie ne este util. Dacă în relațiile anterioare nu am avut astfel de gânduri, răspunsul nu este neapărat „abia acum am găsit un astfel de partener” ci mai degrabă să observăm ce primim pentru noi, ce este despre noi în relația prezentă. Cât este comportament din iubire și prețuire și cât este o recompensă pentru ceva ce am făcut noi. 

Dacă primim adesea critici, acuze, dacă avem parte de comparații inechitabile, dacă emoțiile noastre sunt respinse, dacă simțim frecvent rușine și vinovăție, atunci avem nevoie de ajutor. Pentru acest lucru este bine să vorbim cu persoane din familia noastră în care avem încredere, cu prietenii și să le permitem să fie oglinzi pentru noi, să ne ajute să vedem realitatea așa cum este, fără distorsiunile pe care le putem proiecta din atașamentul față de o partener/ă.

Ghidul nostru într-o relație poate fi compus din felul în care ne simțim, care sunt emoțiile predominante, dacă suntem liberi să fim așa cum suntem, dacă suntem acceptați și apreciați. Uneori, și corpul ne poate da semnale importante. Ce simțim fizic cel mai frecvent, dacă am acorda atenție interiorului nostru? Poate descoperim presiune în piept, nod în gât, gol în stomac sau alte stări fizice. Oare, dacă ar putea vorbi, ce ar cere să facem pentru ele?

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare