Cum ne sabotează compararea cu ceilalți și cum arată comparațiile sănătoase

Învățăm de mici să ne ghidăm după alții, să căutăm validarea în exterior, să intrăm în competiții și să ne fie trasate anumite așteptări din partea noastră. Începând din familie, compararea cu ceilalți ia deseori calea nefericirii personale, degenerând adesea în invidie și suferință. Dar cum arată comparațiile sănătoase și ce putem face pentru a rămâne ancorați în drumul nostru, în propriile nevoi și în așteptări realiste?

Cum ajungem să ne ghidăm după alții

La școală, doamna învățătoare invită copiii să deseneze o casă. Copiii desenează casa iar Mihai, un băiețel mai timid, desenează casa așa cum o vede el, diferit. Doamna învățătoare îl ceartă și îi spune că nu știe să deseneze, o să îi arate ea cum se schițează o casă.

La ora următoare de desen, doamna învățătoare îi invită să deseneze o floare. Se întamplă la fel. Și tot așa, la următoarele ore, Mihai, desenează cum vede el, se exprimă creativ. Doamna îl corectează de fiecare dată și îi arată cum desenează colegii.

Mihai se mută la o altă școală, doamna învățătoare are o altă abordare și când îi invită la desen, copilul nu mai desenează nimic. Întrebat cu blândețe ce se întâmplă, acesta răspunde că așteaptă să i se arate ce are de făcut.

Ce credeți că a învățat copilul? Să se compare, să se uite la el ca fiind rău, neadecvat, să se simtă umilit. Oare ajuns adult ce comportament va avea? Simplu de ghicit, va apela des la compararea cu ceilalți și va căuta mereu aprobarea exterioară.

Trăim într-o lume în care compararea cu ceilalți a devenit reper, borna de la care uităm să ne ridicăm privirea în drumul nostru prin viață.

Încă de mici ne familiarizăm cu comparația, întrucât părinții își compară copiii între ei – cine a mâncat mai mult, mai bine, cât de înalți sunt, câte cuvinte știu și dacă vorbesc vreo limbă străină, dacă dorm bine noaptea și ce premiu au luat la școală. De câte ori am auzit sau poate am spus „Tu de ce nu ești ca fratele tău/sora ta?”

Compararea cu ceilalți, o moștenire de familie

Cum am învățat să ne comparăm, de ce ne comparăm cu alții? Să începem cu o altă întrebare, respectiv: Ce trăiesc mamele, ce gânduri au ele despre viață și despre lumea din jur, ce simt și de ce vor să aibă copii? Vor să fie părinte sau vor să aibă copii? Pentru că este diferită intenția de la care se pornește.

„Copilul nu trebuie să fie un înlocuitor pentru oameni fără scop și nefericiți care știu că nu mai este nimic de făcut în viața lor. Oamenii deziluzionați fac din copii sediul speranțelor lor sfărâmate  – «ceea ce nu am reușit eu trebuie să reușească copilul meu».” („Recomandări psihanalitice pentru mame” – Wilhelm Stekel)

Părinții uneori transferă asupra copiilor planurile lor ambițioase dar fără rezultate și cer de la copii cel mai bun rezultat și chiar mai mult: să nu se lase depășiți de către ceilalți. De fapt, oare ale cui sunt aceste ambiții, dorințe dacă nu ale părinților? Cine intră, de fapt, în această cursă, luptă, competiție, compararea cu ceilalți, dacă nu părintele?

„Într-un moment de sinceritate care de altfel m-a marcat, mama mi-a confesat că, după experiența cu nepoții ei (fii surorii) a știut că ea poate face un copil mai bun. Cumva, m-am simțit comparat încă înainte de naștere. Rolul meu era să fiu mai bun și… în ochii familiei așa sunt văzut.

Din fericire am o relație bună cu verii mei mai mari și reușim să depășim aceste comparații pe care le vedem ca o problemă a părinților noștri, o competiție între ei, nu între noi. Dar în copilărie a fost dificil. Mereu mă simțeam prost când ei erau puși în lumină negativă. Pentru mine ei erau importanți și nu voiam să fiu sursa nefericirii lor. Mama însă, adesea alimenta astfel de situații lăudându-se cu mine prin comparare de față cu ei.” Povestește Robert, 29 de ani, Timișoara

Rolul părinților

Rolul părintelui este de educator, acela de a-l conduce pe copil să-și obțină independența. Sigur, scopul nu este să găsim vinovați și să arătam cu degetul, nu este să pedepsim ci să creăm context de înțelegere, conștientizare și schimbare a acestor comportamente.

Deja știm că deviza sănătoasă este „părinți împliniți, copii fericiți” și mai înțelegem că părinții au nevoie să își împlinească nevoile prin ei înșiși, nu prin copii. Un corp sănătos care se bucură de viață, dezvoltă o nouă viață pe masură. Mamele, căci ele au o mare responsabilitate, trebuie să fie bine ele cu ele însele pentru a putea fi gazde bune pentru copiii lor. Ele pot trăi, însărcinate fiind, temeri în legătură cu sarcina, cu nașterea, cu suportul din timpul nașterii și de după, trăiesc ceea ce au trăit ele când erau copii, poate invidii, gelozii pe alți frați, rivalitate.

Încerc acum o explicație a punctului din care pornește compararea cu ceilalți. Nu există criteriu obiectiv mai bun al dezvoltării ființei umane decât criteriul afectiv, comportamentul mamei în raport cu rezultatul iubirii sale.

Pentru bebeluș, nevoia fiziologică de a suge apare încă din primele ore ale vieții, copilul iubește ca pe el însuși ceea ce i se pune în gură, sânul, tetina, biberonul și, prin extensie (nu are percepția limitelor propriului său corp), pe mama sau persoana de îngrijire. Încetul cu încetul copilul se identifică cu mama sa conform unui prim tip de relație care va ramâne toată viața.

Nevoile mamei sau nevoile copilului

Stima de sine se creează în timp și este nevoie de mult tact și de răbdare din partea unui părinte pentru a-și ajuta copilul să aibă o stimă de sine crescută, independentă la maturitate.

Bebelușul în brațele mamei devine prelungirea acesteia, el nu se poate percepe, deocamdată, separat iar când priveşte chipul mamei, copilul se vede pe sine însuşi prin ochii mamei. Cum scriam mai sus, stările mamei și nevoile ei împlinite de către ea însăși sau neîmplinite dar cerute în mod incoștient de la copil, formează direcția acestuia, îi marchează drumul, îi arată ce trebuie să facă și cum să se dezvolte, să devină cel mai bun astfel încât să fie pe placul mamei, devine salvatorul mamei, adică îi împlinește mamei nevoile și uită de el.

Astfel, prin performanțele copilului: mănâncă singur, vorbește mai repede, își face nevoile la oliță, merge mai repede în picioare, folosește mai multe cuvinte, mai târziu la gradiniță, școală are rezultate bune, mama simte validare, recunoaștere, apreciere. Cu cât copilul are mai multe rezultate, cu atât părintele este mai bucuros iar copilul învață din asta că este calea cea mai bună spre iubirea părinților. Compararea cu ceilalți are ca sursă satisfacerea așteptărilor părintelui de a avea „cel mai…” copil.

Mama este prima și cea mai importantă în viața copilului, cea care îi sădește acestuia încrederea în sine. Ea îi arată cât de mândră este de copilul ei, ce bucurie este acesta pentru ea, îl validează și îi recunoaște orice progres, oricât de mic. Ea este cea care poate ocoli discuții precum „Ah, copilul meu nu face încă asta/ nu a învățat” sau „Uite ce copil cuminte ai tu față de copilul meu”.

Validarea taților

Îl introduc aici și pe tata care devine important pentru copil și care reprezintă relația cu exteriorul, adică cu ceilalți, validarea copilului dinspre tatăl devine prioritară.

Copilul întelege și primește recunoașterea mamei însă așteaptă și confirmarea din partea tatălui. Adult fiind, chiar dacă are încredere în el (resurse interioare) și știe că ceea ce face este bine, tot așteaptă și aprecierea exterioară. Sigur, avem nevoie de recunoaștere, uneori și de compararea cu ceilalți, dar numai ca o bornă în drumul nostru. Atâta timp cât nu rămânem fixați cu ochii pe acest reper este un comportament adaptativ, reglator.

Copiii care au fost lipsiți de această confirmare din partea tatălui devin adulții care vor căuta mereu aprobarea celorlalți ca și cum „o să îl caut mereu pe tata să-mi confirme”.

Oricât de mult exteriorul îi arată adultului că este bun sau că are rezultate, acesta va apela la compararea cu ceilalți și nu va avea încredere în el. Când ne simțim inferiori, avem convingerea că vom ieși mai rău în comparație cu alții, fără a avea posibilitatea de a schimba lucrurile în vreun fel.

Ne simțim răniți în sentimentul propriei valori, îl pierdem și trebuie să îl recuperăm. Ne înfuriem, ne ascundem invidia care este văzută ca fiind un sentiment repudiat, detestat, ne este teamă de invidie.

Invidie sau admirație?

Alice Miller, psihanalist, scrie despre invidie că este un sentiment care semnalează că suntem în dezacord cu noi înșine și fie trebuie să facem mai mult cu viața noastră, fie să ne schimbăm reprezentarea despre noi înșine (felul în care ne vedem).

Invidia ne face să privim realizările altora cu o lupă și pe ale noastre cu o lentilă care le micșorează. Invidia este un sentiment care include compararea cu ceilalți și suferință provocată de sentimentul de neadecvare. Invidia este dureroasă întrucât ne percepem pe noi înșine ca incapabili să atingem un obiectiv dorit (uneori, poate din așteptări sau standarde nerealiste) o depreciere a noastră… prin comparație.

În oglindă, există admirația, deseori considerată tot o formă de invidie, dar cu conotații pozitive, aceasta impulsionându-ne, motivându-ne, lăsându-ne spațiu de a ne bucura pentru alții și a-i aprecia renunțând la comparații.

Invidie și comparare apare și între frați. Evoluția oricărei relații fraterne este un proces continuu, chiar dacă ei împart lucrurile sau camera, au sentimente ambivalente unul față de celălalt.

Efectul social media

Comparația cu ceilalți este cea mai directă cale spre nefericire, întotdeauna va fi cineva mai bun, mai frumos, mai înalt, mai bogat. Încurajez dorința de a fi mai bun și de a avea mai mult având mereu în vedere realitatea și valorile personale. În general, ne comparăm cu alții, câteodată privim cu invidie, câteodată cu admirație.

În plus, avem la îndemână cea mai facilă cale prin care să ne comparăm cu ceilalți: platformele social media. Prietenii pleacă în vacanțe, cuplurile se iubesc, copiii au reușite în tot ce fac și noi stăm acasă. Social media nu este un reper, ar fi bine dacă am rămâne ancorați în realitate. Nu tot ce vedem în imaginile postate este real.

Să ne gândim la momentele în care postăm – Vorbim despre divorț? Despre eșecul unei relații? Despre neînțelegerile cu copiii sau pierderile financiare? Ori postăm atunci când într-o zi, într-un moment avem o experiență pozitivă și vrem să o împărtășim?

Este adevărat că nu suntem toți egali, nu suntem toți în aceeași barcă. Dar compararea cu ceilalți deseori se adresează unui nivel superficial, celui vizibil cu ochiul liber. Nu știm viața lor, nu le cunoaștem luptele personale, nici neajunsurile.

Compararea cu ceilalți în avantajul nostru

Vă propun un exercițiu pentru a conștientiza în ce fel și de ce ne comparăm cu alții, prin răspunsuri la câteva întrebări:

În care dintre ariile vieții tale te compari cel mai mult cu alții?

Ce simți că îți lipsește din viață și care sunt așteptările în legătură cu asta?

Cum ar fi pentru tine dacă nu i-ai mai așeza pe ceilalți pe un piedestal și te-ai observa pe tine?

Ce hrănește la tine această comparație cu alții? Poate convingerea că nu ești suficient de bun/ă?

Și pentru că știm că, atunci când vrem să înlocuim un comportament dezadaptativ cu unul bun, disciplina este importantă, vă recomand să vă priviți pe voi cu admirație și curiozitate. Cum erați ieri și cum sunteți azi? În ce fel ați crescut în ultima perioadă? Comparați-vă pe voi cei de azi cu voi cei de ieri. Este o comparație bună, sănătoasă, activează curiozitatea, flexibilitatea, curajul, vulnerabilitatea, acțiunea.

Atunci când vom fi disponibili să ne construim o voce interioară plină de compasiune, o vom putea pune în practică inclusiv cu copiii noștri care poate, pe viitor, vor putea pune în altă lumină compararea cu ceilalți. Așadar, să învățăm să ne apreciem pentru rezultate, să ne vorbim cu blândețe în caz de eșec și să căutăm să învățăm din greșeli, să avem mereu pentru noi și un feed-back pozitiv.

Când ne comparăm cu alții prea des, când suntem însetați de faimă și de posesii, înțepătura invidiei și geloziei ne va încerca inevitabil. Și cum vom tinde să negăm sau să proiectăm asupra altora aceste sentimente, ele nu vor dispărea ci ne vor consuma în interior, diminuându-ne stima de sine. Devenind, în schimb, conștienți, vom găsi calea să rămânem într-o competiție constructivă și ne vom elibera de capcana „caprei vecinului”. – Verena Kast, analist