„Eu mă descurc foarte bine singur.“ De ce ne este atât de greu să cooperăm?

Cooperarea este parte importantă a comportamentului prosocial și coexistă cu competiția. Cooperarea însă, este adesea asociată cu vulnerabilitatea, cu judecata din partea celorlalți, mai ales atunci când este inițiată de noi. Învățăm din experiențele noastre să ne bazăm pe noi înșine, să nu ne așteptăm la ajutor din partea celorlalți, să bănuim intenții ascunse când ne este oferit sau să ne considerăm poveri pentru cei care ni l-ar oferi. De ce avem nevoie să învățăm să cooperăm mai bine?

Cooperarea între animale și între oameni

Frans de Waal, primatolog renumit, a observat în studiile sale că între cimpanzei există reconciliere după o luptă. Respectiv, la câteva minute după un conflict se îmbrătișează și se toaletează reciproc (toaletarea are rol igienic, dar și de legătură socială). Ne oferă un mod de a înțelege competiția, dar și faptul că ne bazăm unii pe alții, iar concluziile studierii lor, alături de cele efectuate de mulți alți cercetători, sunt că nu putem supraviețui fără cooperare. Aceasta există chiar și între organismele unicelulare.

Cooperarea este un instinct, precum competiția, iar în comunitățile de cimpanzei studiate de de Waal, cercetătorul a observat că primatele favorizează membrii capabili de acest comportament și au tendința de a respinge competiția atunci când nu aduce beneficii comunității.

Revenind la oameni, știm deja că cea mai vulnerabilă ființă este copilul, el nu poate supraviețui în absența îngrijirii. Cooperarea apare ca un contract implicit, încă de la naștere, când copilul acceptă rolul de îngrijit, iar mama – pe cel de îngrijitor. Astfel avem șansa să supraviețuim, să ne dezvoltăm, să creștem.

Pe parcurs, însă, în urma experiențelor de viață, dacă vor cuprinde neglijare emoțională, abandon, nevoi neîmplinite, singurătate, cooperarea va fi mai degrabă un mod de a-i ajuta pe ceilalți, însă nu și de a accepta ajutor din partea celorlalți. Totuși, cooperarea este necesară supraviețuirii noastre și motivul pentru care am evoluat.

De ce avem nevoie de un trib al nostru

Recomand canalul YouTube „Kurzgesagt – In a Nutshell” (pe scurt) care oferă explicații simple și simpatic realizate pentru o multitudine de preocupari, inclusiv din domeniul psihologiei umane, cu precădere filmulețul ce prezintă singurătatea (Loneliness). Este explicată singurătatea ca parte din biologia noastră, o funcție a corpului, precum este foamea.

Cum foamea atrage atenția asupra nevoilor corpului nostru, singurătatea atrage atenția asupra nevoilor noastre sociale. Dacă însă avem dificultăți în a ne apropia de ceilalți și a exprima aceste nevoi, vom adânci sentimentul de singurătate, vom intra în însingurare, care are efecte negative atât psihice, cât și fizice pe termen lung.

Avem nevoie de un trib al nostru întrucât avem nevoie de conectare socială și de sentimentul de apartenență, care asigură satisfacția în viață pe termen lung. Supraviețuirea până în prezent a fost posibilă datorită abilității de a trăi în comunități, iar prosperarea acestora depinde de cooperarea dintre membri.

Cooperare și altruism

Succesul genetic, așa cum afirmă biologul William D. Hamilton, înseamnă perpetuarea moștenirii genetice care a contribuit la supraviețuire și dezvoltare, iar aici includem cooperarea.

Altruismul poate reprezenta genetic o trăsătură de familie, dar este și un comportament social, învățat prin expunere. Ce facem însă atunci când putem oferi, dar nu știm să primim? Când ne este ușor să dăm ajutor, dar nu să cerem sau să primim când ne este oferit? Cum ajungem la izolarea de propriile nevoi și asocierea îndeplinirii lor cu ideea de povară, de greutate, de respingere chiar? Am învățat anumite tipare de relaționare încă din familie, dar și prin diverse alte experiențe, iar acestea, dacă au fost negative, au distorsionat modul în care privim cooperarea, întrajutorarea. 

Spre exemplu, neglijarea emoțională din partea părinților duce la apariția unui sentiment de însingurare, la credința că ne putem baza doar pe noi înșine și, totodată, că dacă ne dorim relații cu ceilalți trebuie să fim atenți la nevoile lor. Vorbim despre a face pe plac celorlalți sau despre persoanele descrise drept „people pleasers”, care încă de mici au fost atente la nevoile părinților, fiind unicul mod în care puteau păstra relația cu aceștia.

La maturitate vor avea comportamente de cooperare sau altruiste cât timp sunt solicitate de alții, generate de nevoile celorlalți. Câștigul lor este secundar. Însă prioritizarea propriilor nevoi, solicitările adresate celorlalți, cererile de ajutor și primirea acestuia din partea altora sunt resimțite cu anxietate, respinse, evitate.

• Citește și: „Toată viața mea am fost un people pleaser, până am căzut într-o depresie profundă.” O poveste despre invidie, rușine, neputință și mici progrese prin terapie

Identificarea comportamentelor de auto-sabotare

Anumite comportamente ne sabotează apropierea de ceilalți, iar între acestea unele se referă la trecutul nostru, altele sunt încă prezente. Iată șase astfel de comportamente:

1. Asociezi nevoia de ajutor cu a fi un om slab, iar a nu avea nevoie de ajutor înseamnă că ești puternic – „Eu mă descurc foarte bine singur“. Este posibil să te simți slab/ă, lipsită de putere sau de abilitatea de a te descurca și vulnerabilă să accepți ajutorul și ești critic/ă la adresa ta dacă nu te descurci singur/ă.
2. Consideri că dacă ceri ajutorul deranjezi, consumi resursele celorlalți sau ești o povară pentru ei. Nu vrei să îi încarci pe alții cu problemele tale și îți spui că alte persoane au cu siguranță mai multă nevoie de ajutor decât ai tu.
3. Nu știi să ceri ce ai nevoie în mod direct și într-o manieră sănătoasă. Nu ai fost învățat că este firesc să ceri ajutorul și că meriți să îl primești. Prin urmare, probabil aștepți până când rămâi fără resurse sau situația este extrem de dificilă și nu ai de ales. Atunci ceri ajutorul într-un mod în care te simți și mai vulnerabil și neputincios.
4. Nu știi cu adevărat care sunt nevoile tale. Poate ești prea preocupat/ă cu ce se întâmplă în jurul tău, cu munca, familia, prietenii tăi, cu nevoile lor pentru care poate faci foarte multe lucruri, încât nu ți-ai acordat timp să fii atent/ă și la propriile nevoi.
5. Ai renunțat să ceri ceea ce ai nevoie, întrucât în trecut, când ai făcut acest lucru, ai primit refuzuri. Ne este greu să primim un refuz întrucât îl considerăm la adresa noastră, deși, în realitate, este la adresa cererii formulate de noi. Totuși, emoțiile negative te-au determinat să consideri că este mai inteligent și mai sigur pentru tine să nu ceri nimic.
6. Te-ai obișnuit timp îndelungat să te ocupi de nevoile tale, probabil și de ale altora, încât nu crezi că se poate și altfel. 

Reparație în vederea cooperării

Dacă vrei o schimbare, aceasta începe cu observarea propriilor comportamente, a situațiilor în care am putea cere ajutorul și ne-am putea baza pe ceilalți.

Schimbarea este necesară întrucât absența cooperării ne privează de împlinirea anumitor nevoi. Dar aceasta va presupune expunere, comportamente diferite de cele cu care ne-am obișnuit, și cel mai probabil, emoții dificile. Expunerea poate începe cu a cere ajutorul cuiva în care avem încredere și poate însemna lucruri mici. Putem, ca prim pas, să învățăm să formulăm cereri – să cerem indicații pe stradă, să comandăm la un restaurant (uneori putem avea dificultăți și aici), să spunem când ceva nu ne place sau ne deranjează (să formulăm cereri este la fel de important ca a refuza, ambele țin de nevoile și de resursele noastre). 

Cooperarea înseamnă și să cer altora să respecte nevoile mele, să țină cont de refuzurile mele, de lipsa de resurse, energie, dispoziție. Cei descriși mai sus ca „people pleasers” adesea nu vor ști să spună „nu”, chiar dacă cererea este costisitoare pentru ei și contravine propriilor nevoi.

Pentru a ne încuraja în a coopera cu ceilalți, avem nevoie și de o voce interioară plină de compasiune, care să ne încurajeze că este natural și firesc să cerem la fel cum știm să oferim, care să ne spună că merităm să primim la fel ca toți ceilalți.

Poate am reușit până în prezent să ne ocupăm singuri de toate, dar dacă autonomia este importantă (abilitatea de a ne baza pe resursele noastre și a face lucruri pentru noi), dusă în extrem ne izolează de ceilalți. Să fim atenți la costurile pe care le are acest comportament de a face totul singuri și să învățăm să le permitem celorlalți să fie parte din viața noastră. Cooperarea înseamnă reciprocitate, înseamnă întreținerea relațiilor cu ceilalți.

Dacă atunci când primim ceva avem tendința să refuzăm sau să venim cu un comportament similar la schimb, pentru a nu ne simți îndatorați, nu permitem relațiile cu ceilalți. Pare că ținem scorul schimburilor din relație, iar acestea „trebuie” să fie zero. Să acceptăm totuși că uneori oferim noi, alteori ne este oferit ajutorul. Cei care au intenția de a primi favoruri în urma ajutorului oferit, care vor apela la manipulare, pot fi ușor identificați, iar relațiile cu aceștia pot fi gestionate corespunzător. Majoritatea însă, oferim pentru că este în natura noastră. Rămâne să învățăm și să primim din partea altora.