Un copil prea responsabil devine un adult cu răni invizibile. Cum arată parentificarea și efectele ei la maturitate
Copiii responsabilizați cu grija propriilor frați, copiii care oferă sprijin emoțional părinților, copiii crescuți de un singur părinte, care suplinesc rolul celui absent sunt doar câteva exemple de parentificare. Mai târziu, în relațiile adulte, fie vor continua să își sacrifice propriile nevoi, fie vor avea comportamente de îndreptățire și așteptări nerealiste de la partener/ă.
Dificultăți relaționale
Un studiu din 2024, derulat de psihologul israelian Rami Tolmacz, urmărește modul în care femeile adulte care recunosc că au fost „parentificate” în copilărie își îndeplinesc în relații propriile nevoi psihologice, luând în calcul rolul jucat de comportamentele de îndreptățire în relațiile de cuplu, grija patologică față de celălalt și autenticitatea (comportamente aliniate cu sentimentele și credințele proprii). Maturizarea timpurie și forțarea de a intra în roluri specifice adulților are numeroase implicații negative asupra emoțiilor, cognițiilor și comportamentelor.
Parentificarea a fost asociată cu un nivel scăzut al împlinirii propriilor nevoi și al autenticității în relațiile romantice din viața adultă, cu niveluri înalte de gijă patologică, și fie cu drepturi scăzute spre inexistente în relație, fie cu comportamente de îndreptățire. În concluziile studiului, femeile care au fost copii parentificați au așteptări negative în privința reciprocității dintr-o relație, au dificultăți în exprimarea propriilor nevoi, lucru care duce la satisfacție scăzută în relațiile de cuplu.
- Citește și: Așteptările negative de la partener ne pot compromite relația. Iată cum le putem controla
Cum arată parentificarea
În familiile în care există doi sau mai mulți copii, adesea, primul dintre copii este însărcinat cu grija față de cei mai mici, iar această grijă poate varia de la a-i supraveghea când ies la joacă, la a le da de mâncare, a-i spăla, hrăni sau ajuta la teme. Astfel de sarcini nu reprezintă responsabilitatea unui copil, indiferent de diferența de vârstă, ci responsabilitatea părinților. Când aceștia transferă responsabilități către un copil, el este obligat să renunțe la rolul lui și preocupările specifice vârstei, să suprime propriile nevoi și să își asume un rol de adult.
Evoluția noastră biologică și psihologică presupune anumite etape și un ritm pe care, în astfel de situații, le comprimăm sau sărim cu totul. Dacă la 40 de ani ai vârsta biologică necesară să fii considerat un om matur (indiferent de succesul pe care îl ai cu dezvoltarea ta personală), la 10 ani vei mima maturizarea, nu pentru că ai abilitățile necesare, ci pentru că asta ți se cere.
Rezultă de aici reprimarea propriilor nevoi, a intereselor specifice vârstei, condiționarea propriilor drepturi („Eu pot să mă joc doar dacă își face sora mea temele” sau „Aș vrea să ies în parc, dar mama e tristă și rolul meu e să o consolez”) și dezvoltarea unor comportamente de subjugare care fie vor fi reproduse și în relațiile de cuplu, fie vor fi „revendicate” mai târziu drept compensare pentru toate lipsurile copilăriei.
De ce are loc parentificarea copiilor?
Părinții ies din rolurile lor dintr-o multitudine de motive: boala fizică sau psihică a unuia dintre părinți, divorțul, decesul unui părinte sau chiar propria parentificare din copilărie care „normalizează” așteptările nesănătoase de la un copil. În consecință, vor fi sacrificate nevoile propriului copil, prioritățile specifice vârstei și dezvoltării (formarea identității, succesul academic, relațiile cu prietenii) pentru a degreva părintele de anumite griji. Mulți dintre părinții care au procedat astfel vor spune „Ce era să fac?” sau „Nu aveam de ales”…
Totodată, prin acest sacrificiu, copilul primește adesea recunoaștere și validare din partea părintelui: „Ce copil bun ești!” sau „Ce m-aș face eu fără tine?”. Declarații precum cea din urmă responsabilizează și mai mult un copil, pe umerii căruia pică întreaga grijă a binelui părintelui („Dacă eu nu mai fac, mama/tata nu va ști ce să se facă / va ajunge rău”). Se produce astfel o fuziune între nevoile părintelui și ale copilului, în cadrul căreia copilul preia grija părintelui și a binelui acestuia ca pe unica sa nevoie.
Furia internalizată a copilului parentificat
Furia internalizată rezultă din trauma asumării unui rol de adult înainte ca dezvoltarea biologică să permită acest lucru, din reprimarea propriilor nevoi și trăiri. La maturitate, vorbim despre adulții care nu sunt în contact cu nevoile lor, sunt hipervigilenți cu dispoziția celor din jur, nu au limite în relații și, frecvent, nu știu să exteriorizeze furia pe care o vor canaliza înspre ei, deghizată în anxietate, perfecționism sau judecare și critică a propriilor nevoi, văzute ca semn de slăbiciune.
Există, desigur, și cazurile în care sacrificiul copilului este criticat, judecat și neglijat de părinte („Nu faci ce ți se spune!” sau „Nu mă pot baza pe tine!”). Mai târziu, copiii din această categorie sunt cei care nu se vor aștepta la reciprocitate în relații, iar furia internalizată de-a lungul copilăriei va fi manifestată uneori ca îndreptățire în relația de cuplu (așteptarea ca partenerul/partenera să se sacrifice).
Pseudo-adulții
Nu trebuie să confundăm parentificarea cu responsabilizarea sănătoasă a unui copil, ca parte din procesul de educație, derulată prin sarcini adecvate vârstei și monitorizare parentală pentru corectarea comportamentelor, dezvoltarea rezilienței și creșterea autonomiei. Un copil care face curat în camera sa, care își pune hainele în coșul cu rufe sau face patul dimineața nu este un copil „parentificat”.
Copilul devine pseudo-adult atunci când este forțat să își asume responsabilități nepotrivite stadiului său de dezvoltare biologică, psihologică și cognitivă, nefiind „echipat” pentru aceste sarcini.
Un articol publicat de Jacinda K Dariotis de la Universitatea Illinois menționează că rolurile care reprezintă parentificarea copiilor includ, deși nu se rezumă la: sprijin financiar oferit prin munca unui copil, responsabilizarea cu propria grijă și educație, confident, îngrijitor al părinților sau fraților, persoană care oferă sprijin emoțional.
Copiii parentificați învață că doar prin neglijarea propriilor nevoi și dorințe, prin autosacrificiu în favoarea celorlalți sunt considerați „buni” și acceptați. Prin urmare, vor crește rușinați și deconectați de propriile nevoi și sinele autentic. La maturitate, vor resimți adesea sentimentul de gol interior, de lipsă de valoare și de sens în viață, confruntându-se cu anxietatea, depresia, simptome somatice, tulburări alimentare și alte probleme psihice.
Relațiile romantice de la maturitate
Relațiile romantice ale copiilor parentificați adesea vor respecta tiparul familiarității, motiv pentru care vor alege parteneri bolnavi, care necesită îngrijire și sacrificiu, parteneri cu dependențe sau alte categorii care necesită sau impun atenție și grijă semnificative. Spre exemplu, un astfel de adult, care a intrat de mic în rol de îngrijitor și a învățat să își reprime propriile nevoi va atrage parteneri narcisici, solicitanți, interesați doar de propriile nevoi.
Nu ar trebui să surprindă nici faptul că, din rândurile acestor copii, vom găsi mai târziu asistente, psihologi, pompieri, asistenți sociali sau anumiți medici, întrucât astfel vor continua rolul care le-a fost atribuit încă din copilărie.
Din păcate, tot în relațiile de cuplu, vom întâlni și abuzatori, persoane care vor exercita un control toxic asupra partenerilor, geloși, infideli sau abuzatori emoțional. Nu toți copiii parentificați rămân îngrijitori altruiști, unii vor migra în cealaltă extremă, în care „se vor răzbuna” pentru toate lipsurile din copilărie, temându-se inconștient că vulnerabilitatea i-ar putea duce într-un context similar pe care se străduiesc să îl evite.
Prin urmare, dacă te recunoști într-unul dinte aceste roluri sau conștientizezi că și tu ai fost un copil parentificat, îți recomand un demers psihoterapeutic, sau căutarea mai multor informații pe acest subiect, precum și a resurselor necesare reparațiilor interioare, vindecării și construirii unor relații așa cum ai meritat dintotdeauna.
