„Mama m-a bătut crunt cu cureaua pentru nota 7 și-mi spunea că doar așa o să ajung cineva în viață.” Răul făcut cu bune intenții e tot abuz
Uneori comportamentele noastre fac rău, iar acest rău este semnalat de cei asupra cărora le proiectăm. Dacă nu ne oprim, dacă nu schimbăm nimic înseamnă oare că le vrem binele, iar acesta doar cu „rău” poate fi făcut? Pus astfel în cuvinte sună absurd, nu? Dar părinții care pedepsesc, judecă și umilesc, oare ce intenții au? Partenerii care controlează, incapacitează și manipulează, oare ce interese au în spate? Binele făcut cu rău e tot rău.
Abuzul în copilărie și „bunele intenții” din spatele lui
Nu există formă de abuz fie parental, fie în cuplu sau într-o relație profesională, care să aibă intenții bune în spate. Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții… puțin probabil ca cel spre rai să fie pavat cu rele intenții. Răutățile, nedreptatea, pedepsele, critica și judecata, umilirea, neacordarea de șanse sau de feedback pozitiv ori recompensă, toate sunt menite să provoace disconfort emoțional, durere, tristețe, frustrare, suferință. Cum am putea crede că acestea sunt emoțiile necesare creșterii și dezvoltării noastre?
„Când eram mică, mama m-a bătut crunt cu cureaua pentru nota 7. Îmi era repetat constant că singura mea responsabilitate era să învăț, iar restul erau pierdere de timp. Prin restul mă refer la timp liber, joacă, prieteni, ieșiri din casă. Bătaia țin minte și acum că a durat până depășise limita suportabilității, încât nu mai știu dacă simțeam durere. Dar plângeam și o rugam să înceteze. Îmi spunea că nu merit să înceteze, că doar așa o să învăț și o să ajung cineva în viață. Când a terminat, bunica mea, cu care locuiam, a intrat în cameră, m-a văzut pe jos și mi-a spus că bine mi-a făcut mama, data viitoare să nu mai iau note mici”, povestește Loredana, 43 de ani.
Efectele unei astfel de coerciții „spre binele copilului” care „trebuie” să rămână în cadrele setate de părinte cu orice cost, se reflectă în costul major asupra sănătății lui mintale și emoționale. Putem citi aceste rânduri spunând „Așa era și pe vremea mea” sau „Alții pățeau asta frecvent” sau „Măcar pe mine, ai mei nu m-au bătut. Sau nu așa rău.”.
Invit totuși la un exercițiu de imaginație: ești un copil atacat cu brutalitate, fără șansa de a se apăra sau de a scăpa de abuzatorul lui și să verifici cu corpul tău ce simte într-un asemenea scenariu? Poate vom înțelege teroarea copilului și felul în care aceasta rămâne gravată în psihicul lui.
„Doar așa înveți”
De câte ori am suferit în copilărie pe urma anumitor pedepse din partea părinților care precizau că doar așa învățăm ceea ce avem de învățat? Gordon Neufeld, autorul cărții „Cum sa ne păstrăm copiii aproape”, într-una dintre prelegerile sale, spune că învățăm mult mai ușor de la profesorii despre care credem că ne plac. Nicidecum de la cei duri, intransigenți, critici.
„Eram la facultate și aveam un profesor despre care observasem că nu dă note mari fetelor. La materia lui, doar băieții luau mai mult de nota 8, fetele niciuna. Aveam multe colege frustrate din acest motiv, iar notele erau importante mai ales pentru cele care aveam bursă. Așa că mi-am propus să studiez materia lui așa încât să nu îmi poată da notă mică. Ceea ce am și făcut. Culmea, îmi și plăcea materia. La examen, când m-a ascultat, m-a ținut o oră, spre deosebire de alți colegi care în 15 minute terminau. Când nu a avut ce să îmi reproșeze și a înțeles că sunt un student care învață… mi-a spus că îmi dă nota 8. Am protestat, i-am spus că nu i-am dat niciun motiv să mă depuncteze, iar răspunsul lui a fost – «Tocmai faptul că acum comentezi în fața unui profesor este un motiv. În plus, o notă mai mică te învață să nu te culci pe lauri». L-am urât din suflet… și i-am făcut și reclamație”, relatează Anca, 45 de ani.
Lecțiile grele pe care ni le dă viața, le învățăm oricum, mai devreme sau mai târziu, întrucât niciun context de viață nu este controlabil întru totul de către noi. Nu este necesar să fim căliți prin nedreptăți și umilințe, acestea poartă numele de abuz, nu de „sprijin în vederea dezvoltării potențialului”. Iar orice abuz trebuie etichetat ca atare, fără acoladele mentale pe care le facem încercând să justificăm, să minimizăm răul care ne-a fost făcut, să iertăm abuzatorul degrevându-l de intenție. Indiferent care i-a fost motivația, acțiunile lui au fost răuvoitoare și ne-au produs suferință.
Experiența de viață și adaptările din prezent
Oare ce se întâmplă cu un copil pedepsit în moduri inumane pentru a „învăța” lecțiile de viață considerate importante de către părinți? Un astfel de copil va avea probleme legate de stima de sine, de valoarea personală, de drepturile pe care le are (despre care, adesea, a experimentat în copilărie că nu ar fi importante), de modul în care poate relaționa cu ceilalți. Este un viitor adult care fie va alege izolarea pentru a evita suferințele ce apar în relații cu alții, fie va tolera abuzurile din partea celorlalți întrucât îi sunt familiare, fie va deveni abuzator la rândul său întrucât cele două modele oferite în copilărie au fost fie de victimă, fie de abuzator, iar în rolul primeia sigur nu-și mai dorește să fie.
Din păcate, pentru adaptarea din urmă, odată ajunși la maturitate, dacă nu căutăm ajutorul necesar pentru a rescrie comportamentele, credințele, emoțiile experimentate în copilărie, și dacă nu facem eforturile necesare pentru a produce o schimbare, vom fi considerați agresori, iar scuza că am suferit în copilărie nu reprezintă o justificare a actelor din prezent. În celelalte două situații, calitatea vieții este sever afectată.
În copilărie, din partea părinților noștri așteptăm iubire. Medicul canadian Gabor Mate spune că orice copil pus să aleagă între nevoile lui, cine este el autentic, și relația cu părinții, va alege relația cu părinții, respectiv atașamentul. Acesta din urmă îi este necesar supraviețuirii și nenegociabil. Prin urmare, dacă de mici învățăm că în relațiile în care primim (sau ar trebui să primim) iubire, primim și abuz, cel mai probabil îl vom tolera și la maturitate, în relațiile de mai târziu.
Acest lucru nu se întâmplă pentru că nu suntem capabili să identificăm corect o relație abuzivă, ci pentru că ne este familiară, la fel și rolul de victimă. Mai mult, la maturitate, fiecare copil păstrează fantezia de a vindeca, a repara relațiile de origine, pe cele cu părinții, și de a le da un final fericit. Acest tipar inconștient ne menține în relații toxice, la fel și capacitatea noastră crescută de a tolera distresul (lucru învățat tot în copilărie).
Relațiile de la maturitate
Dacă în copilărie ne păcăleam singuri că părinții ne iubesc atunci când ne fac rău, dacă am crescut cu convingerea că este ceva profund în neregulă cu noi, că nu suntem îndeajuns sau suficienți, probabil la maturitate vom atrage abuzatori, vom fi ținta bullying-ului și candidați pentru relații toxice. Să nu uităm că nici în copilărie nu meritam ceea ce ni s-a întâmplat, și nici la maturitate nu merităm. Drepturile noastre au fost aceleași mereu, însă este responsabilitatea noastră să învățăm despre ele și să (ni) le respectăm.
Adesea, rănile cu care am crescut, ne pot determina să alegem parteneri critici, abuzivi emoțional, care ne neglijează, pentru atenția și bunăvoința cărora simțim să facem eforturi constant. Parte din noi va simți acest lucru indiferent de calitatea relației, însă cu un partener toxic, ne vor fi „apăsate” fix acele butoane.
Un partener care ne critică, nu o face spre binele nostru. Când cineva ne face bine, emoția pe care o simțim este una plăcută, pornește din siguranță și încredere. Când binele pe care ni-l face un partener provoacă tristețe, rușine, suferință, umilire, acest partener ne face rău. Dacă adresăm situația și punem limite interacțiunilor negative cu el, vorbind despre durerea emoțională pe care ne-o provoacă, și suntem acuzați de sensibilitate exagerată, de interpretare greșită, de fugă „de adevăr”, de lipsă de ambiție pentru a ne perfecționa, avem de-a face cu manipularea unui abuzator, care întoarce totul împotriva noastră împovărându-ne pentru a tolera stresul afectiv în continuare.
Dacă ne este dificil să punem limite, să menținem granițele în relațiile cu ceilalți, să ieșim din relațiile în care suferim, să ne reclădim încrederea în noi și stima de sine, să ne cunoaștem valoarea personală, ne-ar fi util sprijinul unui psihoterapeut. Iar dacă decizia este una greu de luat, să începem prin a ne apropia de oamenii care ne tratează cu blândețe și compasiune, care nu ne judecă, de cei care ne reflectă precum o oglindă curată imaginea noastră reală, nealterată de etichete critice.
Cu pași mici, putem reînvăța că noi suntem singurii care decidem ceea ce este bine pentru noi și tot noi singuri avem forța necesară să punem stop agresiunilor de care avem parte. Ritmul și modul în care vom ajunge să facem acest lucru depinde de resursele fiecăruia dintre noi, important este angajamentul pe care să ni-l luăm față de noi înșine pentru a ajunge acolo.
