Cea mai atrăgătoare trăsătură la un potențial partener este… familiaritatea

Deseori vorbim despre chimie și chiar ne-o dorim, visăm la ea, când ne imaginăm un potențial partener și o nouă relație de cuplu. Chimia sau atracția, pe cât de intense și dezirabile sunt, cu un tipar nefavorabil nouă și nevoilor noastre nu sunt altceva decât capcane. Iată de ce căutăm familiaritatea în relații de cuplu și când reprezintă un semnal de alarmă.

Ce înseamnă familiaritatea

Familiaritatea în relații se referă, în mare parte, la mediul în care ne-am petrecut copilăria și interacțiunile pe care le-am avut în mediul respectiv. Modul în care decurgeau relațiile dintre noi și membrii familiei, dar și cele dintre ei, au conturat o „normalitate” pentru noi, cu care ne-am familiarizat.

Totodată, dacă în copilărie nevoile noastre nu erau neapărat împlinite (în principal de părinți), aveam de ales între autenticitatea noastră (nevoile noastre sunt valide, dar ne aflăm într-un mediu neprielnic și nu avem părinții de care aveam nevoie) și relațiile cu părinții (absolut necesare pentru supraviețuirea noastră). Copiii vor alege întotdeauna relațiile în detrimentul autenticității, iar două dintre motive sunt: autoliniștirea în privința capacității părinților noștri de a ne fi îngrijitori și convingerea că și noi avem o parte de control dacă problema nu sunt ei, ci noi.

În ce constă acest control? În credința că putem face eforturi astfel încât noi să fim mai buni și mai merituoși, iar nevoile să ne fie împlinite. Acestea sunt decizii inconștiente pe care copiii le iau, iar ele duc la formarea unor credințe despre sine care, neadresate, adesea nici nu sunt cunoscute: „Nu sunt suficient de bun/ă”, „Sunt greu de iubit”, „Sunt dificil/ă”, „Sunt prea sensibil/ă”, „Sunt singur/ă”, „Ceilalți mă vor respinge”, „Nu pot avea încredere în alții” etc. Și oricât de evident negativ sună un astfel de scenariu, este „răul” cu care ne obișnuim. 

Forța familiarității: „iadul familiar și raiul nefamiliar“

Ca să înțelegem forța familiarității, redau aici un citat al cărui autor nu îl cunosc, dar care surprinde realitatea multora dintre noi: „Sistemul nostru nervos va alege întotdeauna un iad familiar unui rai nefamiliar”. Povestea cu care suntem familiarizați, cea în care poate am suferit și, cum spuneam, nevoile noastre nu au fost tocmai împlinite, este totodată povestea pe care de-a lungul vieții vom încerca, inconștient, să o regăsim, retrăim, și să îi dăm un alt final, unul mai fericit pentru noi.

Cum una dintre deciziile noastre inconștiente din copilărie poate fi tocmai că bunăstarea noastră depinde de eforturile pe care le facem pentru a fi văzuți drept valoroși și demni de iubire, la maturitate ne vom simți mai capabili să facem „tot ceea ce ține de noi” pentru ca o relație, fie ea și pe premisele greșite, să meargă în direcția dorită.

Aici putem încadra toate relațiile toxice pe care le repetăm, în buclă, neînțelegând, uneori, de ce „ni se întâmplă” acest lucru? Adesea, partea noastră de responsabilitate (nu de vină) este tocmai alegerea persoanelor cu care să formăm un cuplu, care au adesea acel „ceva” familiar. 

Nu este vorba de vinovăție în „repetarea unor greșeli”, ci de felul în care suntem programați, de modul în care am primit încă din copilărie un program relațional neprielnic, pe care nu noi l-am cerut și nici nu îl meritam, și pe care poate fi dificil să îl schimbăm.

De ce nu ne place „raiul” nefamiliar

În citatul anterior, vorbeam despre un rai nefamiliar, referindu-mă la relațiile sănătoase, partenerii cu stil de atașament securizant, care nu vor manifesta comportamente toxice în relațiile cu noi. Sună dezirabil când punem în cuvinte, dar în practică, nu suntem obișnuiți cu astfel de parteneri și astfel de relații, motiv pentru care adesea vom găsi cusur ori partenerului, ori relației: „Nu este suficient de interesant/ă, atrăgător/oare”, „Mă plictisește”, „Nu îmi pare implicat”, „Nu avem foarte multe lucruri în comun” etc. Toate aceste justificări caută să ne valideze alegerea de a părăsi o astfel de relație (eventual fără a ne simți vinovați că renunțăm la un om căruia nu prea avem ce să îi reproșăm) sau vor contribui la decizia să ieșim din relație atunci când întâlnim pe cineva mult mai atrăgător și deci… familiar.

Este romantic să spunem „Cu tine mă simt acasă”, dar dacă avem un istoric de traumă (chiar și cea cu „t” mic), este bine să ne întrebăm dacă „Oare eu acasă mă simțeam în siguranță?”.

Când anumite ingrediente relaționale cu care suntem familiarizați lipsesc dintr-o relație de cuplu, ne poate fi dificil să ne găsim confortul, liniștea sau rolul. Este nevoie de acceptarea și inițierea propriei schimbări pentru a ne putea adapta într-o relație care ne este benefică, și din care vor lipsi toate „provocările” cu care suntem familiarizați.

Cum recunoaștem familiaritatea?

Terapia Imago alcătuiește familiaritatea din elementele pe care le atribuim părinților în relațiile pe care le aveam cu ei. Așadar, de-a lungul vieții, vom recrea dinamica pe care o aveam cu mama și tata, îi vom căuta în partenerii noștri și vom spera să „reparăm” acele relații originare.

Așadar, familiaritatea încapsulează trăsături pozitive, dar și negative, atât ale mamei cât și ale tatălui în relația cu fiecare dintre noi. Le putem identifica întrebându-ne „Cum era mama când era o mamă bună pentru mine?” și „Cum era mama când nu era o mamă bună pentru mine?” Și răspunzând la aceste întrebări folosind adjective, precum: blândă, amuzantă, tandră/ rece, distantă, furioasă etc. Aceleași întrebări ni le vom adresa și pentru tata.

Rețeta finală este: caut un partener care să aibă trăsăturile pozitive ale părinților mei, dar care în realitate… le are (și) pe cele negative. Interesant este că, putem alege parteneri care nu manifestă comportamente negative în relație cu noi (fie pentru că nu le au, fie pentru că știu să și le gestioneze foarte bine), iar atunci fie le vom „apăsa toate butoanele” pentru a pune în act acele comportamente (familiare nouă, fie ele și negative) sau, în cele din urmă, le vom manifesta noi. Astfel, ne vom reconstrui familiaritatea.

Cum alegem diferit?

Nu există nicio rețetă prin care să știm că alegem corect un partener, ci doar dându-ne voie să avem experiențe și fiind în contact cu noi și cu nevoile noastre, putem învăța ce este bun și potrivit pentru noi. Evident că anumite comportamente toxice sunt de evitat la un partener, iar altele pot fi corectate sau mai ușor de tolerat. Obiectivul nu este să visăm la un partener ideal/perfect (cum nici unul nu suntem), ci să fim atenți atât la cum ne putem noi îmbunătăți în rol de partneri, cât și la ceea ce primim din partea celuilalt. 

O primă alegere considerată sănătoasă este când ne place o persoană, fără a exista acea atracție căreia simțim că nu îi putem rezista. De regulă, acela este tiparul nostru la care reacționăm și pe care sistemul nostru nervos îl identifică în cealaltă persoană. 

Atracția care sporește pe parcurs ce cunoaștem o persoană, bazându-ne pe comportamentele ei în relație cu noi, pe felul cum ne simțim în preajma ei și trăsături dezirabile pe care i le descoperim treptat, este premisa unei relații sănătoase.