Dacă ne întrebăm cum sunt afectați copiii de un divorț, putem lua în calcul faptul că acesta a fost inclus între cele 10 experiențe adverse din copilărie care prefigurează trauma pe care o vom resimți și la maturitate. Copiii învață despre sine și despre relații de la părinți. Divorțul, plecarea unuia dintre părinți, certurile și furia exprimată de unul la adresa celuilalt adâncesc suferința, nesiguranța, incertitudinile și fricile copiilor. Iată ce să avem grijă să nu spunem copiilor într-un divorț.
Ce persoană groaznică este mama sau tatăl
Divorțul înseamnă suferință, fie că suntem cei care am decis separarea, fie că suntem cei părăsiți. Iar această suferință adesea naște furie față de celălalt. Dacă suntem părăsiți, durerea pierderii vieții pe care o știam și a viitorului imaginat, generează furie și dorința de a-l pedepsi pe celălalt, de a ne „asigura” că suferă la fel de mult sau mai mult. Dacă avem copii împreună, aceștia devin adesea confidenții noștri, fiind cei mai aproape de noi, și martorii întregii suferințe.
Este greșit să ne confesăm lor, chiar dacă sunt preadolescenți sau adolescenți și avem „impresia” că înțeleg. Noi suntem cei care oferim sprijin emoțional, nu ei, iar la rândul lor, și ei trec prin acest divorț și este dureros.
Între cele mai frecvente confesiuni se regăsesc acuzele la adresa celui plecat, injuriile, critica și defăimarea. Conștient sau inconștient, știm că respingerea din partea copiilor i-ar cauza suferința pe care poate noi nu i-o mai putem genera. Dar acestea sunt lucruri pe care este bine să nu le spui copilului când treci printr-un divorț.
Nu uita că dacă deși pentru tine nu a fost un partener bun, pentru copil are rol de părinte, iar cu el are o cu totul altă relație. Vorbind urât despre el copilului îl vei împinge pe copil într-o suferință și mai mare. Nu uita că și el procesează evenimentele și, uneori, chiar cu mai mare dificultate decât adulții. Rămâi un sprijin pentru el, nu îi cere îngrijirea și nici salvarea ta.
„Mama mă toca la cap în fiecare zi cu o criză de nervi la adresa tatălui meu. Mereu a fost irascibilă și nervoasă, iar divorțul a pus gaz pe foc. Aveam 16 ani când a plecat tata și într-o primă instanță, deși îmi iubesc mama, l-am înțeles. Certurile dintre ei erau interminabile, adesea generate de mama și nemulțumirile la adresa lui. Ulterior am fost furios pe el că m-a lăsat pe mine pradă scandalurilor ei. Nu era zi în care să nu îmi amintească ce nemernic e tata. Înțeleg că așa era pentru ea, însă pentru mine nu. Nu aveam curajul să o opresc, mult timp m-am simțit responsabil de starea ei, de a reprezenta un sprijin pentru ea. A fost cumplit de greu.”, povestește Dorin, 36 de ani, din Bacău.
Dacă mă iubești, îți pedepsești mama/tatăl…
Tot din furie și dorința de a-l pedepsi pe celălalt, adesea cerem copiilor să ne fie aliați și să îl respingă pe celălalt, să ne împărtășească părerile, dezaprobarea, furia, acuzele la adresa celui plecat din familie. Uneori, solicitarea unei astfel de loialități vine și din teama de a nu fi părăsiți, fie și emoțional, și de către copii.
Dorind să ne asigurăm că ei sunt „de partea noastră”, dincolo de faptul că îi vom încărca emoțional negativ, putem obține efectul invers celui dorit: să ne îndepărtăm copiii. Prin urmare, alianțele impuse celor mici sunt tot lucruri pe care să nu le spui copilului când treci printr-un divorț.
„Mama a fost cea care a solicitat divorțul, după ani în care tata nu muncea, se văita că el este bolnav – fără niciun diagnostic – și genera doar certuri și situații tensionate în familie. Eu am rămas cu mama și tata a plecat. Ea este cea care m-a învățat că indiferent de problemele lor, este tatăl meu și am tot sprijinul ei dacă vreau să îl văd, pot vorbi cu ea dacă îmi e dor de el, să nu mă feresc și să nu îmi fie teamă să îi spun ceea ce simt.
Pentru mine a fost o schimbare în bine plecarea lui. Mama era mai liniștită, în casă era armonie, petreceam mai mult timp împreună, era mai disponibilă pentru mine și mai prezentă. Tata, în schimb, deși îl vizitam, în fiecare ocazie mă făcea să mă simt vinovat că ‘noi suntem bine și el suferă’, îmi spunea ce persoană rea și egoistă e mama, că numai la ea se gândește, că nu îi pasă de nimeni altcineva, o bănuia că are pe altcineva și că ar trebui să mă revolt, să fiu de partea lui, să o părăsesc și să plec cu el, să mă îndepărtez de ea… Nu mă bucuram de timpul petrecut cu el, îl consideram o corvoadă. Din acest motiv am refuzat să îl mai vizitez. Aveam 13 ani. Din păcate, tot mama a avut parte de critică și acuze, tata spunându-i că din cauza ei nu îl mai vizitez. Eu nu mai voiam.”, povestește Paul, 31 de ani, din Craiova.
Dacă îți este dor de celălalt, înseamnă că nu îți pasă de mine
„Când părinții noștri s-au despărțit și mie și surorii mele ne era dor de tata. Știam că el a cerut în instanță să ne ia, însă apoi a renunțat gândindu-se că suntem apropiați de mama și poate am suferi mai mult. Însă a cerut să ne vadă constant și să petreacă timp cu noi. Venea în weekenduri și ne scotea la plimbare sau la diferite activități, ne lua la el unde ne pregătise camera noastră, ne ajuta cu bani când aveam nevoie, dincolo de pensia alimentară și știam cât ne iubește. Și noi îl iubim. Mama, în schimb, nu l-a iertat că a divorțat de ea. Tata a divorțat pentru că și-a găsit pe cineva și i-a fost infidel mamei…
Pot înțelege acum, la această vârstă cât a suferit mama, îmi pot da seama cât de dureros a fost pentru ea, însă aș fi vrut să nu simt că mă urăște pentru că îmi e dor de tata. Era furioasă de fiecare dată când plecam cu el sau când rămâneam în week-end la el. Îmi spunea că o lăsăm singură, că nici nouă nu ne pasă de ea, că alegem un om care pe ea a rănit-o și a făcut-o să sufere. Țin minte că o perioadă nu m-am mai dus la tata ca să rămân cu ea, să nu mai am parte de vinovăție, certuri, acuze. Tata a acceptat, cu părere de rău, iar mie mi-a fost și mai greu să îl văd mai rar, mai puțin. Cumva, însă, știam că el mă va înțelege și că va fi acolo indiferent de ce se întâmplă…”, povestește Oana, 39 de ani, din București
Sentimentele copiilor față de părinți nu sunt condiționate de sentimentele pe care noi le avem unul față de celălalt. Furia, tristețea, dezamăgirea trăite de noi nu sunt povara copiilor de dus, iar alegerile lor de a-și păstra părintele prezent nu sunt acțiuni „împotriva noastră”. Astfel de pretenții reprezintă lucruri pe care să nu le spui copilului când treci printr-un divorț.
Copiii au nevoie de ambii părinți, iar sănătatea lor emoțională depinde de capacitatea acestora de a-și gestiona emoțiile fără a cere sau aștepta sprijinul copiilor. Sănătatea lor emoțională este mai bună când ambii părinți rămân prezenți în viața lor. Totodată, să nu uităm că atunci când cerem unui copil să nu își mai dorească relații cu celălalt părinte, pentru copil acest lucru poate fi înțeles și ca o condiționare: „Dacă nu fac asta, te vei despărți și de mine?”
Semeni cu el/ea!
Oare ce emoții trăiește un copil pe care îl criticăm spunându-i că seamănă cu părintele care ne-a rănit sau pe care l-am respins? Câtă nesiguranță generăm unui copil când îl asemănăm cu cineva pe care am îndepărtat, pe care îl respingem și față de care avem sentimente negative? Astfel de lucruri pe care să nu le spui copilului când treci printr-un divorț, sunt de evitat și dacă încă suntem împreună, dar în conflict.
„Aveam 15 ani când ai mei au divorțat, iar în acea perioadă știu că petreceam mult timp singur, în camera mea, ascultând muzică, jucându-mă pe calculator, desenând sau scriind în jurnal. Făceam asta dinainte să divorțeze părinții mei, însă mama, mereu preocupată de certurile cu tata, mă lăsa în pace. Odată cu plecarea lui însă, era mereu nemulțumită că nu fac nimic în casă, că ascult muzică ‘de sataniști’ (ascultam rock) că sunt indiferent, absent și dezinteresat la fel ca tata. Zi de zi găsea ceva să îmi reproșeze și să mă compare cu el. Din păcate și tatăl meu era absent, fiind navigator, era mai mult plecat, așa că nu prea aveam cum să merg la el sau măcar să iau o pauză de la certuri.
La 17 ani, tata a renunțat la plecări, și-a deschis o mică afacere… iar eu am decis să mă mut cu el. Maică-mea mi-a transmis că sunt o lichea, un degenerat, că o să se aleagă praful de mine și că a crescut o viperă. Nu a înțeles că ea m-a împins la a pleca. Că nu mai suportam să mi se spună că sunt o dezamăgire, că îi amintesc de omul pe care îl urăște. Tata m-a dus și la un psiholog și acolo am primit ajutor, în primul rând să nu mai simt o vinovăție atât de mare că m-am ales pe mine și nu pe mama. Să accept decizia mea de a nu mă sacrifica…”, povestește Vlad, 28 de ani, din Constanța.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile care au impact negativ nu doar asupra copiilor noștri, ci și asupra relațiilor noastre cu ei. Adesea vrem ca ei să fie de partea noastră, să ne susțină, să blameze, acuze și pedepsească alături de noi, nedându-ne seama câtă suferință le provocăm.
Un divorț este dureros pentru ei, iar nevoia lor este de a schimba cât mai puține lucruri în urma acestui eveniment. Cum viața în familia așa cum o știau nu mai este posibilă, să încercăm să le asigurăm prezența ambilor părinți, chiar și în noile circumstanțe. Limitarea sau întreruperea relației cu un părinte are loc doar atunci când respectivul părinte reprezintă un pericol emoțional, fizic, sau de alt tip pentru copil.