Trăim în subjugare? Cum ne sabotăm din teama de a nu dezamăgi
Mă întreb când oare am învățat că rolul nostru este acela de a nu dezamăgi? Adesea aud persoane care spun că le e teamă să nu îi dezamăgească „pe ceilalți” și, deși a dezamăgi ne provoacă o emoție neplăcută și nu este, de regulă, în intenția noastră să facem acest lucru, care este limita? Este în regulă să dezamăgim? În ce contexte sunt alții dezamăgiți de noi? Iată ce capcane apar odată cu teama de a nu dezamăgi și comportamentele în concordanță.
Plăcerea lor e mai importantă decât neplăcerea ta?
Îmi povestea un client, cu ceva ani în urmă, că adesea merge în locurile în care vrea prietenul lui bun, deși el nu își dorește să meargă în acele locuri, întrucât „chiar nu-i plac”. În relații, negocierea și compromisul sunt necesare, motiv pentru care am întrebat cât de des se întâmplă și dacă și prietenul lui este posibil să facă același lucru pentru el.
Clientul meu mi-a transmis că o singură dată i-a spus prietenului să meargă într-un loc, dar acesta i-a spus că nu își dorește, iar el nu a mai insistat. Cât de des are el acest comportament? Mereu. De ce are acest comportament? Ca să nu dezamăgească. De ce nu vorbește și despre preferințele lui? Ca să nu deranjeze. Nu mai era vorba de negociere și compromis. Ci despre subjugare.
Ce este subjugarea?
Subjugarea este comportamentul prin care cedăm controlul altor persoane, reprimând nevoile, dorințele și așteptările noastre, acceptând necondiționat solicitările venite din partea lor. Schema interioară a subjugării înseamnă să trăim anxietate puternică la gândul că va urma o posibilă respingere, umilire sau abandon în caz că nu le facem pe plac celorlalți. Este o piedică în calea asertivității, a stabilirii unor granițe sănătoase în relații sau gestionării conflictelor pe care, de altfel, le vom evita.
Totodată, în subjugare acumulăm și foarte multă frustrare întrucât ceea ce facem pentru ceilalți nu facem cu plăcere, ci din teama de a nu exista repercusiuni în cazul unui refuz din partea noastră. Suntem conștienți de reprimarea propriilor nevoi, iar acest lucru duce, în timp, la acumularea resentimentelor și a furiei împotriva noastră (chiar și împotriva celorlalți).
Așteptarea nesănătoasă este totodată ca ceilalți să „se gândească și la noi” și „să înceteze cu solicitările”, fără ca noi să intervenim… pentru noi înșine. Lucru care de regulă nu se întâmplă, în primul rând pentru că nu este rolul nimănui să ne ghicească gândurile și nevoile, în al doilea rând pentru că având un astfel de comportament, probabil vom atrage persoane egocentrice, egoiste, manipulatoare.
Când am învățat că nevoile noastre nu contează?
Copiii care au părinți critici, punitivi, autoritari, intransigenți sau abuzivi pot dezvolta un coping de subjugare, prin care, încă de mici să învețe să le facă pe plac părinților lor, pentru a evita consecințele negative ale neascultării. Spre deosebire de sacrificiul de sine, care presupune o reprimare voită a nevoilor, fără a ne simți controlați de ceilalți, în subjugare apare teama de pedeapsă sau de abandon, teama de a nu dezamăgi, precum și o presiune (percepută) din partea celorlalți.
Astfel de comportamente le învățăm în perioada copilăriei când, cel mai probabil, ne-au ajutat să navigăm relația cu părinții și alți îngrijitori ai noștri. Pe scurt, au funcționat și ne-au păstrat în siguranță. Dacă părinții nu au fost atenți la nevoile noastre sau, mai mult, ne-au împovărat cu nevoile lor, dându-ne rol de adulți și intrând ei în rol de copii, un astfel de comportament devine familiar, devine „normalitatea” noastră.
„Am 32 de ani și mama încă mă sună să îmi povestească și să se plângă de toate problemele ei. I-am spus la un moment dat că mă încarcă foarte mult și eu nu o pot ajuta, iar ea mi-a răspuns că numai pe mine mă are, cu cine să vorbească? Mă sună de două ori pe zi, iar dacă nu răspund o dată, îmi dă mesaje că o ignor și nu îmi pasă de ea. Dacă am încercat să îi spun vreo problemă, m-a întrerupt să îmi spună ea problemele ei mult mai mari.
Nici nu mai încerc să îi spun nimic, bagatelizează tot ce ține de mine și insistă să îi fiu confident și să descarce la mine toate nemulțumirile. Etern, aceleași. Problema este că în prezent am o relație de cuplu în care nu pot cere lucrurile pe care le vreau, în care partenera mea decide totul, iar dacă am un moment de suferință, mă judecă. Am ajuns extrem de furios și simt neputință”, povestește Raul.
Nu vreau să deranjez, dar nici nu mi-e bine
Persoanele cu schema de subjugare pot părea extrem de înțelegătoare, atente și deschise către ceilalți, însă pot avea și comportamente pasiv-agresive. Acestea din urmă sunt cauzate de evitarea conflictelor, frica de a aborda direct o problemă sau de a vorbi despre o nemulțumire. Prin urmare, frustrarea se va manifesta indirect, sau chiar va lua forma retragerii, a izolării, dificultății de a avea relații cu ceilalți întrucât se simt prinse într-o capcană. Se vor simți adesea intimidate și incapabile să își afirme drepturile și nevoile, având ieșiri de furie, iritabilitate, irascibilitate și rebeliuni ocazionale. Teama de a nu dezamăgi devine credința că suntem o dezamăgire.
„Eram mereu certată când eram mică, dacă voiam ceva diferit de ceea ce mi se oferea. Mama făcea o adevărată dramă, spunându-mi că sunt nerecunoscătoare, că îmi bat joc de ea și sunt un copil rău și egoist. Astfel de ieșiri apăreau chiar și atunci când îmi cumpăra ceva de îmbrăcat – de regulă, nu mergeam cu ea la cumpărături, alegea ce voia ea, iar eu nu aveam dreptul să nu îmi placă. Nu aveam voie să spun «nu» la nimic din ce solicita ea.
Când eram adolescentă, nu îmi dădea voie în weekend să ies cu prietenii pentru că voia să mă plimb cu ea în parc. Era îngrozitor. Ocazional, ca răzbunare, îi ascundeam din lucruri și când le căuta, îi spuneam că nu știu unde și le-a pus…”, povestește Diana, 36 de ani.
Avem voie să dezamăgim
Rolul nostru nu este acela de a nu-i dezamăgi pe ceilalți și ne este util să ne întrebăm cu ce ne ajută această gândire și comportamentele care rezultă de aici. Ce încercăm să obținem sau ce încercăm să evităm? Dacă răspunsul este: „Nu vreau să supăr”, întrebarea următoare ar fi „Ce se întâmplă dacă superi?”. Oare ne temem de consecințe sau nu putem tolera sentimentul de vinovăție care apare?
Vinovăția apare atunci când spunem „nu”, când refuzăm o cerere sau când vrem să facem ceva diferit, dacă nu suntem obișnuiți să ținem cont și de noi. De fiecare dată când ne vom alege pe noi (nevoile noastre) în defavoarea altora (nevoile lor), ne vom simți vinovați. Este de preferat să învățăm să tolerăm acest sentiment, să facem pace cu el, pentru a ne găsi echilibrul în relațiile cu noi și cu ceilalți.
De regulă, „dezamăgirea” celorlalți pornește din nevoile lor frustrate sau din așteptările pe care le-au proiectat asupra noastră. Nu suntem responsabili pentru niciunele. Dacă dezamăgirea înseamnă „Eu mă aștept ca tu să faci mereu numai ce spun eu” ar fi de preferat să dezamăgim mai des, făcând și ce spunem noi. Cum spuneam, în subjugare apare teama de a nu fi respinși sau abandonați dacă dezamăgim, dacă nu facem ceea ce ni se cere. Dar oare ce fel de relație avem dacă celălalt ne abandonează când nu îi facem (exclusiv) pe plac? Este o relație pentru care merită să luptăm?
În viața aceasta vom dezamăgi și vom deranja. Simpla noastră prezență poate deranja, iar proiecțiile și fanteziile altora despre noi devin „o dezamăgire” când sunt confruntate cu realitatea. Și nu pentru că realitatea nu ar fi în regulă, ci pentru că fanteziile spun ceva despre cel care le generează, nimic despre cel pe care sunt proiectate.
Dacă vrem relații mai echilibrate cu ceilalți, să învățăm să avem un comportament asertiv (care va provoca mult stres pentru început), să tolerăm mai bine sentimentul de vină, să tolerăm teama de a nu dezamăgi atunci când apare, să începem să stabilim limitele sănătoase pentru noi în relațiile cu ceilalți și să ne dăm voie să și cerem. Nu doar să oferim.
Citește și: Învață să ceri ajutor! Ce riști dacă vrei să le faci singur/ă pe toate și ce arată teama de a cere sprijin
