Relaxarea este dificilă, greu de atins, o corvoadă? Ce este grija falsă față de propria persoană și ce putem face ca să ne relaxăm
Tot mai des aud despre dificultatea de a ne relaxa și recunosc că, uneori, o observ și în cazul meu. Vrem să ne relaxăm, uneori chiar încercăm, dar sfârșim prin a resimți mai multă frustrare observând că nu ne putem deconecta de la anumite gânduri, de la vinovăția că nu facem „ceea ce ar trebui să facem”, de la agitația interioară care nu se dă dusă indiferent câte bețișoare parfumate aprindem… Oare ce ne împiedică să ne relaxăm?
Grija față de propria persoană
Adesea, în căutarea modurilor cele mai eficiente pentru a ne relaxa, ajungem să le abordăm ca pe niște sarcini pe care să le ducem la bun sfârșit cu un rezultat promițător. Una dintre greșelile pe care le facem este tocmai aceea de a dori să fim performanți în a ne relaxa. Dacă ați avut vreodată probleme cu somnul, știți ce înseamnă să „mă străduiesc să dorm” și cum gândurile repetitive legate de „de ce nu dorm?”, „iar nu mă odihnesc!” nu fac altceva decât să ne țină treji. Cam același lucru se întâmplă și cu încercările de a ne relaxa, motiv pentru care adesea apelăm la centre, retreat-uri, wellness-SPA-uri sau cursuri de yoga și meditație în care „cineva” să ne învețe, să facă pentru noi, să ne ofere cadrul… în care ajungem să ne relaxăm.
Uneori, grija falsă față de propria persoană va include următoarele trei componente:
• dorința de a scăpa de ceva (gânduri, oboseală, sentimentul de deficiență și ineficiență),
• optimizarea propriei funcționări sau atingerea unui obiectiv.
Niciuna nu are legătură cu grija autentică față de sine și nici nu ne ajută prea mult atunci când relaxarea este dificilă. Toate acestea pot fi văzute drept mecanisme de coping și, în alte situații, nu sunt problematice, adesea apelând la ele când suntem stresați sau copleșiți. Toate vin din dorința de a avea control asupra circumstanțelor în care trăim și a vieții în general. Problema este că ele nu adresează nevoile noastre reale și au rolul de pansament local care nu rezolvă problema din profunzime.
Locurile în care mergem pentru a obține relaxarea dorită ajung să plaseze controlul acesteia în afara noastră și, deși nu e rău să mergem undeva unde alții au grijă de noi și de programul nostru „de relaxare”, putem învăța de aici că una dintre nevoile noastre este să cerem ajutorul, să cerem grija celorlalți și să învățăm să le și primim. Totodată, cum nu putem recrea un retreat la noi în sufragerie, să ne relaxăm de 1-2 ori pe an nu este o soluție eficientă pentru stresul zilnic. Și, cum spuneam, nici nu ne încurajează să învățăm să găsim în interiorul nostru acele resurse de care avem nevoie pentru a ne relaxa.
Agitația continuă
Vorbeam cu o clientă despre această dificultate de a se relaxa și îmi relata că, și atunci când încearcă pur și simplu să se odihnească și să se deconecteze de toate problemele și situațiile din viața ei, simte că „în interior încă aleargă”. Ea resimte agitația în capul pieptului ca o neliniște constantă, bătăi ale inimii mai accelerate, senzația de sufocare și nevoia acută de a se mișca, de a face „ceva”. Așa, ajunge să facă fie curățenie, fie ordine în haine, fie să gătească sau să se pregătească pentru a doua zi de muncă.
Prin urmare, ce facem când avem o astfel de agitație și simțim că „nu putem sta locului?”. Una dintre soluțiile care au funcționat pentru ea a fost ca în acel moment să iasă la o plimbare, preferabil în parc. Plimbare în care își propunea, conștient, să fie prezentă „aici și acum”, să observe ce este în jurul ei, să observe cum se simte, chiar să fie îngăduitoare cu gândurile care apar, fără să le dea curs. Când nu funcționează, alege câte un element pe care să îl caute cu privirea pe parcursul plimbării: culoarea portocalie, cățeii de talie mică, mașinile albe etc.
Clienta mea încercase SPA-urile, retreat-urile și cursurile de yoga și, deși pe moment îi ofereau confort, revenea la agitația interioară de necalmat. Ca trăsături și comportamente, în cazul în care vă veți regăsi între ele, ea prezenta următoarele:
• preocupare foarte rar spre deloc față de propriile nevoi,
• tendința de a lua decizii extreme,
• gândirea de tipul „totul sau nimic” și comportamente în consecință,
• nevoia de a se deconecta de toată lumea pentru a se simți ea însăși, în contact cu propria persoană.
Este tiparul îngrijitorului, al people-pleaser-ului, al persoanei concentrate asupra nevoilor celorlalți și complet deconectată de sine.
Performanța în toate aspectele vieții
Anca a fost crescută de o mamă singură, iar copilăria ei a fost marcată de lipsuri. Obiectivul ei principal a fost să investească în dezvoltarea profesională și în carieră, să compenseze sentimentul de neputință din copilărie cu control asupra propriei vieți și muncă excesivă pentru a-și atinge obiectivele. Chiar și în privința stilului de viață, rutina ei era strictă în ceea ce privește alimentația și sportul.
Totodată, era extrem de meticuloasă în a-și monitoriza progresele și devenea frustrată dacă stagna din vreun punct de vedere, considerând acest fapt ca un impuls de a face „și mai mult”. Nota în Excel mesele și caloriile zilnice, contul de Instagram prezenta doar instantanee de la sala de sport sau cu raportul exercițiilor fizice din ziua respectivă. Motto-ul afișat era „never give up” (nu renunța niciodată). E interesant cum cineva atât de atent la propria îngrijire și de organizat ajunge în burnout, nu? E și mai interesant că nu se putea relaxa. Totul reprezenta un obiectiv de atins, o provocare de depășit. Credința despre propria persoană, pe care încerca să o cosmetizeze prin acest program strict era: „Nu sunt suficient de bună”.
Din păcate, multe femei cresc cu această convingere despre sine, de a nu fi „suficient”. Ce urmează după acest cuvânt este irelevant – slabă, inteligentă, realizată, frumoasă, interesantă, atrăgătoare etc. Un studiu din 2016 derulat de Weight Watchers (program care facilitează pierderea în greutate) a descoperit că femeile se critică pe sine, în medie, de 8 ori pe zi, iar acest lucru începe încă de la primele ore ale dimineții. O proporție de 60% dintre femei au declarat că se critică non-stop pe parcursul unei zile, iar motivele sunt nenumărate. În consecință, toate aspectele vieții sunt abordate ca niște curse pe care trebuie să le câștigăm pentru a ne demonstra valoarea.
Cum identificăm dacă ne încadrăm în această categorie? În primul rând, ne comparăm constant cu ceilalți și ne simțim lipsite de valoare dacă nu suntem la același nivel, ideea de eșec este de neconceput, valoarea personală este direct legată de validarea celor din jur, iar autoevaluarea este constantă și de regulă, critică.
Să fim mereu mai buni
Ați auzit probabil expresia „Să fii cea mai bună versiune a ta”. Din anumite puncte de vedere – poate atunci când vorbim despre empatie, compasiune, toleranță, flexibilitate în gândire, ne ajută să venim cu părțile din noi pe care dorim să le cultivăm și să le dezvoltăm de-a lungul vieții, sinele nostru ideal. Alteori, însă, devine o cursă permanentă, o evaluare continuă a performanțelor noastre și a eforturilor pentru a ne atinge obiectivele. Optimizarea propriei persoane este necesar să aibă limita blândeții față de noi înșine dar și a, (culmea!), acceptării de sine. Psihologul american Carl Rogers afirma că abia atunci când ne acceptăm suntem capabili să facem schimbări.
Putem să luăm aici un exemplu simplu: cel al cumpărăturilor livrate acasă. Pe de-o parte este un mod grozav de a ne scuti de niște muncă, dar oare timpul pe care îl salvăm este timp de calitate pentru noi sau cei dragi? Ajungem să observăm că putem rezolva eficient nevoile noastre și ale familiei, dar totul ajunge să capete un aer de management și nu unul de prezență și disponibilitate. Ajungem să facem lucruri pentru noi sau ceilalți și nu cu noi sau ceilalți.
Nu înseamnă să renunțăm la ceea ce ne face viața mai ușoară, ci să ne întrebăm cum folosim timpul pe care l-am scutit de anumite treburi. Când petrecem prea mult timp întrebându-ne dacă am acoperit toate nevoile, dacă suntem persoane mai bune, parteneri mai buni, părinți mai buni, putem observa că răspunsurile sunt sinonime cu a fi eficienți, productivi și în control. Nu au legătură cu satisfacția și sentimentul de împlinire, nu au legătură cu liniștea și serenitatea. Nu delegăm și ne degrevăm de sarcini, ci le îndeplinim cât mai eficient. Când ne afundăm în iluzia grijii față de propria persoană și a eficienței, nu ne mai întrebăm unde vrem să ajungem, ce vrem să obținem și nici ce nevoi avem pe tot acest parcurs.
Cum te recunoști în acest fragment? Dacă tot timpul cauți soluții pentru a optimiza ceea ce ai de făcut, dacă îți spui că te vei relaxa abia după ce vei rezolva tot ce ai de rezolvat sau că te vei simți împlinit/ă (sau adesea fericit/ă) abia atunci când X lucru va fi făcut/Y obiectiv va fi atins, dacă legi valoarea personală de productivitate și eficiență, dacă ai dificultăți în a-ți aloca timp și resurse când „sunt atâtea de făcut” și dacă ești văzut/ă ca un/o problem-solver, atunci te poți regăsi în acest mod de a face lucrurile și, probabil, în dificultatea de a te relaxa.
Ce putem face?
Din păcate, nu există o singură soluție, universal valabilă, care să funcționeze pentru toată lumea. Nu aș vrea să rămâneți cu impresia că retreat-urile, vacanțele, ședințele de yoga sau meditație, chiar și cumpărăturile online nu își au propria utilitate. Dar începutul este mai simplu de atât și mai aproape de noi. Aș propune să răspundem la întrebarea „Ce îmi doresc?”, iar odată ce am formulat un răspuns, să ne întrebăm și „De ce?” sau „Ce sper să obțin cu acest lucru?”. Este un mod prin care putem încerca să ajungem la nevoile noastre reale, iar apoi să imaginăm și alte moduri în care am putea obține ceea ce ne dorim, ceea ce reprezintă împlinirea nevoilor noastre.
Apoi, este important să știm că obiectivul nostru nu este să fim performanți în a ne relaxa, că nu suntem într-o cursă și încercările noastre de a ne aduce o stare de bine și liniște nu trebuie să devină un nou motiv de critică și dezamăgire („Nu sunt în stare să…”). Relaxarea, atunci când obișnuința noastră este de a fi mereu agitați, este o abilitate pe care o învățăm cu pași mici, din încercări și erori, iar uneori ne va ieși mai bine, alteori mai puțin bine.
Orice am învăța nou, avem nevoie de acomodare, de observarea tuturor acelor piedici care apar, de înțelegerea lor ca venind din ceea ce știm să facem, din obișnuințele noastre, și corectarea lor treptată. Modurile în care obținem relaxarea pot varia, iar o plimbare în parc relaxantă într-o zi de duminică s-ar putea să nu ne dea aceeași stare când o repetăm două săptămâni mai târziu. E necesar să ne ascultăm corpul și să ne verificăm energia, întrucât, uneori, să fac un efort să merg la un film pentru că acest lucru mă va relaxa poate nu este cea mai bună soluție.
Dacă acceptăm că suntem diferiți, că ne încărcăm cu energie în moduri diferite, că avem nevoi diferite și nu este necesar să ne permitem o vacanță exotică pentru a ne relaxa, ci de a ne aloca, zilnic, măcar o jumătate de oră în care să stăm cu noi sau să facem o activitate plăcută pentru noi, cresc șansele să învățăm să ne deconectăm de exterior, să ne conectăm cu interiorul și să obținem relaxarea dorită.