„Suntem permanent cea mai bună versiune a noastră.“ Acceptarea de sine nu înseamnă delăsare

Una dintre capcanele cele mai frecvente pe care ni le întinde criticul interior este să ne spună că acceptarea, compasiunea și iubirea de sine sunt motorul delăsării, în detrimentul obiectivelor pe care le avem. Fals. În fiecare moment al vieții suntem cea mai bună versiune a noastră. Iată de ce este importantă acceptarea de sine pentru creștere și dezvoltare.

Scenariul acceptării

Să ne imaginăm că avem în fața noastră un copil de 4 ani care a făcut o greșeală. Cum îl ajutăm să învețe, așa încât să nu repete greșeala respectivă? Dacă îl certăm, pedepsim, dacă îi vorbim urât și ne retragem din relația cu el („Nu vreau să te văd!” sau „Du-te la tine în cameră!”) oare ce va învăța din interacțiunea cu noi? Cel mai probabil că „nu este suficient de bun”, că „nu este la înălțimea așteptărilor”, că „este o dezamăgire” sau că „ceva este în neregulă cu el”. Lista aceasta este lungă și poate continua.

Chiar și la vârsta adultă, astfel de mesaje ne pot fi familiare și le putem folosi în continuare în relația cu noi înșine. Oare când și cum le-am învățat? Acum să ne imaginăm același copil pe care, de această dată, îl abordăm cu blândețe și îi explicăm de ce a greșit și de ce este bine să nu mai procedeze astfel. Cum reacționează dacă îi spunem că este un copil bun, cu multe calități, că îl iubim și că aceasta a fost doar o greșeală? Cum se simte atunci când nu îl reducem prin vorbe sau comportament la greșeala făcută?

Aceasta este atitudinea potrivită și în relația cu noi înșine la maturitate, dintr-o perspectivă a acceptării noastre, fără a ne reduce la ceea ce „nu corespunde”, nu este „conform așteptărilor, standardelor” sau a ceea ce este „problematic/ greșit”. Avem cu ușurință un astfel de comportament pe care, adesea, îl propagăm și în alte relații, și în raport cu alte persoane: „X este alcoolic” este diferit de „X are o problemă cu alcoolismul”.

În prima afirmație, X nu mai e nimic altceva decât problema cu care se confruntă, în cea de-a doua, nu îl reducem la o problemă. X înseamnă mai mult de-atât, iar în vederea vindecării – chiar și a unei probleme precum alcoolismul – acceptarea și compasiunea sunt necesare, tocmai pentru a apela la resursele interioare ale unei persoane când are o astfel de luptă de dus: „Ești valoros, ești mult mai mult decât această problemă”.

Cu adulții ne comportăm diferit?

Pornind de la exemplul anterior, cel al copilului care a greșit, probabil vor fi persoane care vor spune „bine, dar de la un copil nu ai așteptările pe care le ai de la un adult”. Adevărat, totodată, cine spune că noi, adulții, suntem într-o competiție și toți trebuie să fim la fel, să gândim la fel, să acționăm la fel, să învățăm la fel din greșelile anterioare? Cât de ușor uităm că suntem oameni, suntem failibili, și nu toți avem în viața asta același start, aceleași oportunități… sau același material genetic. 

Mai mult, să înlocuim în exemplul de mai sus copilul cu o prietenă foarte dragă, un frate, o persoană pe care o iubim. Le vorbim persoanelor dragi cu vocea criticului pe care o folosim în relație cu noi? Spunem, spre exemplu, vreunei prietene „Ești oribilă pentru că ai câteva kilograme în plus și nu te suport!”? Dar, dacă avem o problemă legată de aspectul nostru fizic, nu avem nicio reținere să ne spunem nouă astfel de lucruri.

Să nu uităm ce consecințe negative are teama de a greși, tocmai pentru că știm cât de „aspre” pot fi pedepsele. Ajungem astfel să simțim rușine adesea, să nu avem inițiativă și să nu încercăm lucruri noi – din teama de „a nu ne face de râs” – avem dificultăți în a lua decizii etc.

Așadar, ce ne oprește să ne vorbim nouă înșine cu o voce a compasiunii? Teama de delăsare… „Dacă mă accept înseamnă că mă demotivez.”

Ce este delăsarea?

Delăsarea înseamnă neglijență, nepăsare. Delăsarea apare atunci când nu ne pasă de noi, nu simțim că merităm să primim ceea ce avem nevoie, când nu ne iubim și este fie o formă de autopedepsire, fie un mod de a evita o realitate care pare destul de greu de confruntat. „Nu îmi pasă” poate însemna, uneori, „Îmi este prea greu”.

Cum ar putea fi compatibilă delăsarea cu iubirea de sine, cu compasiunea? 

În primul rând, prin compasiune relaționăm blând cu propria persoană, chiar și atunci când, poate, am avut un comportament nepotrivit, iar această atitudine este baza acceptării propriilor greșeli, creează un spațiu sigur în care ne putem confrunta cu adevărul. În lipsa compasiunii, ne vom blama și vom putea experimenta inclusiv teama de repercusiuni.

Ce se întâmplă când apare o astfel de teamă? Devenim evitanți, crește riscul de a nu ne asuma o greșeală, ba chiar de a găsi alți vinovați sau explicații alternative. Frica și pedeapsa nu nasc sinceritate și nu sunt sursa învățării. Ele doar generează comportamente de sustragere, de evitare a consecințelor. Ce învățam în copilărie dacă știam că urmează o pedeapsă? Să mințim!

Nu este necesar să negăm ceea ce am făcut și nici să distorsionăm, ci să ne asumăm greșeala sau vinovăția, să fim responsabili pentru comportamentele noastre, chiar dacă acestea sunt, uneori, greșite. De aici va rezulta schimbarea lor. Iar motorul schimbării este să nu ne reducem la acele comportamente: „Doar pentru că am făcut ceva în neregulă nu înseamnă că eu sunt în neregulă cu totul”. Asumarea responsabilității nu înseamnă că mă voi pedepsi cu asprime, nu îmi voi întări credințele negative despre propria persoană și nici nu voi acționa evaziv, evitând consecințele. 

Cum ne schimbăm prin acceptare

Profesorul în psihologie Steven C Hayes, de origine americană, a publicat cartea numită „Noua terapie prin acceptare și angajament”, tradusă și în limba română, pe care o recomand celor dornici să găsească inclusiv exerciții de practicare a acceptării de sine. Veți citi despre suferință și capcanele evitării, despre comportamentele care nu ne mai sunt utile, ba chiar ne împiedică dezvoltarea, și cum le putem schimba schimbând relația pe care o avem cu noi.

Deopotrivă, o recomand pe Tara Brach, psiholog, profesor și autor, care a publicat cartea „Acceptarea necondiționată” și care vorbește despre echilibrul între claritatea gândirii și compasiune, ca sursă a vindecării unora dintre cele mai dificile emoții cu care ne confruntăm: rușinea, vinovăția etc.

Acceptarea de sine începe cu practicarea compasiunii față de propria persoană. Când este dificil să facem acest lucru, să ne imaginăm că vorbim cu o persoană dragă. Ei ce i-am spune? Cum i-am vorbi?

Vocea criticului interior trebuie observată pentru a înțelege că este doar o parte din noi care, deși ne vrea binele, ne împovărează, ne împiedică să avem o relație sănătoasă emoțional cu noi înșine. Această voce are nevoie de noi în rol de observator pentru a o identifica și a-i aduce contraargumente, în favoarea noastră, cu vocea părintelui bun, înțelegător și blând. 

Schimbarea este facilitată de înțelegerea faptului că în fiecare moment al vieții noastre suntem cât de buni putem fi, cu resursele pe care le avem la dispoziție, suntem permanent cea mai bună versiune a noastră.