Când nu mai poți, mai poți un pic? Cum se învață neputința și cum se dezvață

Renunțare, abandon, resemnare, limitare, incapacitate sunt doar câteva dintre cuvintele pe care le considerăm sinonime cu neputința. Poate că unele reflectă în mod corect experiența trăită atunci când ne simțim neputincioși, alteori însă neputința este acel indiciu de care avem nevoie pentru a conștientiza faptul că ceva cu adevărat important se întâmplă în interiorul nostru. Neputința este una dintre acele trăiri care ne tulbură profund, făcându-ne să ne simțim mici, lipsiți de valoare, neimportanți sau blocați. Adesea o asociem cu gândul „Nu pot face nimic”. De regulă apare atunci când simțim că nu avem control, că nu există soluții sau că, indiferent de cum vom acționa, tot nu va conta. Este normal să experimentăm asta în contexte de boală, de pierderi sau de expunere pe termen lung la contexte abuzive, din care nu putem ieși cu ușurință. 

Neputința reală – reacție și emoție sănătoasă

La fel ca oricare altă emoție, neputința reală este o reacție sănătoasă atunci când ne confruntăm cu limitări reale. De exemplu, atunci când am pierdut pe cineva drag și nu putem face nimic pentru a aduce înapoi persoana; sau atunci când o persoană dragă suferă, iar noi simțim că nu putem alina complet durerea sa; sau atunci când avem încredere că persoana dragă se poate descurca bine într-o anumită situație, dar ea nu are încredere în sine; sau atunci când oricât de bine ne-am comporta noi, nu putem determina reacțiile celorlalți.

În aceste situații, experiența neputinței este un binevenit reality-check (verificare a realității) prin care putem recunoaște cu onestitate propriile limitări și putem conștientiza granițele dintre ce putem influența noi, adică ce se află în controlul nostru și ce este în afara acestuia.

Acceptarea acestor chestiuni este atât umanizantă, cât și vindecătoare. Atunci când ne dăm permisiunea să intrăm în contact cu vulnerabilitatea noastră și să o plângem, în interiorul nostru se așterne sentimentul eliberării, derivat din conștientizarea faptului că nu trebuie să putem mai mult, că nu este necesar sau sănătos să ne încălcăm limitele. Acceptarea sănătoasă derivă din a ne conecta și a ne privi prin lentila compasiunii față de sine.

Neputința învățată – mecanism de coping

Ca oricare altă trăire neplăcută sau dureroasă, mintea noastră este foarte creativă în a căuta modalități de a evita să procesăm neputința reală. Poate că unii dintre noi își amintesc slogane din copilărie precum „Nu există nu pot, există doar nu vreau”. Sau pur și simplu încurajarea de „a fi tare” atunci când îți era greu, a nu plânge când erai vulnerabil, a te descurca singur, că doar „ai mâncare, acoperiș deasupra capului și haine” etc.

Rezultă că dacă nu ai motiv vizibil să te simți neputincios și tu totuși trăiești asta, pare că soluția este să începi să ignori ceea ce simți, să depui mai mult efort sau să înveți că ești neputincios și blocat într-o situație în care de fapt ai putea merge mai departe dacă doar ți s-ar normaliza vulnerabilitatea trăită în acel moment. 

Iată cum apar mecanismele de coping, adică acele moduri prin care încercăm să facem față pe moment neputinței, dar care, menținute pe termen lung, devin disfuncționale și afectează calitatea vieții. 

Complianța 

Acceptarea dintr-o zonă nesănătoasă este specifică mecanismului de complianță. Atitudinea mentală a persoanei prinse în această capcană este de a se purta ca și când nu are puterea de a se opune unei situații dezavantajoase sau chiar abuzive. Persoana în cauză simte că nu poate face nimic, „este legată de mâini și de picioare”, când, de fapt, nu există neputința reală, ci refuză să ia măsurile necesare crezând că se protejează mai bine prin supunere. 

Cei care adoptă această strategie au învățat de mici să evite conflictul, critica sau abandonul emoțional, îndeplinind așteptările celorlalți în raport cu ei și fiind copii „cuminți”, făcând tot ce se așteaptă de la ei.

Percepându-se neajutorate, în special în fața unei figuri de autoritate, aceste persoane  prezintă o imagine de sine negativă, care nu reflectă realitatea obiectivă sau resursele personale. Ele au capacitatea de a acționa așa cum au nevoie, însă cred cu tărie că a proceda astfel va atrage după sine suferință emoțională, iar ei se vor simți singuri, neiubiți sau abandonați. Așadar, preferă siguranța psihologică dată de familiar, în detrimentul acțiunilor care le-ar crește autonomia emoțională.

Supracompensarea

Acest mecanism de coping presupune un comportament radical opus celui din complianță. Dacă mai devreme vorbeam despre „nu pot face nimic”, aici atitudinea este „trebuie să pot tot” – cea care dă naștere unor comportamente de control, perfecționism, independență exagerată sau refuzul ajutorului.

• Citește și: Semnele care arată că ești perfecționist și de ce poate fi o capcană

Persoanele aflate în supracompansarea sentimentului de neputință au trăit în trecut momente când au fost poate rușinate sau invalidate pentru neputința lor reală, ceea ce cu siguranță le-a creat o experiență atât de dureroasă, încât au luat decizia ca niciodată să nu mai ajungă să se simtă astfel. Ele muncesc intens, au standarde înalte și nerealiste în raport cu ele însele și o nevoie mare de a fi în control. Efectul pe termen scurt este un fals sentiment de putere și siguranță, dar pe termen lung poate conduce către stări de anxietate, insomnie, deconectare de propriul corp, burnout, somatizări și rigiditate.

Putem recunoaște că neputința nu este doar o emoție de moment, ci a devenit un mod de a trăi, atunci când:

• adesea ne simțim copleșiți,
• ne orientăm cu ușurință după nevoile celorlalți, dar uităm de noi,
• nu cerem ajutor,
• nu putem lua decizii,
• simțim că nu avem control asupra propriei vieți,
• ne criticăm pentru că ne simțim slabi sau incompetenți.

Ce putem face?

Simpla observare a stării de disconfort este un prim pas important în inițierea unei schimbări. Deoarece a observa presupune a lua puțină distanță de ceea ce simțim, asta ne permite să avem o viziune obiectivă asupra lucrurilor. A ne valida trăirea ne permite mai degrabă să rămânem deschiși și curioși față de ceea ce trăim, în loc de a critica și apoi a ne deconecta.

Decizia de a începe un proces terapeutic ne poate ajuta să creăm un spațiu sigur în care vulnerabilitatea este acceptată, ceea ce în timp ne va modela o atitudine asemănătoare. Putem, de asemenea, să începem să exersăm o atitudine de asertivitate, în care cerem ceea ce avem nevoie, exprimăm ceea ce simțim și prioritizăm propriile nevoi. 

Practicarea autocompasiunii ne permite să validăm momentele când simțim că ne este greu, să ne oferim pauze atunci când suntem obosiți, să punem limite sănătoase, să le permitem celorlalți să ne ofere sprijin. Neputința este o parte firească a condiției umane. A învăța să stăm cu ea, să o recunoaștem și să o exprimăm în siguranță este o experiență vindecătoare.