„Mă gândeam că voi fi penibilă dacă pun prea multe întrebări.“ Cum schimbăm așteptările nerealiste de la propria persoană?
Știm deja ce înseamnă standarde înalte și că acestea nu reprezintă nicidecum valori personale deosebite, ci o presiune injustă, dureroasă, critică, abuzivă emoțional pe care o punem pe noi… uneori și pe cei apropiați nouă. A avea un standard nerealist nu înseamnă că aspirăm la mai mult și ne preocupă mai mult dezvoltarea personală, ci doar că stabilim metodic motivele pentru care să fim nemulțumiți de noi înșine. Ce fel de așteptări avem de la noi înșine, de ce sunt așteptări nerealiste și cum am putea să le observăm, etichetăm corect și chiar schimbăm?
Eu de ce nu reușesc cum fac ceilalți?
Una dintre așteptările nerealiste pe care le avem este efectul comparațiilor cu ceilalți, de cele mai multe ori în detrimentul nostru. Nu avem echilibru interior și nici nu ne cunoaștem suficient de bine atunci când căutăm, prin comparație cu ceilalți, fie să ne simțim mai bine (când rezultatul evaluărilor proprii este în favoarea noastră), fie să ne „motivăm” prin critică și invidie să ne străduim mai mult să avem ce au și ei (sau doar să experimentăm tristețea, furia sau frustrarea în raport cu propria persoană).
Fiecare are propriul parcurs și ne este tare greu să acceptăm că nu trăim în aceleași condiții, nu avem aceleași oportunități și nici aceleași privilegii. Mai mult, nu ținem cont de resursele noastre interioare care s-au dezvoltat diferit, nu suntem curioși să le descoperim și nici nu avem răbdare să le cultivăm și dezvoltăm. Poate anumite abilități sunt învățate de unii dintre noi încă din copilărie cu sprijinul necesar, iar pentru alții, acestea încep să fie descoperite abia la vârsta maturității.
Nu este ușor să ne rescriem scenariile personale, să ne descoperim și confruntăm credințele limitative despre noi, despre ceilalți și lume în general, nici să le înlocuim cu credințe funcționale, adaptate prezentului pe care îl trăim și viitorului pe care îl proiectăm. Avem nevoie de timp, de angajament, de răbdare, de perseverență, de disciplină și rezistență la frustrare. Avem nevoie să ne vedem propriul perfecționism și să acceptăm că nu este un semn al sănătății emoționale sau al echilibrului.
Adevărul este că nu există o rețetă unică și fiecare poate afla cum arată parcursul personal doar angajându-se în schimbare, în remodelarea proprie și observând ce presupun toate acestea. Vă recomand exercițiul dezvoltat de Fritzi Horstman numit „Step inside the circle”. Este despre experiențele adverse din copilărie, dar vă poate ghida către a privi în interiorul vostru cu mai multă acceptare diferențele față de ceilalți. Poate nu am avut traume majore, dar nu am avut nici suficiente oportunități, suficiente experiențe pozitive, suficientă încredere din partea celorlalți sau suficientă iubire.
Să nu fii prost/proastă!
Abilitățile intelectuale sunt, din păcate, adesea, motiv de judecată, critică, chiar și umilire. Încă din școala generală știm exemple de profesori care practică astfel de comportamente în relație cu copiii pe care ar trebui să îi educe. Totodată, există familii în care părinții au această așteptare de la copii, de a excela la școală, de a avea rezultate „deosebite”, de a reprezenta o extensie a nevoilor, dorințelor și aspirațiilor lor personale. Învățăm, de mici, eticheta de „prost/proastă” pe care ne-o aplicăm în diverse situații lipsite de importanță, cu ușurința vocii criticului interior devenit la maturitate o parte din noi.
Așteptările nerealiste ne spun că trebuie să avem mereu răspunsurile, să ne pricepem să rezolvăm orice situație, să fim mereu siguri pe noi și pe abilitățile noastre. Nu ne permitem „nu știu” sau „nu pot” fără o doză de rușine, de vinovăție, de dezamăgire față de noi înșine.
„Urma să mă întâlnesc cu câțiva prieteni să jucăm împreună un board game interesant, pe care chiar doream să îl joc și eu. Știam însă că ei au mai jucat, eram singura care nu știa regulile. Așa că, înainte de întâlnirea cu ei, timp de câteva zile, am stat să urmăresc tutoriale și să îmi iau notițe, să anticipez posibile situații și să pregătesc răspunsuri. Mă gândeam că mă voi face de râs, că îi voi încurca sau că voi fi penibilă dacă pun prea multe întrebări sau nu înțeleg. Un joc ajunsese să fie pentru mine un motiv major de stres și anxietate… Iar în cele din urmă nici măcar nu m-am dus. Teama mea de a nu fi judecată sau mai prejos ca ei și-a spus cuvântul”, relatează Elena, 24 de ani, din Timișoara.
Când ne etichetăm negativ, ne ajută să ne întrebăm ce înseamnă pentru noi eticheta respectivă? Ce înseamnă „să fii prost”? Contează definiția pe care o dăm noi, nu cea din dicționar. Odată ce am identificat răspunsul, ne putem întreba dacă oare ni se aplică. Chiar putem spune că este adevărat despre noi sau că am făcut, punctual, anumite greșeli? Așteptările nerealiste ne spun să ne identificăm cu părți din noi, cu situații trecătoare, cu greșelile sau eșecurile pe care le avem. Este o diferență mare între a-mi spune „am făcut o greșeală” și „sunt prost/proastă”.
Eu când o să fiu altfel?
Una dintre întrebările pe care le aud în terapie de la oamenii cu care lucrez este „Eu când o să fiu bine?” și este o întrebare la care nu am niciodată răspuns. Psihoterapia nu funcționează precum prescripția de medicamente – „iei x pastile y zile și îți trece”. Chiar și atunci, în funcție de diagnostic și comorbidități, în funcție de stilul de viață și schimbările pe care le face un pacient, de contextul său de viață și sprijinul pe care îl are, răspunsul poate varia, la fel și rezultatele.
Mai mult sau mai puțin, procesul psihoterapeutic este similar. Zece oameni cu aceeași problemă nu vor avea, în realitate, aceeași problemă și nici aceleași resurse pentru a o depăși. Iar acest lucru nu se întâmplă pentru că unii sunt „mai buni” ca alții, ci pentru că există un cumul de factori ce susțin sau împiedică vindecarea. Presiunea pe care o punem pe noi chiar și în terapie nu ne ajută în acest proces. Cum le spun și clienților mei, la terapie nu venim să facem performanță.
Și dacă nu ne referim la un proces terapeutic, câți dintre noi nu și-au dorit, măcar o dată în viață, dintr-un anumit punct de vedere, „să fie altfel”? Putem observa numărul mereu în creștere al operațiilor estetice pentru a răspunde la această întrebare. Sau ne putem observa gândurile și trăirile în momentele în care ne comparăm cu ceea ce etalează alții pe social media. Suntem corecți cu noi atunci?
Această întrebare „Eu când o să…” urmată de „fiu altfel/ am mai mult/pot mai mult/arăt diferit/am ce îmi doresc?” nu este altceva decât un mod nedrept de a ne condiționa propria stare de bine. Poate chiar ne-am auzit spunând „O să fie mai bine atunci când se va întâmpla X lucru” sau „O să fiu fericit/ă sau relaxat/ă abia când…”. În realitate, orice ne-am imagina că ne asigură fericirea este doar o proiecție, întrucât nimic din afara noastră nu ne poate oferi o stare de exaltare constantă.
Fericirea este o emoție și, la fel ca toate emoțiile, este tranzitorie. Și dacă avem lucrurile mult visate, tot vom ajunge în punctul în care să ne dorim ceva diferit. Antidotul este practicarea recunoștinței și a acelor comportamente care ne aduc relaxarea, calmul, serenitatea. Să ne bucurăm mai des de ceea ce suntem și avem, să învățăm să ne vorbim altfel și să ne acceptăm, să confruntăm așteptările nerealiste pe care le avem din partea noastră și, cum afirma psihologul american Carl Rogers, „Paradoxul este că abia atunci când mă accept așa cum sunt, mă schimb”.