Cum apare sentimentul de nesiguranță și cum îl depășim

Deși ne putem simți diferiți de ceilalți, mai puțin valoroși, interesanți și dezirabili, cu o stimă de sine scăzută și proiecții negative în relațiile noastre, sentimentul de nesiguranță este mai răspândit decât ne imaginăm. Totuși, cum apare, ce îl întreține și cum îl putem corecta?

Cum apare nesiguranța – teoria atașamentului

Un rol important în dezvoltarea nesiguranței îl are stilul nostru de atașament. Practic, dacă în copilărie am trăit sentimentul că nu ne putem baza pe părinții noștri, că nu ne acceptă așa cum suntem și nu am trăit o stare de siguranță în relațiile cu ei, foarte probabil am dezvoltat un stil de atașament anxios dependent, anxios evitant sau dezorganizat.

Toate aceste tipuri de atașament au la bază nesiguranța în relații, proiectată și asupra noastră. Proiecția aceasta apare ca o concluzie atunci când constatăm că părinții nu ne împlinesc nevoile și instinctul ne avertizează că nu sunt părinți suficient de buni pentru noi.

Citește aici despre atașamentul securizant: Chiar dacă ai avut o copilărie nefericită, poți fi un adult împlinit! Cum ajută atașamentul securizant

Un astfel de gând amenință nevoia de supraviețuire a copilului, care vrea să aibă încredere în părinții lui, fiind dependent de ei. În concluzie, el își va spune că dacă ceva nu funcționează în relația cu ei, cu siguranță el nu este copilul pe care ei și-l doresc, deci problema este la el. Să nu uităm că în primii ani de viață, copilul traversează o perioadă narcisică în care totul este despre el. Totodată, în această concluzie a copilului există și control, respectiv, „dacă eu sunt problema, pot face ceva în această privință”.

Evident, comportamentele care decurg de aici pot varia de la dorința de simbioză (a fi mereu în preajma părintelui și a suferi în absența lui, simțind o anxietate puternică – atașamentul dependent), la comportamentul evitant (atașamentul evitant presupune un comportament de deconectare) sau la un comportament impredictibil, variind între cele două (atașamentul dezorganizat).

Chiar dacă persoanele cu un atașament anxios evitant par să își suprime nevoile, având un comportament învățat în acest sens și considerând că doar ei își pot purta de grijă, atunci când sunt sub stres scade capacitatea de autocontrol, manifestându-și nesiguranțele. 

Teoria separării și sentimentul de nesiguranță

Teoria separării a fost dezvoltată de psihologul Robert W. Firestone și se concentrează asupra modului în care experiențele negative din copilărie duc la construirea unor mecanisme de apărare. Acestea, deși au fost adecvate în situațiile în care au apărut și care ne amenințau propriul sine – respingerea, neglijarea, deprivarea emoțională sau abuzul din partea unui părinte – mai târziu în viață, menținându-le, ne vor limita sau răni propriul sine.  

Un copil va internaliza mereu vocea critică pe care părinții au folosit-o în relație cu el, dar și în relație cu ei înșiși sau cu alți membri ai familiei. Supraviețuirea lui depinde de părinți, prin urmare va simți ca pe o amenințare detașarea de limitările acestora. Așadar, copilul adoptă atitudinile și credințele negative ale părinților ca fiind ale lui. Dacă un părinte este indisponibil sau deconectat, copilul se va considera nevaloros și dificil de iubit, dacă este criticat ca fiind prea zgomotos sau dependent, se va considera insuportabil sau o povară. 

Astfel se dezvoltă ceea ce la maturitate identificăm drept vocea criticului interior, care va perpetua sentimentul de nesiguranță. Iată cum această voce rămâne atașată de anumite caracteristici negative pe care ni le-am atribuit într-un stadiu timpuriu al dezvoltării. Atunci când ne vom dori o relație de cuplu, sentimentul de nesiguranță va fi exprimat de critic prin „Nu vei găsi niciodată pe cineva care să te iubească. Ești neatrăgător/oare, plictisitor/oare, ciudat/ă, nevaloros/oasă”. Aceleași mesaje apar când devenim părinți „Nu vei face față. Ești un tată/ o mamă groaznic/ă” sau în cazul profesiei și a carierei noastre „Nu ești talentat/ă, capabil/ă, inteligent/ă, remarcabil/ă”.

Când nu simțim nesiguranță?

Pentru fiecare dintre noi este important să observăm care sunt momentele în care ne simțim valoroși, importanți și merituoși. Uneori, vom constata că aceste percepții pozitive vin din partea celorlalți și adesea pot presupune un comportament submisiv din partea noastră, de people-pleasers. Astfel, valoarea ne este reflectată doar de către ceilalți, iar când nu primim acest feed-back ni se adâncește sentimentul de nesiguranță. 

Totodată, putem constata că suntem perfecționiști, că avem o subpersonalitate de salvator, că alegem sau căutăm să fim mereu ocupați – devenind adesea workaholici – iar comportamentul nostru poate fi explicat tot de relațiile din copilărie.

Părinții critici, cei care vor dori să controleze excesiv copilul, iar acesta să fie supus, sau alcoolicii, vor avea copii perfecționiști, people-pleasers. Dacă atunci când nu ai ceva „util” de făcut în casă devii ținta unor abuzuri (care pot varia de la critică sau pedepse că nu ești util) sau dacă este prea multă liniște „ceva urmează să se întâmple să tulbure apele”, mai târziu în viață te vei simți în siguranță fiind mereu ocupat sau mereu util. 

Cum depășim sentimentul de nesiguranță

Atunci când vrem să obținem rezultate diferite este momentul să procedăm diferit. Iată câteva acțiuni care ne pot ajuta în acest sens:

Restructurarea cognitivă este o tehnică utilizată de psihoterapia cognitiv-comportamentală și se referă la reformularea gândurilor și credințelor negative prin confruntarea lor. Spre exemplu, atunci când criticul interior ne cataloghează „Sunt un prost/sunt o proastă” putem începe prin a defini ce înseamnă „prost” pentru noi. Cu siguranță vom găsi câteva detalii care să definească această etichetă. Apoi, putem lua pe rând detaliile și să ne amintim acele momente/situații în care nu s-au aplicat în cazul nostru. Le vom găsi. Și dacă nu ni se potrivește eticheta, cum am putea reformula? Poate cu „Am făcut o prostie”. Oare acest „Am făcut o prostie” ne provoacă o emoție și un disconfort la fel de mari precum „Sunt prost/proastă”? Dacă emoția negativă este încă intensă, putem înlocui cu „Am greșit”? În caz că nu reușim să fim „indulgenți” cu noi, ne putem gândi ce i-am spune unei persoane dragi? I-am spune oare că este proastă? Cum i-am vorbi? Putem face asta și pentru noi? Ce ne reține? Putem exersa până devine mai familiară această voce? Astfel, treptat, învățăm să înlocuim vocea criticului cu vocea unui părinte bun.

Un alt exercițiu util este acceptarea emoției. Gabor Mate, în metoda dezvoltată de el, numită Compassionate Inquiry, susține teoria lucrului cu corpul în demersul vindecării noastre, teorie susținută de studiile și cercetările și altor nume importante în domeniul psihologiei precum Stephen Porges, Richard Schwartz sau Peter Levine. Lucrul cu corpul presupune atenția dusă în interiorul nostru și identificarea emoției în corp, atunci când apare. Întotdeauna emoția va avea o manifestare fizică, va genera o tensiune în corp, care are nevoie de atenția noastră, nu de evitare. Așadar, când simți anxietate, furie, frică, rușine, tristețe, unde sunt în corp? Unde e localizată fiecare? Cum o simți fizic, cum o descrii? Poți sta în prezența ei? Ce se întâmplă când îi dai atenție? 

Vindecarea noastră, depășirea sentimentului de nesiguranță și creșterea stimei de sine presupun atenție acordată trăirilor noastre, acceptarea lor, lucrul atât cu mintea, cât și cu emoțiile și corpul. Întotdeauna în acest demers este binevenită și ghidarea unui specialist.