Violența emoțională în relații o tolerăm adesea, dar are efect distructiv în timp. Cum o recunoaștem și cum o reducem

În timp ce violența fizică este sancționată prin lege, violența emoțională este printre formele de abuz subtile. Cum o recunoaștem și, mai ales, cum o corectăm?
Istoric și familiaritate
Rolul relațiilor este să ne ofere o stare de bine, să completeze binele nostru personal, tabloul vieții fiecăruia dintre noi. Relația de cuplu ar trebui să fie un „safe place”, respectiv spațiul în care revenim pentru a ne simți protejați, înțeleși, acceptați, susținuți.
Acceptarea anumitor forme de violență emoțională, nu pentru că ni se par acceptabile, ci pentru că ne sunt familiare, ține de istoricul nostru personal, de ceea ce trăim în familia de origine. Dacă am avut parte de judecată, de critică, de umilire, de jigniri și neglijare, crește riscul ca stima noastră de sine să fie într-atât afectată, încât să nu știm să ne luptăm pentru drepturile noastre emoționale și nici să nu avem credința că se poate și altfel.
Dacă vrei măsura corectă a acestui comportament din partea unei persoane iubite, întreabă-te dacă așa te porți și tu cu o persoană iubită. Deseori normalizăm evenimentele din propria copilărie spunând că „alții au avut parte de mai rău”. În timp ce această gândire este copingul care ne-a ajutat să facem față situațiilor de atunci, poate chiar să menținem relațiile cu părinții sau îngrijitorii, acceptarea realității aduce multă suferință. Dar, pentru a privi diferit copilul care eram atunci, ne putem întreba: Oare noi așa ne-am comporta cu propriul copil?
Dacă răspunsul este „da” înseamnă că ducem abuzul mai departe, menținem trauma în familie și poate ar fi util să ne orientăm către vindecare, nu propagare a violenței. Dacă răspunsul este „nu”, atunci ne putem conecta diferit la experiența de viață avută pentru a ne întreba, în prezent: „Ne dorim să perpetuăm suferința?”.
Cum ajungem să acceptăm violența emoțională
În relațiile de cuplu, violența emoțională poate fi subtilă atunci când traducem critica și jignirile ca fiind „vina noastră” sau „celălalt este bine intenționat, vrea să fiu mai bun/ă”.
Cum spuneam, istoricul personal își lasă amprenta asupra noastră, asupra stimei și imaginii de sine, precum și asupra așteptărilor privind ceea ce credem că merităm și ceea ce credem că putem avea. Părinții violenți emoțional sădesc frica în copil care, mai târziu, ajuns adult, va simți același lucru în relația de cuplu când scenariul se repetă.
Frica poate fi paralizantă, iar copingul în fața unui astfel de pericol poate varia: fie înghețăm (nu ne putem lua apărarea, îndurăm), fie fugim (ne retragem în lumea interioară), fie ne luptăm (devenim violenți la rândul nostru) sau facem pe plac agresorului, îi intrăm în grații pentru a nu atrage mai multe repercusiuni.
Întrebarea este: Ce ființă pe lumea asta are dreptul să rănească emoțional o alta? Dacă vă gândiți că „există situații care justifică”, deja permiteți un dublu standard periculos. Da, adesea suntem agresivi verbal când suntem în pericol – furia este o emoție care poate avea ca scop intimidarea unui agresor – dar cum delimităm între pericolele reale și cele percepute? Poate și atunci când partenerul/partenera ne dezamăgește, ne putem simți în pericol. Este justificată atunci violența emoțională provocată de faptul că ne simțim răniți?
Forme de violență emoțională. „Tratamentul tăcerii“ este una dintre ele
Violența emoțională ia forma jignirilor și umilirii, dar și a criticii, a sarcasmului, a gesturilor agresive sau chiar a „tratamentului tăcerii”. Sarcasmul, agresivitatea din ton duc nu doar la rănirea celeilalte persoane, ci și a noastră, este furie eliberată în interiorul nostru și în afară. Totodată, nu spune nimic despre nevoile noastre.
De regulă, în spatele oricărei emoții dificile (și nu numai) se află o nevoie. Nepriceperea în identificarea nevoii duce la comunicare defectuoasă care, adesea, intensifică emoția dificilă. Gesturile agresive sunt nesănătoase în orice relație de cuplu, sunt echivalentul obiectelor aruncate prin casă, nu direct către partener/ă. Practic transmitem celuilalt un gest violent, chiar dacă îl îndreptăm asupra vreunui perete.
Un alt mod de a ne răni în cuplu este pedepsirea celuilalt prin tăcere, retragerea din relație prin lipsa comunicării și ignorare. Poate și acesta să fie un comportament învățat în copilărie, însă nu este sănătos în cuplu, pentru supraviețuirea relației sau binele comun și individual al partenerilor.
Asumare și asertivitate
Două componente importante conlucrează în reducerea violenței emoționale. Primul dintre ele este capacitatea de asumare, de a ne privi cu filtrul corect și a accepta că anumite percepții și interpretări sunt subiective și pot să nu aibă legătură cu realitatea obiectivă. Asumare înseamnă să ieșim din credința că noi deținem adevărul și răspunsurile corecte, să renunțăm la a avea certitudini și să permitem colaborarea, comunicarea, ascultarea activă a celuilalt.
Putem identifica trăsături care nu sunt sănătoase relației de cuplu, comportamente toxice și așteptări nerealiste de la partener/ă. Iată un moment bun pentru a căuta informații, cu o atitudine deschisă, de a cere ajutor specializat sau de a căuta moduri de a corecta erorile de gândire proprii și comportamentele indezirabile.
O a doua componentă importantă este asertivitatea. Aceasta înseamnă expunerea propriilor gânduri și emoții respectând drepturile celuilalt, fără a jigni, răni, ataca. În locul violenței emoționale și exprimării reactive, să practicăm exprimarea subiectivă, expunerea experienței interioare, personale, asumate ca fiind a noastră și nu realitatea obiectivă.
Citește și:
- Așteptările negative de la partener ne pot compromite relația. Iată cum le putem controla
- „Sunt la fel de cicălitoare ca mama cu partenerul meu!” Cum ne afectează copilăria relațiile de cuplu
- Ce fac diferit partenerii într-un cuplu de durată: 5 caracteristici importante
- De ce (tot) avem parte de relații nesănătoase
- Cea mai importantă dintre nevoile umane. 10 indicii că avem parte de conectare emoțională
- Cum recunoaștem manipularea unui partener narcisic?