Viața fără copii: „Poate corpul meu este echipat pentru rolul de mamă, dar psihicul meu nu este”

Ne-am obișnuit să trăim și să funcționăm foarte mult sub umbrela lui „trebuie”, care ne aliniază viața unor norme pe înțelesul tuturor. Astfel, trebuie să avem casa noastră, să ne căsătorim și trebuie să facem copii. Totuși, atunci când „trebuie” este transformat într-o alegere, renunțăm la obligațiile resimțite. Există și persoane care nu își doresc copii, iar asta nu le împiedică să aibă o viață frumoasă.

Preconcepții legate de persoanele care nu își doresc copii

Cei mai mulți dintre noi au tendința de a judeca și eticheta, în special persoane care par să sfideze anumite „așteptări”, pe care iluzoriu le încadrăm în „firesc” sau „normalitate”. Se spune că ceea ce este firesc și normal pentru un păianjen este haos pentru o muscă.

De câte ori nu ne-am grăbit să etichetăm drept „nesimțit” pe cineva care ne-a refuzat o cerere fără să ne pese că poate persoana respectivă ținea cont de propriile nevoi, iar refuzul nu era la adresa noastră ci a solicitării făcute. La fel, dacă pentru noi a avea copii este „sensul vieții”, a nu-i avea alții pare dovadă de egoism din partea lor.

De cele mai multe ori, tendința este de a ne gândi fie că persoanele respective au probleme de fertilitate (lucru care ne-ar ajuta să acceptăm/înțelegem mai ușor situația lor), fie că au traume din copilărie. Și totuși, s-ar putea să nu aibă de niciunele.

Să nu vrei să faci copii este o alegere la care ai dreptul așa cum nu te împiedică nimeni să îi faci dacă vrei.

„După ce m-am căsătorit invariabil au început întrebările legate de copii. Când îi facem și de ce nu îi facem? Prietenii noștri au acceptat mai ușor decizia noastră de a nu face copii. Cel puțin, nu au comentat atât de mult, indiferent de părerile lor. Cu familia însă… e altă poveste. Părinții lui mă privesc ca pe o ciudată, iar mama ocazional numai nu mă întreba dacă mă forțează el să nu îi facem. Adevărul este că aceasta a fost o discuție deschisă încă de la începutul relației noastre și un subiect asupra căruia a fost foarte important să fim de acord: niciunul dintre noi nu își dorește copii. Pentru mine, poate corpul meu este echipat pentru rolul de mamă, dar psihicul meu nu este. Suntem căsătoriți de 14 ani și nu simțim deloc lipsa unui copil,” mărturisește Andreea, 47 de ani.

Dacă unei persoane nu îi plac pisicile, nu ne gândim automat că au o traumă legată de pisici, că este alergică sau că preferă iguanele. Acceptăm preferința ei ca parte din alegerile personale cu care noi nu avem nicio legătură. La fel, există și persoane care nu își doresc copii, iar asta nu înseamnă că trebuie „ajutate” să se schimbe și în niciun caz „reparate”.

Așteptări de la rolul de mamă

Un studiu statistic derulat în Australia arăta că în următoarea decadă, foarte probabil cuplurile fără copii vor fi mai numeroase decât cele cu copii. Asta înseamnă că tot mai multe femei aleg să nu devină mame.

Dincolo de preconcepțiile celorlalți că nu ar vrea „să își deformeze corpul” sau „să crească un copil li se pare extrem de dificil”, tot mai multe femei refuză standardele cu care este înconjurată noțiunea de maternitate. Iar aici nu e vorba de lipsa suportului social (deși este de luat în calcul) ci despre perfecționismul adresat mamelor care rareori scapă criticii atunci când fac o alegere neatractivă.

„Eu, una, nu am vrut niciodată copii. Îmi plac copiii surorii mele, îi ador chiar, dar în egală măsură îmi place că pleacă ea cu ei acasă, nu eu. Am fost însă alături de ea pe drumul exasperant al învățării și descoperirii rolului de mamă, bombardată fiind de tot felul de sfaturi și critici din partea mamei, a soacrei, a prietenelor cu copii, a forumurilor, a pediatrului, a celor care comentează pentru că au acest drept. Eu nu cred că există vreo mamă perfectă, dar cu certitudine putem evalua alte mame ca fiind mai puțin perfecte decât noi. Astfel de intervenții nu m-au convins mai mult, dar rămân foarte împăcată cu decizia mea de a rămâne mătușă și atât,” spune și Anca (42 de ani).

Instinctul matern și patern

„Nu am traume din copilărie, părinții mei au fost cât de buni au putut ei. Îmi amintesc însă că am văzut fotografii și filmări de când erau tineri, înainte să apărem eu și sora mea, și mă gândeam ce viață mișto aveau înainte de copii. Nu e un mesaj primit din partea lor, nici vreun regret de-al lor captat inconștient de mine. Am părinți care ne consideră cel mai minunat dar pentru ei. Mie, totuși, mi-a plăcut mai mult viața lor dinainte. Și asta îmi doresc și pentru mine. Acolo mă regăsesc, acolo mă identific pe mine cu nevoile și disponibilitatea mea, acolo mă văd trăind. O viață fără copii, cu multe alte experiențe interesante,” este de părere Dragoș, 37 de ani.

Nu toți bărbații simt instinctual nevoia de a-și transmite genele (și numele) mai departe. Nu toți caută o astfel de imortalitate, așa cum nici toate femeile nu simt instinctul matern.

Dr. Catherine Monk, psiholog și profesor de psihologie clinică la Universitatea Columbia explică faptul că „instinctul se referă la ceva înnăscut, natural, implicând răspunsuri comportamentale fixe în contextul anumitor stimuli.” Pe baza acestei definiții, „instinctul matern este mult exagerat, sugerându-se că există o cunoaștere înnăscută și un set de comportamente de îngrijire care sunt o parte implicită a maternității.”

Devii mamă prin instruire, învățare, modele sănătoase, și observarea comportamentelor tale și efectelor lor în relație cu propriul copil. Iar aceasta este o sarcină pe care trebuie să ți-o dorești și să fii pregătită pentru ea.

Un studiu din 2018 demonstrează că sentimentele, afecțiunea față de propriul copil, apar la câteva zile după naștere, existând și mame care se luptă luni de zile cu incertitudinea acestor emoții. Iar aici ne putem pune întrebarea „De ce facem copii?”.

Animalele de casă, copii surogat

Multe persoane care nu își doresc copii sunt criticate că își folosesc, epuizează chiar, sentimentele de afecțiune și grija pe animale de companie, considerate copii surogat. Din 1996 până în prezent, industria animalelor de companie s-a triplat, motiv pentru care și întâlnim mai multe fotografii cu căței și pisici pe social media, decât cu copii.

Milenialii sunt cei mai puțin interesați să dețină propria locuință sau să facă copii. Uneori, este bine să luăm în calcul și anxietatea financiară, incertitudinile privind stabilitatea pieței muncii și precauția cu care mulți dintre noi abordează viața. Și nu este nimic greșit să iei în calcul cât mai mulți factori când decizi dacă vrei un copil sau o pisică.

În primul rând, disponibilitatea emoțională este absolut necesară. Mulți dintre noi nu se confruntă cu motivele pentru care își doresc copii și de cele mai multe ori, pierdem din vedere că îi facem pentru ei înșiși, nu pentru noi. Prin urmare, rolul nostru principal este de a le oferi, de a-i susține pe drumul devenirii proprii și de a ne sacrifica fără pretenții de recompensă.

Animalele de companie oferă libertate pentru acele persoane care nu își doresc copii. Ele oferă beneficiul afecțiunii și un scop, fără presiunea responsabilității și sacrificiilor pe care o aduce un copil.

Un animal de companie poate fi lăsat acasă cu supraveghere minimă, lucru pe care nu îl putem spune despre un copil. Iar dacă ne întoarcem aici către „generația crescută cu cheia de gât” știm deja că nu este chiar un exemplu de parenting sănătos emoțional pentru copil.

„M-am obișnuit cu privirile îndreptate spre mine când îmi iau cățelul în brațe ca pe un copil. Și de evaluările că aș avea stofă de mamă la cum mă port cu cățelul. Am stofă de mamă de cățel, atât. Nu trăiesc într-o bulă în care să cred că să crești un cățel e același lucru cu a crește un copil. Când am treabă îmi ignor cățelul. De regulă plec în vacanțe fără el, lăsându-l la prieteni. Nu îl duc la școală, nu îi cumpăr rechizite și nu îmi spune nimeni cum să îi pun scutece. Nu mă întreb dacă îi ofer un model sănătos pentru când va deveni adult. Am disponibilitate pentru un cățel, nu și pentru un copil. Părerea lumii nu mă interesează întrucât nimeni altcineva nu trăiește viața mea.” Povestește Crina, 39 de ani.

Libertate și independență

Nu este un motiv de judecată să ne prioritizăm libertatea și independența. Unele persoane care nu își doresc copii nu sunt dispuse să facă acest compromis major în care să renunțe la planurile și idealurile proprii, pe care un copil le-ar modifica, cu certitudine. Ori, să ajungem să ne prioritizăm propriile interese și independența în prezența unui copil care are nevoie de conectare cu noi, poate cauza răni emoționale pe care nu le putem bandaja spunând „eu voiam un copil”.

„Eu sunt iubitor de animale. Dacă văd o pisică sunt în stare să mă tăvălesc jucându-mă cu ea. Nu pot spune că simt același lucru în prezența unui copil. Atât eu cât și soția mea adorăm să călătorim, avem joburi creative care ne solicită destul de mult și prețuim momentele pe care le avem împreună. Ar trebui să renunțăm la prea multe lucruri care funcționează foarte bine pentru noi pentru a avea un copil. Niciunul dintre noi nu și-a dorit să devină părinte. Așa că avem trei pisici.” spune Cristian, 49 de ani.

Interesant este că cei care au luat astfel de decizii, indiferent de motivul din care au pornit, sunt perfect mulțumiți de ele. Mai puțin cei din jur. Cei care trebuie să găsească o problemă, o hibă în astfel de hotărâre.

De cele mai multe ori, declarația acestora este „Vei regreta într-o zi.” Față de o astfel de concluzie, Magda, 41 de ani, spune „Dacă într-o zi mă voi trezi că viața mea are mai mult sens dacă mă dedic unui copil, probabil voi adopta. Nu am nicio problemă cu adopția, din contră, cred că sunt foarte mulți copii deja aduși pe lume care au nevoie de o familie.”

Să celebrăm libertatea de a alege

În vremurile actuale avem o serie de avantaje, între care și această libertate de a decide dacă vrem să facem copii sau nu. E interesant de observat cât de liberă reușește să fie această alegere într-o societate care în continuare critică acele persoane care nu își doresc copii.

„Am o anxietate care de multe ori mă irită și pe mine. Lucrez la remedierea ei, dar am încă drum lung de străbătut. Iar așteptarea mea este să îi fac față mai bine, nu să dispară complet. Îmi imaginez ce aș proiecta pe propriul copil… «Unde este? O fi în siguranță? L-am uitat în mașină cu geamurile închise la 40 de grade?!» Mă pot amuza acum, dar în rol de mamă i-aș transmite o grămadă din toxinele mele. Când cineva îmi spune că astea sunt prostii și că toți suntem «stresați», îmi imaginez că fie nu știe despre ce vorbesc – și mă bucur! – fie este o persoană mult mai egoistă decât mă etichetează pe mine. Cred că e egoist să faci un copil căruia să nu îți pese că îi poți lăsa moștenire anumite probleme…” povestește Daria, 36 de ani.

Cele mai frecvente întrebări și răspunsurile lor

Există un set de clișee pe care persoanele care nu își doresc copii le primesc de la cei din jur, din unele dintre ele reieșind și ce (alte) motive au oamenii pentru a face copii. Iată câteva dintre cele mai frecvente și câteva răspunsuri corespunzătoare atunci când simțiți presiunea celor din jur.

„Nu îți e teamă că nu va avea nimeni grijă de tine la bătrânețe?”

Ar fi sănătos să ne bazăm pe noi înșine în privința îngrijirii la bătrânețe și nu pe propriul copil. Cum spuneam, facem un copil pentru el, cu dreptul la propria viață și cu responsabilități față de copilul pe care îl va avea la rândul lui.

Fiecare generație dă mai departe către următoarea, nu către cea din spate. Părinților noștri le oferim în limita resurselor noastre. În plus, sunt extrem de multe cazuri în care familiile nu reprezintă un mediu sănătos și nu au o relație strânsă. Promisiunea că vei fi îngrijit la bătrânețe de propriul copil nu este o certitudine pentru nimeni.

„Dacă mama ta ar fi gândit ca tine?”

Suntem copiii părinților noștri și nu copii ale lor. Părinții noștri și-au luat propriile decizii și au avut propriul drum în viață. Iar noi avem dreptul să facem același lucru. Nu este necesar să împărțim aceeași viziune asupra vieții, să avem aceleași așteptări și aspirații.

Mai important este să ne respectăm reciproc alegerile. La fel de important este să rămânem fideli propriilor nevoi și dorințe de la viață. Este o greșeală mult mai mare să te simți dator sau obligat să faci un copil pe care nu vrei să îl faci.

„Dacă îți va părea rău? Ai putea să adopți…”

Dacă va exista o schimbare în gândire și dorințe pe viitor, acele persoane care nu își doresc copii pot face o mulțime de lucruri. Să adopte sau să nu adopte. Uneori, când nu există dorința de a avea copii, adopția deraiază de la subiect.

În privința părerilor de rău… Oprah Winfrey nu are păreri de rău. Halle Berry a avut. La fel si Janet Jackson. Cine poate ști cum va fi viitorul?

Există și mame care regretă alegerea maternității, femei care își iubesc copiii, îi cresc și educă, dar care, dacă ar fi puse în fața deciziei din nou, nu ar mai deveni mame. Iar asta nu pentru că își urăsc copiii, ci pentru că rolul pe care și l-au asumat, apăsarea constantă a responsabilităților față de copii, s-au dovedit copleșitoare.

Totodată, există femeile care își abandonează copiii, iar această statistică ar trebui să fie cea mai îngrijorătoare dintre toate.

„Dacă partenerul tău își va dori copii?”

Este foarte important ca încă de la început în cuplu să fie discutate viziunile asupra vieții, dorințele și așteptările. Astfel de subiecte serioase precum a avea sau a nu avea copii nu trebuie evitate, iar atunci când decidem să avem o relație să ținem cont dacă ne dorim aceleași lucruri sau nu. Să ne așteptăm sau să sperăm că lucrurile se vor schimba este o greșeală imensă.