„Am 32 de ani și mama tot încearcă să intervină în relația mea de cuplu”

    Uneori, presiunea din partea părinților nu se oprește la a lua note mari, a urma o facultate, a avea o carieră, respectiv „a ajunge cineva”. Chiar și în viața personală, motivați de cele mai bune intenții, părinții ajung să își dea cu părerea referitor la partenerii pe care îi alegem, relațiile pe care ar trebui să le avem și cum să ne comportăm într-un cuplu. Deseori, dorința este să nu repetăm „greșelile lor”, fără a-și da seama că nu trăim viețile lor, nu suntem ei. Cum tratăm cu părinții care intervin în relația de cuplu? Iată câteva idei.

    Relații dependente

    Relația dependentă (simbiotică) este una de fuziune între copil și părinte, în special mama, relație care este sănătos să se reconfigureze încă din primii ani de viață. Atunci când acest lucru nu se întâmplă, când rămânem legați de părinți într-o dependență nesănătoasă, are de suferit autonomia noastră, independența.

    Ajungem astfel să verificăm totul cu părinții, să căutăm aprobare pentru deciziile luate, să ținem cont de nevoile și sentimentele lor înainte de ale noastre, uneori chiar învățăm să avem nevoi și dorințe similare. Dezavantajul este că nu vom avea curajul să ne desprindem, ne vom simți vinovați dacă încercăm să o facem sau ni se va reproșa acest lucru, ni se va reaminti câte sacrificii au fost făcute pentru noi și care sunt datoriile și responsabilitățile noastre.

    Deseori, părinții care intervin în relația de cuplu gândesc că știu ce este bine să facă sau să nu facă propriul copil. Așa cum știau când era mic.

    „Am avut prima relație de cuplu la 22 de ani. Până atunci, locuind cu părinții, mama mi-a interzis să am prieten, preocuparea mea principală fiind școala și atât. Am încercat să ies din cuvântul ei pe la 17 ani și a ieșit un scandal enorm în care am fost etichetată în toate felurile. Relația de atunci a fost pe gustul mamei – «băiat serios, care va avea grijă de o familie». Să vreau pe cineva pe care iubesc, erau niște toane pentru mama. Să mă simt bine alături de un partener, ținea de mine îmi spunea tot ea.

    Cred că îl plăcea foarte mult și pentru că o asculta și îi dădea mereu dreptate. Îi simțeam pe ei doi împotriva mea, încercând să mă educe, să mă învețe ce e bine și ce e rău, de parcă eu aveam un handicap. De fapt, ei doi aveau o relație, nu eu și el. L-am părăsit la scurt timp spre dezamăgirea ei, spunându-mi-se că se va alege praful de mine, că nu știu să țin un bărbat. Am plecat de acasă și abia atunci am simțit că respir. Azi, la 32 de ani sunt căsătorită de 4 ani cu un bărbat pe care mama nu îl aprobă, care este exact ce mi-am dorit eu. În continuare, încearcă să intervină în relația noastră, dar nu îi mai permit acest lucru,” povestește Andreea, 32 ani, din Cluj

    Autonomia este nevoia de libertate a copilului, permisiunea de a explora, cu curiozitate, mediul din jur, de a face greșeli și de a învăța din ele, de a descoperi singur lucurile care îi plac, de a refuza, de a pune limite, de se defini pe sine. Este totodată siguranța copilului că din explorările sale se poate întoarce oricând are nevoie la mamă, că ea este acolo, prezentă, disponibilă pentru el.

    Atunci când mama devine o umbră a copilului, transformă copilul în propria sa umbră. La maturitate, părinții care intervin în relația de cuplu o pot face din dorința de a-și „proteja” în continuare copilul, negându-i, astfel autonomia, dreptul de a lua propriile decizii, fie ele și greșite.

    Nevoia de libertate

    Mulți părinți au dificultăți în a da libertate copiilor, simțind, dirijați de propria anxietate, că absența lor din viața propriilor copii, îi va lăsa pe aceștia expuși unor pericole mai numeroase. Părinții care rămân anexați copiilor, mult după vârsta copilăriei, fie caută să își păstreze semnificația și importanța în viața acestora, fie manifestă nevoia de control, fie s-au obișnuit să trăiască „prin copii”, iar viețile lor le par fuzionale. Aici se încadrează și părinții care intervin în relația de cuplu a copilului lor, proiectându-și propriile experiențe de viață sau așteptări asupra acestuia.

    În primul caz, în special mamele caută să își păstreze rolul în viața copilului, fiind încă marcate de perioada copilăriei în care copilul era dependent de ele, iar ele se sacrificau pentru el. Deseori acest sacrificiu, urmărește inconștient recompensa ulterioară, respectiv o relație dependentă de copil.

    „Am simțit o vină imensă când i-am spus mamei că pentru mine este ok să ne auzim la 2-3 zile și că nu mă simt în largul meu să îi împărtășesc toate detaliile din viața mea privată. A fost extrem de supărată, mi-a spus că o dezamăgesc, că ea a făcut numai sacrificii pentru mine, iar eu așa o răsplătesc, etc.

    A fost un scandal imens, iar eu m-am luptat pentru fiecare centimetru de libertate. Norocul meu a fost că tata m-a înțeles mai bine și, alături de mine, a încercat să o calmeze pe mama, sau, cum spunea el, «să îi distragă atenția». Chiar și așa, se plânge la toate rudele de comportamentul meu, iar eu am ajuns să nu pot purta o discuție cu ea fără reproșuri. Îmi pare rău, dar nu simt nevoia să îi spun cu ce bărbat ies, dacă merge relația, de ce m-am despărțit, ce nu a mers, etc. Pentru asta am prieteni,” povestește Ioana, 26 de ani, din Arad.

    Când locuim împreună cu părinții

    Deseori, din rațiuni financiare, ajungem să locuim, fie și temporar, cu părinții. Chiar și atunci când avem o relație foarte bună cu el, venirea unui străin (partenerul sau partenera), naște disconfort de ambele tabere. Cel venit în familie este nevoit să se adapteze obiceiurilor și ritualurilor din familia în care a intrat, iar familia de origine, ar trebui să nu intervină în cuplul prezent în casă. Ușor de spus, greu de făcut. Părinții care intervin în relația de cuplu a copilului lor o fac întrucât sunt prea mult în contact cu viața intimă a acestuia.

    Adaptarea în cuplu necesită timp, răbdare și, mai ales, intimitate. Invariabil într-un cuplu pot apărea certuri și conflicte, iar în prezența părinților, aceștia pot simți nevoia fie să intervină pentru a lua apărarea propriului copil sau pentru a domoli un conflict, fie să comenteze ulterior ce s-a întâmplat. Ambele atitudini sunt toxice pentru un nou cuplu. Sănătos este să locuim separat, întrucât și atunci când părinții sunt bine intenționați, pot adăuga stres noii relații.

    „Eu trăiam în două scenarii: fie mă certam cu soțul meu, iar soacra mea intervenea să își dea cu părerea (sau asculta pe la ușa noastră, gest cumplit), fie dacă noi eram ok, găsea soacră-mea motiv de harță din nimicuri sau din imaginația ei. Cert este că era un conflict continuu.

    Comenta că mă duc prea des să îmi văd bunica, de care eram foarte atașată, comenta când găteam că fac mâncare care lui nu îi place (îl și înștiința că nu îi place, nu cumva să mănânce), îmi spunea inclusiv cum anumite haine ale mele i-ar sta mai bine ei… Țin minte că i-am spus soțului meu «maică-ta e plecată rău cu sorcova, iar eu nu o mai tolerez». Ajunsesem să o urăsc, abținându-mă mereu să mă cert cu ea, dintr-un minim respect. Mă bucuram când stăteam peste program la muncă. Din păcate, soțul meu nu voia să ne mutăm pentru că am fi fost mai strâmtorați financiar. Ne-am fi descurcat, dar el a refuzat constant (că îi plăcea poziția apartamentului, că nu ne costa, că maică-sa era «ok, dacă o ignori».

    Îmi amintesc de o noapte în care era furtună afară, iar maică-sa a băgat capul pe ușa dormitorului nostru să ne spună că dacă va tuna și fulgera în continuare, vine să doarmă cu noi că îi este urât. Cred că atunci mi-am dat seama că trăiesc într-un film prost și am hotărât să mă retrag. Am sperat ca el să aleagă să plece cu mine, dar nu am mai negociat cu el… Nu a vrut să plece, am plecat eu singură. Și am decis bine,” povestește Alexandra 38 ani, din Cluj.

    Când părinții știu mai bine…

    Mulți părinți, prin prisma propriei experiențe de viață, tind să creadă că știu ce este mai bine pentru copilul lor. Intențiile sunt nobile, dar punerea în practică, deseori, defectuoasă. În primul rând, părinții pot avea dificultăți reale în a accepta faptul că propriul copil este o ființă separată de ei, cu propriile nevoi, dorințe, aspirații, cu propriul drum în viață.

    Copilul va face greșeli, cum este natural, iar din propriile greșeli va învăța, nu din ce încearcă să „îl ferească” părinții. Uneori, pericolele văzute de părinții sunt proiecții ale lor pornite din propriile temeri: „nu trebuie să ai încredere în oameni”, „ferește-te de femeile/bărbații care…”, „nu tolera X lucru sau nu te comporta în Y fel…”, etc. Toate acestea vin din ceea ce ei au trăit, nu din viața copilului lor. Iar astfel de mesaje ne pot afecta atât relația cu sine, cât și cu ceilalți. Chiar dacă intențiile sunt nobile, părinții care intervin în relația de cuplu a copilului obțin efectul opus.

    „Maică-mea a suferit mai mult după divorțul meu decât am suferit eu. Cred că nici nu am avut loc de ea. Parcă nu capta mesajul că mie îmi era rău în relația respectivă – nemaivorbind de timpul în care am tot tolerat și încercat să repar relația. Mai mult, după toată suferința mea absurdă, fostul soț s-a îndrăgostit de altcineva și m-a părăsit. Reacția mamei mele? «Ți-am zis să faci mai des curat în casă și să nu mai comentezi că ești tu supărată. Tu trebuia să îți vezi de familie și casă. Și dacă te-a înșelat, s-ar fi întors».

    Sincer, părea din alt film. Dar cu această ocazie mi-a fost mai clar ce se întâmplă când părinții intervin în relația de cuplu, ce influență a avut ea asupra mea și implicit asupra relației mele, lucru care m-a determinat să fac în terapie. La șapte ani de la eveniment, sunt recăsătorită de cinci ani, cu cineva pe care mama îl disprețuiește, dar alături de care eu mă simt cum nu credeam că e posibil de bine. De ce nu îl place mama? «Ăsta e un fraier, un bărbat moale, care stă după tine prea mult.» Incredibil, dar adevărat. Totodată trist când mă gândesc la relația părinților mei,”povestește Paula, 42 de ani, din Constanța.

    Indiferent cât de bine intenționați sunt, când părinții intervin în relația de cuplu, sunt necesare limitele. Este sănătos să păstrăm o anumită intimitate când vine vorba despre viața noastră de cuplu, și să decidem cu asumare cât dezvăluim și cât nu. Sfaturile lor pornesc din experiențe pe care nu noi le-am trăit și deseori nu se aplică vieților noastre. Ideal este să menținem un echilibru între relațiile cu familia de origine și de cuplu. Iar dacă acest lucru nu este posibil, să știm să luăm distanța de care avem nevoie pentru a ne proteja ambele relații.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook