Familia este importantă, dar traiul în comun aduce multe tensiuni. Iată de ce nu e bine să stai cu părinții

De ce nu e bine să stai cu părinții. Traiul în comun este, de cele mai multe ori, o soluție dictată financiar: fie nu ne permitem să locuim separat, fie bugetul nostru ar fi afectat semnificativ. Ajungem deseori să avem de ales între liniștea noastră și buget și nu odată facem alegerea greșită. Mai ales când ne-am întemeiat propria familie, prezența constantă a părinților ne menține în rolul de copii, iar regulile casei vor fi controlate de ei. Este dificil de gestionat funcționarea unei singure familii, iar când vorbim de mai multe împărțind același spațiu, lucrurile se complică semnificativ. Iată de ce nu e bine să stai cu părinții, în special după o anumită vârstă.

Locuitul cu părinții

Locuitul cu părinții când avem un soț sau o soție atrage o serie de scenarii pornite din intenția lor de a ne proteja, de a „ști ce e mai bine pentru noi”, de a ne îngriji și a se ocupa de noi.

Părinții acceptă destul de greu maturizarea copiilor, cu atât mai mult atunci când aceștia fac alegeri în viață (și cuplu) diferite de viața părinților, credințele, convingerile și regulile lor. Nu odată ne vom trezi prinși la mijloc, între a încerca să facem ceea ce ne dorim și a asculta sfaturile părinților. Iar pentru un cuplu, o astfel de situație va fi greu de gestionat.

Să nu uităm că partenerul nostru va fi „intrusul” și cu cât sunt mai diferite opiniile lui cu atât va atrage mai mult critica părinților.

„Am locuit cu părinții un an și jumătate după ce m-am căsătorit, iar atunci când nu era un război fățiș, era multă tensiune reprimată de ambele tabere. Eram prinsă la mijloc, departe de ce îmi doresc eu și mereu atentă ce am de făcut pentru a nu naște un nou conflict. Am grăbit mutarea noastră, deși financiar a fost destul de dificil, în momentul în care mama tot insista să îmi explice că iau partea soțului meu întrucât el mă manipulează să fac ce spune el. Nu conta că era ce voiam noi, nu doar el. A fost traumatic, eu având oricum o relație tensionată cu mama. Nu a înțeles nici până azi că în cuplul nostru, noi luăm deciziile, dar acum e mult mai simplu de gestionat de la distanță.”

Chiar și atunci când avem relații bune cu părinții noștri, dacă acceptăm locuitul cu părinții este nerealist să ne așteptăm ca ei să nu aibă niciun fel de opinie dacă, spre exemplu, apar tensiuni în cuplu, în prezența lor.

Este aproape imposibil să nu ia partea propriului copil, iar dacă relațiile nu sunt tocmai grozave, fie vor lua partea partenerului criticându-ne, fie își vor exprima dezamăgirea legată de căsnicia noastră și modul în care „ne trăim viața”, subliniind eșecurile. Chiar dacă și în familia de origine au existat certuri și tensiuni, este mult mai ușor ca acestea să fie sancționate în exterior, decât acceptate ca parte din firescul vieții.

De ce nu e bine să stai cu părinții. Împărțirea rolurilor în familie

Cât timp alegem traiul în comun, alegem și să rămânem în rolul copiilor părinților noștri. Desigur, acesta este un rol pe care îl vom avea întreaga viață, așa cum, indiferent de distanță sau alegeri, familia de origine va rămâne familia noastră.

Prezența în același spațiu după ce ne-am maturizat și încercăm să ne definim și să descoperim ce ne dorim pentru propria familie întemeiată, menține acest status al copilului în casa părinților: regulile lor primează, așteptările lor ne vor fi comunicate constant, ritualurile casnice sunt ale lor, iar noi trebuie să ne adaptăm, partenerul și alegerile în cuplu vor fi evaluate permanent.

Iar dacă noi am putea încerca să facem față situației, fiind o situație cu care suntem familiarizați, pentru partenerul de cuplu, care vine cu propria istorie de viață și care este musafir în casa lor, presiunea este mai greu de gestionat.

Pe teritoriul părinților, tata rămâne „capul familiei” lăsând puțin spațiu pentru un soț de a purta acest rol în propria familie. Mama este cea deprinsă cu treburile casnice și ordinea lucrurilor, iar copilul rămâne în rol de copil, neavând loc să își construiască autonomia în privința acestor lucruri.

Așadar, la întrebarea „Până la ce vârstă este bine să stai cu părinții?”, răspunsul depinde de nevoia fiecăruia de autonomie, conturare a propriei identități și dorinței de a face propriile alegeri și de a lua propriile decizii în viața sa. Căsătoria, cu certitudine, este un moment în care locuitul cu părinții devine o problemă, iar dacă noi simțim această nevoie de a locui cu ei, poate avem de evaluat propriul atașament față de părinți și care este rolul partenerului.

Locuitul cu socrii

Dacă din rolul de copii ai părinților noștri gestionăm mai ușor tensiunile, acestea făcând parte dintr-o istorie cunoscută, în poziția cealaltă, în care trăim cu socrii, adaptarea este mai dificilă.

Cu părinții suntem în zona de confort, respectiv a familiarității, chiar dacă nu este una sănătoasă. Cu socrii suntem mai reactivi și mai dornici să ne impunem, să stabilim propriile limite, să nu le permitem să intervină și chiar să catalogăm tensiunile drept insuportabile.

Mai mult, vom fi mai atenți la comportamentul partenerului/partenerei în situațiile conflictuale și ne putem simți dezamăgiți atunci când încearcă o aplanare a lor, neluându-ne partea. Între a locui cu socrii (sau cu părinții) și locuitul în chirie, a doua opțiune, chiar dacă vine cu un stres financiar, vine cu mai multă liniște în cuplu și, până la urmă, cu asumarea responsabilităților de adult.

„Locuiesc cu părinții soțului meu de doi ani și avem o fetiță de cinci ani. Nu există zi în care soacra mea să nu îmi atragă atenția ce ar trebui să fac cu copilul, de la cum să mă port, cum să îl pedepsesc, ce mâncare să îi dau și cum sau dacă să îl alint. Are opinii despre orice și oricâte limite i-am pus, nu pare să le audă. E zgomot de fond, dar unul care deseori mă înfurie, iar emoțiile mele îmi contaminează cuplul. Pentru că nu odată am încercat să o ignor pe ea, dar am avut certuri cu soțul meu. Simțeam că trebuie să scot furia din mine, să mă asculte și înțeleagă cineva. Știu că este mama lui, că e prins la mijloc, dar avem și noi propria familie. Am început să tolerez puțin mai bine această situație după ce ne-am făcut un plan de a ne muta, iar acum îmi tot repet că în șase luni nu vom mai sta acolo. Mă ajută să rezist.”

Este necesară o perioadă de acomodare la începutul oricărei vieți de familie, întrucât ne definim noile roluri, ne împărțim sarcini și responsabilități, încercăm să găsim modul optim de funcționare pentru ambii parteneri.

Nu este o perioadă ușoară, ci încărcată de anumite provocări, legate de așteptările pe care le avem, nevoia de simbioză a fiecăruia (de apropiere de celălalt), dar și de autonomie (lucruri pe care le facem singuri, pentru noi), negocierile și compromisurile pe care le facem împreună.

În prezența socrilor, ne putem simți subordonați nevoilor și așteptărilor altora, care nu au legătură cu familia întemeiată de noi. Practic, putem simți că avem prea multe de dus.

Parteneri imaturi și traiul în comun

O situație dificilă apare atunci când unul dintre parteneri este foarte legat de familie, când contactul cu mama (de regulă) este foarte frecvent, iar în situații dificile, părerea ei este prima cerută și cea cu greutate mai mare. Astfel de situații pot apărea și când trăim separați de familiile de origine, dar sunt cu atât mai dificil de acceptat când trăim în același spațiu.

„Îmi amintesc de un moment în care voiam să pregătest paste cu fructe de mare pentru soțul meu, întrucât descoperisem o rețetă pe care voiam să o testăm împreună. Soacra mea, cu care locuiam atunci, a venit în bucătărie când începusem să gătesc să mă întrebe ce fac. Au urmat comentarii precum: Andrei (soțul meu) nu mănâncă așa ceva, nu îi place, de ce gătești asta? Spunându-i că dacă lui nu îi plac, le fac pentru mine, a continuat cu «Dar ce, acum se gătesc șapte feluri pentru ce are fiecare chef??». Imediat a ieșit din bucătărie și a mers la Andrei să îi spună că el nu mănâncă prostii din acestea, că lui nu i-au plăcut niciodată și uite ce face nevastă-sa. Da, i-aș fi pus pastele în cap, dar nu am făcut-o. Cum însă Andrei nu s-a dat convins să plece din casa mamei, am plecat eu și mi-am văzut de viață.”

Încă dinainte de a forma o familie este sănătos să fim atenți dacă acceptăm un partener imatur și să luăm decizia în cunoștință de cauză: „Te accept așa cum ești și nu visând că tu te vei schimba”.

Totodată, discuții legate de așteptările fiecăruia de la viața de cuplu și legătura cu familiile de origine trebuie purtate înainte de căsătorie, mai ales când familia pare să fie prea prezentă în viața unuia dintre parteneri.

Există o distanță sănătoasă, de care avem nevoie pentru a ne construi autonomia și a ne structura relația cu partenerul. Dacă rămânem într-o relație simbiotică cu mama, foarte posibil ca partenerul să nu primească acest lucru din partea noastră.

Pentru astfel de cupluri se recomandă psihoterapia întrucât apare drept necesară nevoia de a ne stabili noi limite, de a ne asuma noi roluri și a îmbunătăți comunicarea în cuplu, dar și modul în care partenerii se raportează unul la celălalt.

De ce nu e bine să stai cu părinții. Sfaturi pentru echilibrul emoțional al cuplului

Într-un cuplu sau o familie nou întemeiată apar discordanțe și tensiuni. Uneori, acolo unde nu apare niciun conflict, fie nu există suficientă intimitate emoțională sau unul dintre parteneri nu își expune nevoile. Suntem diferiți, iar din diferențe apar disfuncționalitățile.

Acestea nu sunt insurmontabile, este firesc să fim diferiți, dar negocierea lor atrage tensiuni deseori. Cuplul are nevoie de intimitate pentru a se construi, pentru a-și trăi emoțiile (fie ele și negative) și a le procesa împreună, nu printr-un terț din familia de origine.

În traiul la comun, vom fi tentați să ne plângem de probleme părinților (sau socrilor), îi facem martori la conflictele sau supărările noastre, iar așteptarea ca ei să nu intervină este nerealistă cât timp totul se petrece în prezența lor.

Nu e bine să stai cu părinții, dar dacă ești în acea situație este sănătos să discuți cu partenerul problemele apărute, dar nu să ajungi la conflicte cu el pentru că nu îți ia partea așa cum te aștepți. Este firesc să ne susțină și să rămânem o echipă, dar nu prin agresivitate față de alții.

Împreună vom stabili anumite reguli pe care să le respectăm și tot împreună vom pune limite celorlalți. De asemenea, rutina într-un spațiu comun este sănătoasă, fie că vorbim de momentul în care folosim bucătăria sau de îndeplinirea responsabilităților casnice.

Atunci când apar tensiuni în această familie extinsă, este necesar să ne dăm seama ce nevoie ne este frustrată, care este cauza furiei pe care o simțim sau a nefericirii, ce anume ne spunem noi înșine în legătură cu ce se întâmplă în exterior. Nu odată anumite lucruri ne deranjează pentru că reprezintă răni mai vechi, iar felul în care noi interpretăm ce se întâmplă în jur va modela răspunsurile pe care le dăm. Psihoterapia este utilă, așa cum este util să identificăm ce stă în controlul nostru și ce putem schimba sau ce putem face pentru noi.

Chiar și atunci când avem o relație bună cu familia de origine, este recomandat ca un cuplu sau o familie nou formată să aibă propriul spațiu și propria intimitate.