Pentru Costel, tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) nu a apărut dintr-odată, în ziua în care a primit diagnosticul. A fost acolo în copilărie, la școală, apoi în relația cu munca, în proiectele începute și abandonate și în lucrurile simple pe care le uita după câteva minute. Confirmarea a venit abia în jurul vârstei de 36-37 de ani, după ce a început să citească pe internet despre experiențele altor oameni și să se regăsească în ele. „Ăsta sunt eu și așa am fost mereu. Sunt altfel, dar nu văd asta ca pe o problemă”, spune tânărul într-o discuție cu SmartLiving.ro.
Își amintește că hiperactivitatea pe care a avut-o mereu nu l-a deranjat. Problema cea mai mare a fost faptul că mintea îi sare permanent de la un lucru la altul. Din acest motiv, nu de puține ori a avut probleme la locul de muncă.
Chiar dacă obișnuiește să înceapă un proiect cu multă energie și entuziasm, atunci când ajunge la 70% din el apare un blocaj peste care nu poate trece.
„Îmi este foarte greu să duc lucrurile la final”, explică el, încercând să descrie cum funcționează atenția lui. „Îmi fuge mereu gândul la altceva”, mărturisește Costel.
În alte situații, spune el, poate fi atât de absorbit de ceea ce face, încât riscă să piardă complet noțiunea timpului. Este ceea ce literatura de specialitate despre ADHD descrie uneori drept hyperfocus, respectiv capacitatea de a rămâne extrem de concentrat asupra unei activități interesante sau stimulante, în contrast cu dificultatea de a menține atenția asupra unor sarcini percepute drept monotone.
„Pot să stau să mă joc pe calculator chiar și 14 ore încontinuu”, spune bărbatul de 38 de ani. „Acolo sunt în lumea mea. Ca adult cu ADHD, ești foarte productiv când intri în starea aia de concentrare”, explică tânărul, stabilit de câțiva ani împreună cu familia în Belgia.
4 simptome specifice în ADHD la adulți. Cum se pune diagnosticul
Citește articolulLa școală, problema era deja acolo
Privind în urmă, Costel își recunoaște acum simptomele în multe dintre lucrurile pe care le făcea în copilărie. Își amintește că nu își făcea aproape niciodată temele în afară de cele de la matematică.
În schimb, toate sarcinile școlare ce presupuneau citit, documentare și organizare a informației deveneau mult mai greu de făcut. Referatele, de exemplu, aproape că nu existau în rutina lui școlară. În copilărie, hiperactivitatea era mai vizibilă. „Nu puteam sta locului și aveam nevoie permanent să mă joc cu ceva: un pix, un creion”, își amintește Costel.
Făcea la fel și în adolescență și în viața de adult tânăr. După pandemie, odată cu mutarea în Belgia, nivelul său de energie a scăzut și hiperactivitatea nu a mai fost la fel de evidentă.
În schimb, dificultățile de atenție și de organizare au rămas la fel. În continuare, una dintre cele mai apăsătoare probleme pentru bărbatul de 38 de ani este imposibilitatea de a finaliza unele lucruri începute.
„Nu este vorba neapărat despre proiecte dificile. Uneori, spune el, este suficient să apară o mică problemă pentru ca întregul proces să se oprească. Mă simt blocat, paralizat, și nu mai pot să continui. Urmează procrastinarea. Cu cât trece mai mult timp, cu atât sarcina devine mai greu de reluat. Evident, nivelul de stres crește și devin demoralizat”, povestește Costel.
„La sfârșitul zilei îmi dau seama că a mai trecut o zi în care n-am făcut task-urile pe care trebuia să le fac. Este ca un cerc vicios”, continuă bărbatul.
Cum s-a văzut ADHD la serviciu
Pentru un adult care lucrează într-un domeniu în care proiectele și sarcinile trebuie livrate la termen, dificultatea de a încheia proiectele nu rămâne doar o neplăcere personală. Costel lucrează în IT și spune că problemele sale de concentrare îi afectează direct activitatea. Acum ia tratament care uneori îl ajută, deși nu suficient.
În trecut, însă, consecințele au fost mai serioase. A fost exclus din unele proiecte, mutat într-o echipă de suport și inclus într-un plan de îmbunătățire a performanței. Spre norocul său, a reușit ulterior să atingă obiectivele stabilite și nu a fost disponibilizat.
În schimb, atunci când s-a pus problema unei avansări sau a unor măriri de salariu, nu a fost luat în calcul de șeful direct. Pe atunci, nu știa că suferă de o boală care-l împiedică să-și ducă sarcinile la final.
Au explodat diagnosticele de ADHD la nivel global: exagerare sau o mai bună conștientizare? Ce spune Gabor Maté
Citește articolulDiagnosticat după o perioadă de căutări și așteptare
„Am început să văd la un moment dat pe internet oameni care își împărtășeau simptomele și experiențele. Și m-am regăsit cumva în ceea ce povesteau ei”, explică bărbatul.
Atunci a luat decizia de merge la medicul de familie din Belgia, la care este arondat. A ajuns, ulterior, la un neurolog care i-a spus că pentru un diagnostic de ADHD este necesară evaluarea unui psiholog.
Atenționat că listele de așteptare sunt lungi, Costel a început să caute specialiști pe cont propriu. A găsit cu greu un psiholog care să fie dispus să țină ședințele în limba engleză, în condițiile în care flamanda predomină în localitatea în care locuiește.
Într-un final, a ajuns la o clinică unde a făcut șase ședințe de consiliere, apoi testarea a presupus completarea unui chestionar cu 250 de întrebări. Două luni mai târziu, a primit diagnosticul: ADHD cu predominanța simptomelor de neatenție (ADD). Avea aproape 37 de ani.
Citește șiJurnalistă cu ADHD: „M-am simțit defectă și neînțeleasă“. Cum a primit diagnosticul și cum conviețuiește cu elTot mai mulți adulți ajung să fie diagnosticați
Potrivit unei metaanalize, prevalența tulburării de deficit de atenție persistentă la adulți, adică a formei cu debut în copilărie, este de 2,58%, în timp ce proporția adulților care prezintă simptome compatibile cu ADHD, indiferent dacă există un istoric documentat din copilărie, ajunge la 6,76%. La nivel internațional se observă o creștere importantă a diagnosticării și a tratamentului, valabilă și în Europa.
Citește șiADHD pe TikTok: tot mai mulți tineri își pun singuri diagnosticul. Psiholog: „Nu orice agitație sau neatenție înseamnă ADHD“O analiză populațională publicată în 2026, bazată pe date din Belgia, Germania, Olanda, Spania și Marea Britanie, a arătat că utilizarea medicamentelor pentru ADHD a crescut în toate cele cinci țări între 2010 și 2023, cu niveluri deosebit de mari în rândul adulților.
Și Costel a început să ia tratament după diagnosticare. La sfatul psihiatrului, a încercat Ritalin (metilfenidat), atât în forma cu eliberare imediată, cât și în cea cu eliberare prelungită. Medicamentul cu efect imediat îi influența negativ starea de spirit.
„Deveneam iritat după ce luam medicamentul, atunci când ajungeam acasă”, povestește bărbatul.
ADHD fără „H“ și CES: „Sunt mama unui copil visător, cu cerințe educaționale speciale“
Citește articolulTratamentul nu a produs schimbarea pe care o spera
Tolerează mai bine a doua formă a Ritalinului, cea cu eliberare prelungită. Însă și această variantă vine cu efecte adverse: îi dă o senzație de epuizare care poate dura chiar și două zile.
„Nu simt că tratamentul a produs schimbarea pe care o speram. Nu mă ajută cu lipsa de atenție, îmi sare mintea imediat la altceva atunci când încerc să îndeplinesc un task. Pentru mine diagnosticul a fost începutul unei căutări, am sperat că mi se va îmbunătăți calitatea vieții”, a punctat IT-istul.
În cazul lui Costel, familia a avut un rol important nu doar după diagnostic, ci și în confirmarea retrospectivă a simptomelor sale. Soția lui, Andreea, s-a obișnuit cu felul în care funcționează.
Sprijinul său a fost important și în perioada de după diagnostic. Ea a fost cea care l-a încurajat să revină la psihiatru și să caute alte variante atunci când primul tratament nu i s-a părut potrivit.
Diagnosticul i-a oferit lui Costel o explicație pentru o parte dintre comportamentele pe care le-a avut toată viața: copilul hiperactiv care nu-și făcea temele, adultul care putea lucra ore întregi la ceva care îl captiva, dar care rămânea blocat zile întregi la un task banal, omul care își lăsa proiectele aproape terminate și apoi nu mai reușea să facă ultimii pași.
După aproape patru decenii în care a încercat să funcționeze fără să știe exact de ce îi este atât de greu să facă unele lucruri pe care alții le consideră simple, acum are, cel puțin, un nume pentru ceea ce i se întâmplă.
