„Cu opt ani în urmă am încetat să mai am relații cu mama. Nu mi-a fost ușor și, chiar și atunci am simțit vinovăție, o greutate pe piept pe care o simt din nou, acum. Alegerea mea a fost de nevoie: nevoia de a mă proteja de cereri constante din partea ei, în special de ordin financiar.
Mama nu mai muncește de când aveam 17 ani. Mi-am petrecut viața fiind trimisă pe la rude, vecini, prieteni de-ai ei să cer bani și mâncare. Simțeam rușine de fiecare dată, în special când mama nu le returna împrumuturile pe motiv că «Nu stau ei în banii ăia, iar eu nu am de unde», iar pe mine mă opreau pe stradă să îmi facă observație și pe mama să o facă de ocară. Simțeam totodată alianță cu ea. Când eram mai mică, nu înțelegeam de ce sunt oamenii răi cu ea și nu o ajută. Voiam să îmi salvez mama. Iar asta a devenit așteptarea ei de-a lungul timpului.
Când aveam 17 ani, mama a pierdut casa în care locuiam în urma unui împrumut luat de la cămătari. Mi-a spus atunci că este casa ei, că nu am niciun drept, că face ce vrea. Eu m-am mutat la bunici. Tata lipsea din peisaj de când aveam 10 ani, iar tot când aveam 17 ani, mama mi-a prezentat un bărbat despre care mi-a spus că urmează să fie soțul ei. M-am speriat cumva, îmi era teamă pentru ea… eu nu îl cunoșteam, nu știam cât îl cunoaște ea. I-am spus și a urlat la mine că nu vreau să fie fericită, nu îmi pasă de binele ei. Din nou, nu aveam niciun drept, iar ce simțeam eu nu conta.
Certurile cu noul soț
Când am împlinit 20 de ani, la facultate, locuiam tot cu bunicii în garsoniera lor. Apoi bunicii au plecat la sora mamei să o ajute cu un copil mic. Am rămas singură. Când mama se certa cu noul soț venea să stea cu mine. Eu mergeam la facultate și ofeream meditații. Trăiam amândouă din ce câștigam eu. Uneori mă trimitea la soțul ei să-i cer de mâncare. Primeam, pentru că omul mă plăcea. Auzeam însă multe jigniri la adresa mamei mele. Nu îmi era ușor, dar nu o puteam susține singură. Căutam ajutorul, toleram consecințele.Când se împăcau, nu auzeam prea multe de la ea. Uneori, mă chema la masă. Însă mai des erau certați și ea devenea responsabilitatea mea.
M-a dat afară din garsoniera bunicilor
Când au murit bunicii am vrut să rămân eu în garsoniera lor. Sora mamei a fost de acord, mama nu. M-a dat afară spunându-mi că sunt manipulatoare și intrigantă, că am întors-o împotriva ei pe propria ei soră, că vreau să iau eu drepturile ei, ale mamei. A vândut garsoniera, iar mie mi-a făcut cadou un uscător de păr.
M-am mutat în chirie. Când a murit soțul mamei, mi-a cerut bani să îi achit datoriile la întreținere și lumină. Nu am avut, așa că a refuzat să mai vorbească cu mine, până când și-a vândut casa și s-a mutat în alt oraș. M-a sunat să îmi spună că ea este foarte bine și oricând îi pot face o vizită. Mă zbăteam să supraviețuiesc în chirie. Munceam, nu câștigam mult, dar îmi vedeam de viață. În tot acest timp, mama îmi cerea bani, constant. Dacă aveam să îi dau, mă întreba ce mai fac, iar dacă nu, țipa la mine, îmi spunea că sunt nerecunoscătoare și nu îmi mai vorbea. Până avea iar nevoie.
Mi-a reproșat că îmi pasă de mătușă mai mult decât de ea și a plecat
Sora mamei, în urmă cu 10 ani s-a îmbolnăvit: cancer de pancreas. Relația mea cu ea devenise apropiată și, în timp ce fiica ei avea multiple dependențe și plecase de acasă, eu am stat să o îngrijesc. Am iubit-o mult. Și ea pe mine. Am rugat-o pe mama să vină să o supravegheze, îmi era destul de greu să mă descurc singură cu jobul și îngrijirea ei. A venit, iar după o săptămână, mi-a spus că ea nu își dă viața peste cap pentru soră-sa, să o las și să îmi văd de viață și eu. În ziua în care mi-a spus asta ieșisem din spital după o operație. Eram și eu la pat. Mi-a cerut bani să plece. I-am spus că nu am, însă am nevoie să rămână cu sora ei până îmi mai revin eu. Mi-a reproșat că îmi pasă de mătușă mai mult decât de ea și a plecat.
Am continuat să am grijă de mătușa mea, care de-a lungul timpului știam cât a ajutat-o pe mama, iar când a murit, am rupt orice contact cu mama. Nu o mai pot duce, nu mai vreau să știu nimic de ea. Am aflat recent că și-a vândut casa, a cheltuit banii cu un alt bărbat, iar acum e în stradă, stă pe la prieteni.
Mă simt vinovată pentru că nu vreau să devin îngrijitorul mamei
Apoi am aflat că are cancer de pancreas. Mi-a scris o fostă vecină de-a ei să mă duc să mă ocup de ea pentru că «este mama mea» și așa este «omenește». Mama încă are datorii la multă lume, spune tuturor că s-a sacrificat pentru mine, că eu sunt o profitoare și o nerecunoscătoare. Când am primit mesajul de la acea vecină am simțit durere pentru ea, dar și frică pentru ce mi se cere. Am îngrijit un om bolnav de cancer, un om pe care l-am iubit și care m-a iubit, matușa mea. Cu mama nu am nicio relație și nici nu vreau. Nu vreau să devin îngrijitorul ei, nu vreau să devină iar problema mea, în grija mea. Simt vinovăție, însă nu vreau să mă sacrific de gura lumii. Nimeni nu a trăit cu ea, nimeni nu știe ce am trăit eu, de ce am ajuns aici, așa. Chiar și povestea de aici este o versiune prescurtată a ceea ce am trăit. Viața cu ea a fost grea, apăsătoare. Iar eu am trăit lângă ea ca «o nerecunoscătoare» care are «datoria de a o întreține» pentru că munceam și aveam un salariu… Mă simt însă vinovată și simt compasiune pentru ea, așa cum aș simți pentru orice om în situația ei.”
Maria
Dacă ai și tu o întrebare punctuală pentru un psiholog, trimite-ne-o pe adresa contact@smartliving.ro.
„Cât datorează un copil adult unui părinte care a continuat să-l rănească și să-l responsabilizeze cu propriile-i nevoi?”
În primul rând, replica „E mama ta” confundă relația biologică cu obligația relațională. Faptul că o persoană este mama ta stabilește originea relației, nu calitatea ei și nici nivelul de acces pe care îl are la tine. Relațiile familiale presupun obligații morale, dar acestea nu sunt nelimitate și nu sunt unilaterale. Mai ales la vârsta adultă, relația dintre părinte și copil devine, în mod ideal, una între doi adulți, nu o relație în care statutul de părinte oferă un drept permanent la disponibilitatea, resursele, timpul sau sacrificiul copilului. Acest „Este mama ta!” nu răspunde la întrebările „Cum te tratează? Respectă limitele? Își asumă responsabilitatea pentru propriul comportament? Poate exista o relație fără abuz, manipulare și exploatare?”.
Vinovăția nu înseamnă întotdeauna că ai făcut ceva greșit, ceva ce contravine valorilor și responsabilităților tale. Vinovăția de acum este cea de a te alege pe tine, a ține cont de limitele și resursele tale (emoționale, psihologice, financiare etc.) într-o relație în care ai fost condiționată să prioritizezi grija față de un adult. Senzațiile corporale și trăirile emoționale pot fi similare, dar semnificația nu este aceeași.
În prezent, să acționezi împotriva a ceea ce simți să faci ar duce la resentimente, iar cu vinovăția poți să trăiești, resentimentele sunt mult mai greu de dus. Iar vinovăția este o emoție, nu o dovadă. Uneori este prețul psihologic al ieșirii dintr-un rol familial în care ai învățat că bunăstarea celuilalt este responsabilitatea ta.
În familiile disfuncționale, copilul învață că iubirea este disponibilitate necondiționată și subjugare în fața nevoilor celuilalt. Un copil care a avut rolul de salvator, îngrijitor, responsabil pentru starea emoțională sau siguranța părintelui experimentează autonomia ulterioară drept abandon sau trădare.
Copilul care a spus „Dacă mama suferă, eu trebuie să fac ceva” va fi adultul care spune „Dacă pe mama o deranjează limita mea înseamnă că limita este greșită”. Poți înțelege că mama suferă, fără să fie datoria ta să îi elimini suferința.
„Ce va spune lumea despre mine dacă aleg să mă protejez?”
Mai apare un aspect important care poate atârna greu sufletește: „Ce va spune lumea despre mine dacă aleg să mă protejez?”. Problema este că „lumea” vede situația din exterior, iar copilul ajuns adult o cunoaște din interior. În timp ce alții văd „O mamă singură pe care fiica ei nu o mai vizitează”, ei nu au de unde să știe despre ani întregi de manipulare, culpabilizare, intruziune, exploatare și încercări repetate de a pune limite, și nici cum se simt toate acestea. Judecata aceasta socială e construită pe o versiune incompletă a realității, eventual modelată de proiecțiile fiecăruia sau de așteptările de la propriii copii.
Întrebarea ar fi: „Cât datorează un copil adult unui părinte care a continuat să îl rănească și responsabilizeze cu propriile-i nevoi?”. Răspunsul îl alege fiecare copil ajuns adult, însă fiecare în parte are dreptul la viața sa, la a-și alege liniștea și a se proteja.
Ce nu am putut proteja sau alege pentru noi în copilărie sau tinerețe putem face la maturitate, când, prin alegerile noastre, chiar dacă imperfecte, dureroase sau încărcate de vinovăție, devenim pentru noi părintele de care am avut nevoie și nu l-am avut. Din ce scrii, pare că te-ai îndepărtat de mama ta pentru că nu puteai funcționa sănătos în acea relație.
„Dacă nimeni nu ar afla niciodată ce alegi…”
În concluzie, poți simți compasiune și să nu permiți accesul, să nu ai disponibilitate, să existe înțelegere fără niciun contact. Iertarea, dacă apare, nu creează automat obligația de a relua relația. Separarea ta psihologică poate părea egoism pentru că acum faci ceea ce copilul nu putea face: să spui „nu”, „nu vreau”, „nu pot” sau „nu este responsabilitatea mea”.
În final, îți propun o întrebare legată de presiunea pe care ai simțit-o primind acel mesaj: „Dacă nimeni nu ar afla niciodată ce alegi, ce ai considera tu că este corect pentru tine?”. Nu uita că, uneori, a fi perceput ca „un copil bun” presupune să continui să faci lucruri care te rănesc.
