O cercetare realizată de doi specialiști turci, Ali Eryılmaz și Abdullah Ensar Uzun, a urmărit dezvoltarea și validarea unei scale pentru evaluarea maturității psihologice. Autorii au identificat patru dimensiuni, reunite sub acronimul SAFE: conștientizarea de sine (Self-awareness), autonomia (Autonomy), flexibilitatea (Flexibility) și reziliența eului (Ego resilience). Maturitatea psihologică este însă un concept mai complex, descris și prin capacitatea și disponibilitatea unei persoane de a-și asuma responsabilități, alături de motivația pentru dezvoltare și realizare. Oare cât de maturi suntem, de fapt?
Etapele maturizării psihologice
Pentru psihologul și psihanalistul american Erik Erikson, maturizarea psihologică nu se referă doar la calm, la capacitatea de a fi rațional sau independent odată cu vârsta. El explică etapele acestei maturizări prin perioadele de viață și „crizele psihosociale” pe care le tranzităm și negociem. Practic, în fiecare etapă construim un kit de resurse psihologice care ne vor ajuta în etapele următoare.
Astfel, Erikson spune că până la vârsta de 1 an dezvoltăm încrederea (versus neîncrederea), respectiv sentimentul de siguranță. Ulterior, între 1 și 3 ani ne dezvoltăm autonomia, autodeterminarea, sentimentul de a fi capabili (versus rușine sau îndoială). Până la vârsta de 6 ani lupta este între dezvoltarea inițiativei și sentimentul de vinovăție, ideal fiind să ne construim inițiativa, capacitatea de a acționa și explora.
Până la vârsta de 12 ani apare sentimentul de competență, în opoziție cu sentimentul de inferioritate. Adolescența vine cu criza identitară, dar și cu potențialul dezvoltării propriei identități, coerente și relativ stabile. Adultul tânăr va jongla între intimitate și izolare, respectiv capacitatea de apropiere fără pierderea sinelui. Adultul matur își va dezvolta capacitatea de a contribui, crea și transmite mai departe sau va stagna. Iar vârsta avansată ar aduce cu sine acceptarea propriei vieți și sentimentul de coerență sau criza disperării.
Etapele nu trebuie văzute drept fixe, ele pot reveni în viața noastră în diferite contexte ce activează astfel de crize: pierderea identității profesionale, deși era solid construită, reformularea identității personale odată cu apariția unui copil sau criza identitară creată de un divorț.
Pentru Erikson, maturitatea se traduce prin „Știu cine sunt, nu mă voi pierde pe mine într-o relație, știu să am grijă de cineva sau de ceva, fără ca acest lucru să îmi distrugă autonomia.”
Cele 5 vârste ale creierului. Studiu: Adolescența durează mult mai mult decât se credea
Citește articolulCe credem că ar fi maturitatea?
Ne place să spunem despre alții că sunt imaturi, însă este interesant de observat ce anume din comportamentele lor ne determină să gândim astfel. Adesea o spunem referitor la asumarea unor responsabilități, spre exemplu, părinții care insistă cu întrebarea „Când te vei căsători/așeza la casa ta?”.
Căsătoria, cu certitudine, nu este o dovadă a maturității, așa cum nici aducerea pe lume a unui copil nu este, în special dacă privim spre contextele care duc la apariția acelui copil, care rareori au de-a face cu „Mă simt suficient de responsabil/ă și matur/ă să pot oferi îngrijirea necesară unei alte ființe”. Mai degrabă, motivele, din păcate, rămân: „Să ne unească și mai mult/ să ne consolideze relația”, „Să am pe cineva care să mă iubească/aibă grijă de mine la bătrânețe”, „Să am pe cineva care are nevoie de mine”, „Să nu mai fiu singură”. Frecvent, copiilor li se trasează o sarcină încă dinainte de naștere: să repare relații, să salveze adulți, să ofere consolare și sprijin emoțional. Or, niciuna dintre variante nu se apropie de maturitatea psihologică și nu reprezintă o dovadă a ei.
Maturitatea este privită și drept abilitatea de a fi responsabili pentru viața noastră: ne hrănim, avem un rol profesional, ne putem susține viața. Minimul de autonomie este văzut drept maturitate. Nu ne uităm înspre felul în care avem (sau nu) relații cu ceilalți, capacitatea de a distinge între greutățile vieții și greutatea noastră de a ne adapta la schimbări (flexibilitatea este un semn al maturității), încrederea în forțele proprii fără a cădea în plasa egocentrismului, dar nici în cea a comparațiilor constante cu ceilalți, în defavoarea noastră sau, spre exemplu, felul în care contribuim în societatea în care trăim. Revenind la Erikson, maturizarea nu este individualismul dus la extrem, așadar, care sunt contribuțiile noastre pentru comunitate și societate?
Citește șiVârstele când corpul îmbătrânește brusc – și cum îl putem ajuta să treacă bine prin aceste etape-cheieIndisponibilitatea actuală de a ne dezvolta nivelul de maturitate
Studiul derulat de A. Eryilmaz și A. E. Uzun, menționat la începutul articolului, asociază lipsa maturității psihologice cu obiectivele concentrate pe succesul financiar, atractivitatea fizică și statusul social, motivate de recompense externe.
Lipsa de control al Eului se referă la preferința pentru recompensele imediate în raport cu cele pe care le putem obține în timp, prin eforturi, chiar dacă acelea sunt mai mari, mai semnificative. Pe scurt, incapacitatea de a ne controla impulsurile. Maturitatea psihologică presupune reziliența Eului și un bun control al acestuia.
În prezent, putem lua drept exemplu social media și nevoia constantă de validare a ceea ce facem, a felului în care arătăm, a stilului vestimentar sau de viață, a relațiilor pe care le avem. Nu mai căutăm fericirea, spunea un articol, ci validarea celorlalți că suntem fericiți. Sinele nostru devine amorf, fragil sub privirile, interacțiunile și feedbackurile altora. Viața noastră merită trăită prin lentila celorlalți, iar supraexpunerea online nu este nici semnul contribuției noastre la comunitate, nici cel al împărtășirii sau ajutorului oferit altora, nici al siguranței identitare. Este semnul absenței din propria viață, al lipsei de conectare la propriile valori sau nevoi, în așteptarea nespusă de a însemna ceva pentru alții.
Oare dacă cei care ne urmăresc, apreciază, interacționează cu noi ar dispărea, valoarea noastră ar rămâne intactă? Dacă am traversa această criză identitară, am fi capabili de o reformulare mai coerentă sau am cădea pradă disperării? Cât de dispuși suntem să contribuim la propria maturizare și cât ne agățăm de o versiune disfuncțională a lui „aici și acum”, care nu se referă la a fi ancorați în prezent, ci la a obține o validare pentru ceva, orice, acum.
Dacă cineva ți-ar oferi vacanța visurilor tale, fără niciun cost, dar cu condiția că nimeni nu trebuie să afle că ai fost în vacanță – fără poze, povești, postări, fără să spună nimeni cât de invidios este pe tine, doar să ai parte de experiență, ai accepta? Ar fi destul? Dacă răspunsul este nu, poate că social media nu a schimbat doar modul în care documentăm fericirea noastră, ci și ce înseamnă să fii fericit. Imaginea a ajuns să fie mai ușor de gestionat decât sentimentul.
Maturizarea și o dezvoltare sănătoasă a propriei identități presupun timp investit în creșterea noastră, întrebări potrivite când ne observăm trăirile și comportamentele, abilitatea de a ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce avem de schimbat atât în plan interior, cât și în comportamentele noastre.
