Cât de mult îți influențează părinții deciziile? Ce este autonomia

Autonomia este abilitatea de a face propriile alegeri, de a ne ghida după nevoile noastre și de a ne stabili prioritățile. O considerăm necesară pentru a prelua controlul asupra vieții noastre și a nu ne lăsa purtați de soartă și nici de deciziile altora pentru noi. Cum reușim acest lucru, fiind ființe sociale și având nevoie de conectare cu ceilalți?

Între autonomie și relații

Uneori autonomia poate fi dificil de obținut. Încă de la naștere suntem dependenți de părinții noștri, supraviețuirea noastră depinde de îngrijirea pe care o primim în relație cu noi. Sunt vârste la care părinții decid pentru noi și adesea, pierd din vedere chiar și să ne întrebe ce părere avem sau ce ne-am dori, desigur, conform vârstei pe care o avem.

În adolescență, în timp ce încercăm să ne luptăm pentru autonomie în relația cu părinții (iar ei adesea se luptă să nu piardă controlul asupra noastră) tindem să cedăm presiunii grupului, pentru a ne integra, a aparține, a fi acceptați de ceilalți. Și iată cum, încă din primele relaționări, învățăm să ținem cont de ceilalți, să renunțăm la ceea ce am decide pentru noi, întrucât acest lucru poate duce la pierderea relațiilor.

Chiar și la maturitate ne supunem unor autorități, prietenilor, colegilor sau relațiilor de cuplu. Despre acestea din urmă, puteți citi aici un articol despre importanța autonomiei în cuplu. Așadar, putem vreodată să fim cu adevărat autonomi, liberi să facem propriile alegeri?

Modelul de dezvoltare morală în trei etape

Dr. John A. Johnson, profesor emerit în psihologie la Universitatea din Pennsylvania vorbește despre dezvoltarea morală și impactul ei asupra autonomiei într-un articol publicat de Psychology Today în care explică ce este autonomia și de ce este atât de dificil de obținut.

Johnson începe prin a preciza faptul că Emile Durkheim, filozof și sociolog francez, în cartea sa „Moral Education” (Educația morală) spune că în primii cinci ani de viață dezvoltăm un simț al datoriei și disciplinei în raport cu părinții (sau îngrijitorii) noștri, care insistă în conformarea fără negocieri în fața așteptărilor lor. Copiii învață să își regleze impulsurile pentru a face pe plac părinților, iar această abilitate dobândită de autoreglare ne ajută să ne urmăm obiectivele ținând cont, mai târziu, de regulile și limitele impuse de autorități și normele sociale. 

Pe parcursul anilor de școală, copiii devin mai sensibili la sentimentele și așteptările celorlalți, pentru că tânjesc la apartenența de un grup în care membrii își poartă unul altuia de grijă. Această sensibilitate la binele celuilalt din a doua etapă a dezvoltării copilului, pune bazele cooperării și reciprocității, pe care le va replica de-a lungul vieții. 

La maturitate, ieșim de sub supravegherea parentală și obligativitatea școlii, trecând la alegeri privind cariera și familia viitoare. În această a treia etapă, se așteaptă de la noi să ne purtăm nouă de grijă, dar și altora. 

Lecțiile fiecărei etape de dezvoltare

În fiecare etapă din acest model de dezvoltare în trei faze conceput de Dr. John A. Johnson, care a publicat în 1978 un studiu alături de colegii săi R. Hogan și N. Emler, există o nouă problemă de rezolvat. Uneori aceasta ține de autonomie, alteori de relația cu ceilalți și de decizii comune sau reguli de urmat.

În copilărie, cei mici învață despre pericole și cum să le evite. Pentru acest lucru, se încred în părinți și nu își pot permite să îi conteste în aceste privințe, întrucât viața lor ar fi în pericol. Evident, în funcție de temperament, copiii se vor conforma mai ușor sau cu dificultate. Cu cât mediul în care cresc este mai stabil, consistent, cald și iubitor, iar stilul de parenting al părintelui este în acord cu nevoile copiilor, cu atât cresc șansele ca un copil să fie mai ascultător și să dezvolte atitudini pozitive față de norme și reguli.

În prima etapă a dezvoltării învățăm să trăim în limitele regulilor sociale de bază. În cea de-a doua etapă, apare lecția despre interacțiunea și cooperarea cu ceilalți. Suntem ființe sociale și depindem de relațiile pe care le avem, încă de pe vremea triburilor de vânători-culegători. Este necesar să învățăm să avem relații cu ceilalți, chiar și când suntem foarte diferiți, iar aici intervine rolul empatiei – a abilității de a privi lucrurile din perspectiva celuilalt.

Autonomie și nevoia de acceptare

Tot Johnson afirmă că avem nevoie de conectare cu ceilalți, atașamentul este considerat vital, chiar pus în relație cu hrana. Copiii care sunt introvertiți, timizi sau cu elemente din TSA (tulburarea de spectrul autist), au dificultăți mai mari în a avea relații cu ceilalți. Acceptarea și includerea sau respingerea și bullying-ul vor altera conectarea cu cei din jurul nostru. Alegerile vocaționale de mai târziu pot fi puse în relație cu grupurile sociale din adolescență.

Există și un punct crucial legat de experiențele din copilărie și autonomia din viața adultă. Indiferent cât de pozitive sau negative au fost experiențele cu părinții sau grupul/prietenii din adolescență, acestea vor avea o influență permanentă asupra personalității noastre.

Mai mult, adesea nu suntem conștienți de aceste influențe și vom avea, în cel mai bun caz, o autonomie limitată. Dacă rămășițe ale experiențelor de viață timpurii care nu sunt conștientizate de către tine, continuă să îți influențeze deciziile prezente, conștiente, atunci nu ești nici complet liber/ă, nici autonom/ă. În realitate, acționezi după scenarii inconștiente din copilăria ta. Teoriile moderne, cognitiviste, demonstrează că majoritatea proceselor noastre mentale au loc în spatele planului conștient.

Poveștile pe care ni le spunem despre autonomie

Michael Gazzaniga, profesor de psihologie la Universitatea din California, demonstrează că alegerile noastre nu sunt făcute de un sine conștient. Diferite moduri mentale operează în afara sferei conștiente, concurând unul cu altul pentru a se exprima, până când decizia este luată.

Adesea, pentru că sinele conștient nu este în temă cu acest proces, când vom fi întrebați despre o decizie, vom inventa cea mai plauzibilă poveste pentru a explica propriul comportament, fără a realiza că ne amăgim. Putem numi acest proces confabulație, ceva ce cu toții facem, fără nicio asociere cu boala mintală ce poate avea un astfel de simptom.

În realitate, este aproape imposibil să ne dăm seama cât din deciziile luate sunt conformări oarbe la așteptările părinților sau prietenilor. Ca să o citez pe scriitoarea Joan Didion „We tell ourselves stories in order to live” (Ne spunem povești pentru a supraviețui).

Așteptări și autonomie

Evident, numeroase cercetări au încercat să definească tipare de personalitate în funcție de gradul conformării la aceste așteptări din partea celorlalți.

David Riesman, sociolog, descrie persoanele cu o conectare mai puternică la valorile părinților decât la așteptările grupului de prieteni ca fiind ghidate intern, deci mai autonomi întrucât sunt capabili să reziste presiunii grupului pentru a-și asculta propria „inimă”. Însă, în această autonomie, ceea ce o astfel de persoană nu realizează, este că această inimă proprie pe care o ascultă este o copie a valorilor părinților săi.

Prin contrast, cei care nu au avut un mediu sigur și hrănitor în propria familie, vor căuta ghidaj în exterior, ei neinternalizând valorile părinților. Deși este mai evidentă lipsa de autonomie, nu este mai mare decât a celor ce se ghidează după ei înșiși. 

Identitate personală – identitate socială

Jonathan Cheek, cercetători și profesor de psihologie la Wellesley College descrie o persoană care se ghidează după sine în luarea deciziilor ca având o identitate personală puternică, iar pe cei ce se ghidează extern ca având o identitate socială puternică. 

În concluzie, autonomia nu este o respingere a valorilor tradiționale transmise de părinții noștri și societate, nici o respingere a modului în care grupul de care aparținem așteaptă să ne comportăm. Mai degrabă, autonomia, bazată pe o înțelegere conștientă și științifică a moralității, este respectul pentru autodsciplină și devotament față de ceilalți, care ne ghidează să alegem liber ceea ce considerăm necesar pentru a îmbunătăți condiția umană (dar și a tuturor ființelor vii).