Neînțelegeri cu părinții: De ce este important să învățăm să le spunem „nu”

Adesea simțim vinovăție atunci când refuzăm cererea unui părinte, iar evitarea acestui sentiment ne ține captivi în acceptarea, de multe ori, a unor solicitări care nu sunt neapărat pe placul nostru, nu ne sunt confortabile. Pentru a evita anumite neînțelegeri cu părinții rămânem într-o poziție submisivă în relația cu ei, în detrimentul nostru. Iată de ce este important să le spunem nu părinților noștri și ce rol joacă în dezvoltarea sinelui.

People pleasers

People pleasers sunt cei care caută întotdeauna aprobarea celor din jur, care încearcă să nu dezamăgească, pregătiți mereu să cedeze, să renunțe la propriile nevoi sau să facă alegeri „nepopulare” într-un grup. Pe scurt, cei care le fac celorlalți pe plac, căutând astfel acceptarea.

Eckhart Tolle afirma că acolo unde apare furia, dedesubt există suferință, durere. Deconectarea de sine si emoțiile autentice – teamă, furie, tristețe, înseamnă deconectarea de instinctul nostru. În consecință vom compensa acea deconectare de noi înșine prin modul în care ne conectăm la ceilalți. Practic, ne simțim deconectați de iubire, probabil încă de la vârste mici, iar în relațiile cu ceilalți vom fi excesiv de amabili, foarte primitori, în speranța că vom primi iubire (sub forma atenției, acceptării, interacțiunii). De fiecare dată, însă, vom avea un preț de plătit.

„Am constatat că îmi este extrem de greu să spun când ceva nu îmi convine pentru că îmi este teamă că persoana care mă deranjează se va supăra și nu o să mă mai placă. Adesea, mie nici nu îmi place persoana respectivă, dar încerc să mențin o relație bună. Uneori îmi spuneam celebra zicală – cel mai deștept cedează primul, dar cumva, nu mă alină cu nimic această gândire. Rămân cu frustrarea, adesea îndreptată împotriva mea, că nu am fost în stare să pun limite, să spun nu,” povestește Cristina, 32 de ani, din Bacău.

Oare de ce ne este atât de greu să spunem nu? Cum apare sentimentul de vinovăție? Când eram mici, puteam să le spunem nu părinților? Ne-a fost permis să refuzăm? Cum suntem tratați și cum ne simțim când există neînțelegeri cu părinții?

Cum plătim inabilitatea de a refuza

Gabor Mate spune că atunci când îmi reprim în mod cronic propriile nevoi emoționale pentru a fi acceptat de ceilalți, cresc riscul de a ajunge să plătesc prețul bolilor fizice. În acest sens, recomand cartea „Când corpul spune nu” scrisă de medicul canadian.

Stresul cronic este forma de stres cea mai periculoasă, întrucât acesta este perpetuat de situațiile care ne încarcă negativ, dar în care nu intervenim în niciun fel pentru a le schimba. Un fel de „învățăm să trăim cu răul”.

„Când aveam 7 ani, fratele meu de 10 ani a murit din cauza unei erori medicale. Acest lucru a traumatizat-o pe mama care a manifestat o teamă cruntă de a nu mă pierde și pe mine, devenind hiperprotectivă și controlându-mă în exces. Am crescut cu frica de a nu o dezamăgi, de a nu o răni, cu dorința de a o ajuta să se simtă mai bine, în siguranță. Am crescut ținând loc pentru doi copii, înlocuind cumva și fratele meu decedat. Nu am putut să mă desprind de ea, am simțit mereu că o rănesc dacă mă îndepărtez prea mult și nu voiam să (mai) sufere. Am ales suferința mea. Acum doi ani am fost diagnosticată cu scleroză multiplă”, mărturisește Andreea, 36 de ani, din București.

Adesea copiii rămân subjugați părinților și nevoilor acestora, incapabili de diferențiere, temători în a nu pierde afecțiunea și grija părinților dacă cer spațiu personal, dacă își spun nevoile. Ne este cu atât mai greu să spunem „nu” părinților ținând cont că educația din cultura noastră consideră o obrăznicie să nu îi „ascultăm”. Decât neînțelegeri cu părinții… decidem că mai bine facem ce ne cer. De multe ori, mai mult decât iubirea, învățăm frica de părinți.

De ce nu putem să le spunem nu părinților

Cu toții știm cât de dificilă este vârsta de 2 ani a copiilor, etichetată, de altfel „the terrible two’s” (grozanica vârstă de doi ani). De regulă, la această vârstă începem să le spunem nu părinților noștri, lucru care este adesea considerat de aceștia obositor, supărător, iritant. Pentru că sunt puși în dificultate și nevoile lor sunt nerespectate. Copilul își manifestă independența, autonomia, alternând momentele de complianță cu cele de răzvrătire.

Cu toate acestea, copilul are nevoie să îi fie permis să spună nu, chiar înainte de a învăța să spună da. Astfel, el se diferențiază de părinți, în special de mamă. În cadrul atașamentului securizant, copiilor le este permis să spună nu, iar acest lucru nu generează neînțelegeri cu părinții.

Dacă am fost pedepsiți, dacă părinții ne-au respins (în orice mod, chiar și prin a ne trimite în camera noastră, a ne refuza o anumită plăcere, a ne învinui că suntem copii neascultători), am învățat să ne fie frică de părinți, să evităm să le spunem „nu”, pentru a primi iubirea de care avem nevoie. Oare nu sunt lăudați copiii „cuminți”?

Recent, am asistat la o scenă în parc în care un tată își lua în brațe fiul care avea în jur de un an, spunându-i apreciativ „Cine e băiatul meu cuminte?”. Fața i se luminase și valida în copil această calitate „de cultivat”. Dar oare cum nu este cuminte un copil care abia dacă are un an? Plânge? Refuză mâncarea? Are nevoie de conectare? Ne întrebăm oare de ce percepem copilul ca nefiind cuminte? Dacă o facem, vom constata că de fiecare dată când cel mic ne pune în dificultate, apare frustrarea și subsecvent dorința ca el să se abțină, să nu își manifeste nevoile, devenind astfel copilul pe care „îl vrem”, pe care îl putem accepta, tolera mai ușor.

Cum le spunem nu părinților la maturitate

Adulți fiind, ne putem confrunta cu această dificultate în a le spune nu părinților noștri. Părinții care ne copleșesc, părinții posesivi, care ne-au obișnuit încă de mici să își impună nevoile, să fie ei pe primul loc, iar noi să fim doar buni executanți, vor păstra același tip de relaționare și la maturitate, păstrându-ne în rol de copii (mici). Să nu uităm, totuși, că și copiii sunt ființe cu drepturi egale cu ale noastre, ale adulților, chiar dacă fizic au dimensiuni mai mici…

Așadar, dacă la maturitate încercăm să le spunem nu părinților, vom simți vinovăție, iar acest sentiment nu ne este ușor de tolerat, în special în relațiile semnificative pentru noi. Așadar, adesea vom ceda, vom renunța la nevoile noastre, acceptând frustrarea care apare cu anumite solicitări din partea lor, ne vom disocia de noi… împiedicând în continuare diferențierea de părinți. Pe termen lung, o astfel de atitudine creează resentimente.

Pentru a-l cita pe Gabor Mate și aici, dacă avem de ales între vinovăție și resentimente, să alegem vinovăția. Cu vinovăția putem trăi, resentimentele sunt mult mai dăunătoare pe termen lung. Vinovăția înseamnă „m-am ales pe mine”. Când spunem „nu” părinților, nu suntem nici obraznici, nici nerecunoscători, cum adesea suntem investiți de aceștia, ci doar stabilim limitele sănătoase pentru noi.

Uneori, Gabor Mate transmite live pe Instagram, alături de fiica sa, Hannah, răspunzând diverselor întrebări care îi sunt adresate din partea publicului. S-a întâmplat recent ca, în legătură cu subiectul dezbătut, Mate să își îndemne fiica „vorbește tu despre cum te-ai simțit când eu am fost absent și absorbit în muncă”. Răspunsul ei a fost ferm „uite, aș prefera să nu vorbesc despre mine acum și să nu mă mai îndemni să mă dau exemplu, întrucât nu îmi este confortabil”. Practic, fiica lui a pus o limită, chiar în timpul acestei interacțiuni. Câți părinți (mai puțini celebri decât Mate) s-ar fi simțit confortabil în această scenă și nu ar fi mers în direcția – „Mă simt respins/Este obraznică cu mine/ Mă face de râs în public”? Cu siguranță ne putem identifica aici proprii părinți sau chiar pe noi înșine în rol de părinți.

Putem vorbi în acest caz despre rănile nevindecate ale părinților care ajung, involuntar, să fie proiectate în relația cu copiii. Cum ajungem la gândirea de tipul „Dacă ții cont de tine și nevoile tale, iar acestea nu corespund nevoilor mele, este un afront la adresa mea, o respingere pe care nu o tolerez!”?

Instinctul și relațiile toxice

Să nu refuzăm, să nu punem limite în relațiile cu părinții, duce în timp la o lipsă a limitelor în relațiile cu ceilalți. De ce? Pentru că doar astfel primim aprobare, atenție, acceptare. Iată cum suntem programați pentru relații toxice, relații în care noi nu contăm, iar nevoile noastre rămân nerostite, neluate în seamă nici măcar de noi înșine.

Cunoașterea se produce la trei niveluri: intelect (important, dar insuficient), inimă (simțim ceea ce se întâmplă) și instinct (ne ajută să supraviețuim). Adesea însă, învățăm din experiențele noastre cu mediul să nu mai ținem cont de instinct. 

Când avem părinți posesivi, impunători, care ne solicită în exces fără a ține cont de noi și nevoile noastre, vom resimți stresul și în corp (furie, frustrare, neputință / dureri de stomac, tensiune, presiune, neliniște). Dar, copii fiind, cum am putea să ne ascultăm instinctul care ne spune „este o nedreptate”, „nu este ok ca tu să nu contezi”, „părinții tăi nu țin cont de tine”? Dacă am face acest lucru, probabil am pleca de acasă, lucru imposibil.

Așadar, pentru supraviețuirea noastră, învățăm să nu ne mai ascultăm instinctul, să nu mai ținem cont de ceea ce ne spune. Iar această deconectare se păstrează, orientându-ne la maturitate către relații toxice. De ce? Pentru că știm să le tolerăm, ne sunt familiare, suntem obișnuiți să fim în relații în care nu putem pune limite, nu ținem cont de noi.

Nu, nu este o „vină” a noastră, nu suntem responsabili pentru acest comportament, ci așa suntem programați de mediul în care am trăit. Practic, nu facem un castig pentru „parteneri sau prieteni toxici”, ci suntem atrași invariabil de aceștia, întrucât în ei căutăm iubirea pe care ne-am dorit-o încă din copilărie, ei seamănă cu părinții noștri și ne sunt familiari.

Când spunem „nu” părinților și „da” copilului interior

La maturitate vindecarea are loc adesea în cadrul unui proces numit „reparenting”, respectiv o reeducare a noastră din perspectiva unui părinte bun, a părintelui de care am fi avut nevoie. Vocea internă a părintelui bun este o voce pe care o cultivăm fie modelată de un alt adult, membru al familiei implicat în creșterea noastră (bunic/ă, mătușă, unchi), fie mai târziu în relația cu un psihoterapeut.

Vorbim aici despre a învăța cum să punem limite în relațiile cu ceilalți, să ne ascultăm din nou instinctul, să ținem cont de nevoile noastre, să ne considerăm valoroși și demni de iubire. Când ajungem să le spunem nu părinților noștri care ne încalcă limitele sau nu țin cont de noi și nevoile noastre, vom spune da copilului interior, vom valida experiența lui, îi vom spune noi că este valoros și contează.

Las în încheiere un scurt exercițiu pentru a ne conecta cu această parte a noastră de copil, a o redescoperi, a-i oferi iubirea pe care o merită și de care a avut mereu nevoie. Este un exercițiu pe care îl putem face ținând o mână pe inimă și una pe abdomen, într-o poziție confortabilă, spunând următoarele afirmații copilului nostru interior:

• „Te iubesc și voi avea mereu grijă de tine să fii protejat.”

• „Nu a fost vina ta pentru rănile emoționale, știu cât de înspăimântător/greu/dificil a fost pentru tine.”

• „Ești valoros și ușor de iubit. Nu ai nimic de demonstrat, nu trebuie să renunți la tine pentru a fi iubit.”

• „Cei care te-au rănit se răneau pe ei înșiși, iar acea povară nu trebuie să o porți tu, nu este a ta.”