Eu sau tu: Cine inițiază o împăcare în cuplu?

Conflictele sunt inevitabile în cuplu, iar atunci când au loc, unii dintre noi au obiceiul să se blocheze, să se retragă, alții să se înfurie, iar alții să nu suporte distanța și să se reapropie de partener. În timp ce primii vor rămâne îmbufnați prea mult timp sau vor aduna resentimente, cei din urmă vor ajunge epuizați de efortul pe care par să îl depună mereu… ei. Cum procedăm în caz de conflict și cum ar trebui să se petreacă o împăcare în cuplu?

Conflictul în cuplu, sursa unor triggeri

Dacă intrăm în conflict cu partenerul, cel mai probabil ne vom gândi că suntem neînțeleși, neimportanți, că nu îi pasă, că nu ne ascultă, și toate duc la distanțare, dacă nu fizică (plecare), atunci emoțională (o altă relație care nu funcționează). Adesea, emoțiile noastre sunt puternice, întrucât purtăm în noi o sumedenie de răni emoționale dobândite din alte relații semnificative din viața noastră – cu părinții, cu familia extinsă, cu prietenii sau relații de cuplu anterioare. Dacă durerea este mult prea mare comparativ cu situația prezentă, atunci, probabil ni s-au declanșat suferințe mai vechi și spunem despre celălalt sau ceea ce se întâmplă că devin triggeri. Bineînțeles, faptul că suferința noastră este puternică nu scuză eventualele comportamente dăunătoare ale celuilalt.

„Marius spune mereu că nu mă poate răni el, că și eu sunt implicată, iar emoția este a mea, deci contribui… ceea ce mă rănește și mai tare. Este adevărat, mă consider mai «sensibilă», însă atunci când greșește și mă rănește, aș vrea să mă audă, să mă vadă și să țină cont de felul în care mă simt ca urmare a comportamentului lui… ceea ce nu prea se întâmplă“, spune Diana despre relația ei de 3 ani.

Ca o regulă de bază în orice cuplu, care contribuie pozitiv la vindecarea emoțională, indiferent de context, este important să învățăm să validăm emoția celuilalt. Acest lucru înseamnă ca, atunci când emoția este puternică, să renunțăm la argumente și să oferim atenție, prezență, blândețe sau, dacă nu putem face acest lucru, să ne acordăm o pauză în care fiecare să se regleze emoțional.

Validarea emoției nu înseamnă că validăm percepția celuilalt, modul în care el/ea interpretează ceea ce a dus la conflict și intențiile noastre. Când emoția este intensă, este dificil să fim raționali, motiv pentru care discuțiile se vor relua când suntem (mai) calmi.

Cum oferim spațiu în cuplu?

Cum spuneam, uneori, în conflict, unii se vor retrage. Motivul retragerii poate fi o reacție de tip fugă (flight) la pericol (un conflict poate fi perceput ca un pericol pentru cuplu), fie poate fi generată de emoții intense (tristețe sau furie) care necesită timp cu propria persoană. Însă, dacă știm că avem un astfel de comportament, este indicat să comunicăm acest lucru partenerului, preferabil într-un moment în care nu ne aflăm în conflict. Altfel, dacă în timpul discuțiilor ne întoarcem cu spatele și ieșim din încăpere, partenerul se va simți respins – „când nu corespunzi te părăsesc”, astfel de plecări fiind considerate ieșiri din relație. 

„Eu i-am spus Adelei că atunci când mă enervez prefer să mă lase singur, întrucât încerc să îmi controlez cât pot de bine furia și mă ajută să fiu doar eu cu mine. Este adevărat că lăsam să treacă și câte o zi până să revin să discutăm cu calm, lucru care pe ea o deranja și mai mult. Când reveneam, obișnuiam să ne certăm în continuare. Am convenit să iau o pauză de câteva ore și să nu mai treacă o zi până să discutăm. Cu toate acestea, ea este foarte anxioasă când ne certăm și adesea nu îmi dă acest spațiu de care am nevoie. Nu știu cum să procedez să înțeleagă că spre binele relației…”, povestește Dorin, 34 de ani, din Timișoara.

Unele pauze scurte sunt binevenite, dar atunci când acestea sunt prea lungi, lăsăm partenerul să aștepte, însoțit, la rândul lui, de emoții neplăcute. În astfel de momente se pot activa frici precum cea de abandon sau respingere, pot apărea vinovăția sau gândul că suntem indezirabili.

Un astfel de „joc relațional” în care unul pleacă, lăsându-l pe celălalt confuz, neștiind la ce să se aștepte, doar pentru „a-i da o lecție” sunt nocive pentru cuplu. Avem nevoie de predictibilitate pentru a ne simți în siguranță. Dacă, însă, partenerul nu înțelege nevoia noastră de spațiu, ne dă de înțeles că emoția lui este mai importantă și ne revine nouă sarcina de a o gestiona. Lucru imposibil, de altfel.

Nimeni nu ne poate ajuta cu emoțiile pe care le simțim, avem nevoie singuri să ni le înțelegem, să ne observăm gândurile care apar și care întrețin emoțiile negative. Da, partenerul poate, în percepția noastră, a făcut ceva greșit. Însă oare ce ne spunem în acele momente despre el, despre noi, despre relație? Cum am răspunde la aceste întrebări dacă am spune primul gând pe care îl avem? Cu siguranță, răspunsurile ne vor arăta credințele negative pe care le avem despre noi, celălalt și relație. 

Încă o dată, aceste explicații sau sugestii nu se aplică unor comportamente toxice ale partenerului, abuzurilor fizice, emoționale sau de orice altă natură, nu au rolul de a normaliza anumite dinamici care nu își au locul într-o relație de atașament. 

Îngheț sau comportament pasiv-agresiv?

Putem trăi frustrarea de a avea un partener care pare să nu ia parte la conflict, să ne evite privirea, să nu spună nimic… să pară că ne ignoră. Putem vorbi despre reacția tip îngheț atunci când partenerul simte teamă, confuzie, nu reușește să fie coerent sau nu își găsește cuvintele și pare să se retragă pentru a se proteja.

Pe de altă parte, putem fi martorii unui comportament pasiv-agresiv prin care partenerul ne pedepsește, comportându-se „ca și cum nu am exista” în acel moment. În prima situație, este recomandat să coborâm tonul vocii, să încercăm să ne reglăm emoțional și să transmitem altfel mesajul, iar în cea de-a doua să avem o discuție clarificatoare cu partenerul, într-un moment în care nu suntem în conflict.

„Nu suport să nu vorbim”

Dacă despre cei care se retrag am putea spune că au un comportament evitant, cei care nu pot tolera distanța necesară reglării emoționale pot avea un comportament de dependență emoțională, trăind multă anxietate. Să ne imaginăm un scenariu în care un partener a greșit și l-a rănit pe celălalt. Ar fi de preferat ca primul să își recunoască și asume greșeala, venind către cel de-al doilea cu intenția împăcării.

Dacă cel rănit este copleșit de anxietate, dacă trăiește frica de abandon, eventual are și credințe negative despre sine („sunt dificil/ă” sau „sunt greu de iubit”), atunci, foarte probabil, el va căuta împăcarea, ajungând chiar să își ceară iertare pentru ceva ce nu a făcut. Teama de a pierde relația este mai mare decât teama de a se pierde pe sine.

„De fiecare dată când ne certam eu mergeam spre Paul. Indiferent de la ce pornise cearta sau cine greșise, el se retrăgea și nu îmi mai vorbea, iar eu nu suportam să nu vorbim. Îmi era teamă că ne vom despărți, mă convingeam singură că și eu sunt părtașă, uitam că am nevoie să își ceară iertare sau să discutăm despre ce se întâmplase pentru a nu se mai repeta. Așa că el a perpetuat anumite comportamente, iar eu am decis să fac terapie. Când atitudinea mea s-a schimbat (cu multe eforturi de a nu fi eu cea care face primul pas) am stat două zile fără să ne vorbim, locuind în aceeași casă. A fost extrem de greu pentru mine. După cele două zile, primul lucru pe care mi l-a spus a fost «Văd că nu îți mai pasă!», ceea ce m-a înfuriat foarte tare. Cumva, ajunsese să fie responsabilitatea mea să ne împăcăm. A început și el un proces terapeutic și abia acum, un an mai târziu, a început și el să vină spre mine”, spune Alexa, 33 de ani, din Sibiu.

Cine inițiază o împăcare în cuplu

Aș spune că este de preferat ca fiecare dintre cei doi parteneri să poarte grija entității numite „cuplu” și să își asume responsabilitatea bunei funcționări a relației. Uneori se poate să avem conflicte dureroase, să avem nevoie de timp pentru a ne procesa emoția, a ne cunoaște gândurile, a ne înțelege nevoile și așteptările de la partener, însă amândoi vom contribui la împăcare. Iar dacă vom constata că ne este dificil să ne reapropiem de partener după un conflict sau să primim inițiativa lui de a depăși momentul, poate ne-ar fi util un demers psihoterapeutic în care să ne înțelegem mai bine anumite mecanisme de funcționare și de ce le utilizăm chiar și când par să nu mai servească intereselor noastre. 

O împăcare în cuplu nu este niciodată responsabilitatea unuia singur, chiar dacă acela este mai flexibil în comunicare și are un mai bun control emoțional sau o vulnerabilitate emoțională mai mare. Așa cum nu este sănătos nici să respingem dur intențiile celuilalt. Dacă nu suntem pregătiți și mai avem nevoie de timp pentru reglarea emoțională, putem comunica acest lucru pe un ton calm, iar timpul pe care îl cerem în plus să fie utilizat pentru o mai bună înțelegere a proceselor noastre interioare și a cerințelor pe care vrem să le formulăm, și nu pentru pedepsirea celuilalt. După o astfel de solicitare, noi vom fi cei care revin către partener.

Încă o dată, importante sunt motivele conflictelor. Uneori acestea sunt minore și este posibil să nu le putem soluționa, dar nici să nu amenințe relația pe termen lung. Motiv pentru care este indicat să știm să „ne alegem bătăliile” în relații. Uneori, este necesar să învățăm să fie mai importantă relația decât „a avea dreptate” într-o dispută.

În timp ce conflictele reprezintă o parte naturală și normală în viața de cuplu, satisfacția noastră în relație este dată de modul în care știm să abordăm situațiile tensionate.