„Sunt la fel de cicălitoare ca mama cu partenerul meu!” Cum ne afectează copilăria relațiile de cuplu

    Prima relație în care intrăm este cea cu părinții noștri, iar prima relație pe care o observăm este cea a părinților noștri. De la ei învățăm atât cum și cine să fim, cât și ce așteptări au alții de la noi sau cum să menținem o relație. Din acest motiv, copilăria și relațiile de cuplu au în comun un tipar în care deseori ne regăsim datorită familiarității.

    Învățarea prin imitare

    Copiii învață mai ușor din ceea ce fac părinții decât din ceea ce le spun aceștia că ar fi „bine” pentru ei. Respectiv, deseori părinți nemulțumiți de propriile alegeri în viață, își vor îndruma copiii să procedeze diferit. Astfel, le trasează un drum care nu aparține celor mici, menit să vindece rănile părinților sau să împlinească nevoile acestora.

    Dacă ne dorim, cu adevărat, ca ei să aibă o viață mai echilibrată, trebuie să fim noi dispuși să facem schimbări în propria viață și să devenim acel exemplu pentru ei.

    De la mame fetele învață să fie femei, de la tată ce fel de relație să accepte cu un partener. Pentru băieți, referința identitară este tatăl, iar cea relațională mama. Și, evident, fete și băieți, vor observa relația părinților învățând din interacțiunea lor cum arată o relație de cuplu.

    „Tata a fost infidel, lucru pe care l-am aflat destul de târziu, mama ascunzând acest lucru de noi, pentru a nu ne răni. Pe de-o parte apreciez atitudinea ei de a nu ne băga în mijlocul problemelor lor de cuplu, pe de altă parte nu am înțeles de ce a tolerat acest comportament al tatălui.

    Mama a fost independentă financiar și cu mijloacele necesare să ne crească singură. În plus, era o femeie atrăgătoare care își putea oricând reface viața. Primele mele relații de cuplu mai serioase s-au dovedit a fi cu parteneri infideli și nu am făcut legătura cu propriul tată decât în cabinetul unui psiholog. Eu nu am rămas în acele relații, am făcut, practic, ce mi-aș fi dorit să facă mama, dar tiparul ales de mine era același…”, povestește Diana, 41 de ani.

    Copilăria și relațiile de cuplu au în comun scenariul familiar, cel pe care, chiar dacă nu ne este sănătos sau benefic, îl repetăm în speranța de a-i da o altă finalitate.

    Mama bună, mama rea

    Dacă ne-am gândi la o vârstă din copilăria noastră în care stăm în fața mamei (de atunci) gândindu-ne în termeni de adjective cum era mama când era o mamă bună, ce am spune? Era iubitoare, grijulie, atentă cu noi? Dar dacă am încerca să ne amintim cum era mama când nu era o mamă bună pentru noi? Poate am avut o mamă critică, exigentă, distantă emoțional?

    Dar dacă ne-am gândi la aceleași lucruri despre tata, ce am spune? Era protector sau absent? Era atent sau agresiv emoțional? Ne etichetau părinții? Adunarea acestor informații ne ajută să ne înțelegem copilăria și relațiile de cuplu din prezent. Practic, el adună ingredientele rețetei pe care o folosim în prezent în alegerea unui partener.

    Vom căuta trăsăturile pozitive, vom simți potențialul trăsăturilor negative, ne va fi familiar, și vom încerca să menținem prezente în relație toate ingredientele rețetei. Cum vom face acest lucru? Dacă partenerul nu pune în act comportamentele negative ale părinților, sunt șanse mari să le punem noi.

    „Am constatat că sunt la fel de critică și cicălitoare ca mama, iar acest lucru îmi dă un sentiment de vinovăție, de inadecvare, de toxicitate pentru cei din jur. Am acest comportament atât cu sora mea mai mică, cât și cu partenerul de cuplu… uneori și cu prietenii. Simt ca un imbold care mă determină să spun anumite lucruri, să mă enervez ușor și să ripostez, să critic când ceva nu îmi convine, deși, ulterior, mă simt extrem de vinovată și dezamăgită că nu mă pot controla.

    Mama era așa și toată copilăria mea am suferit din cauza acestor comportamente ale ei. M-am simțit mereu ca un eșec, am suferit că nu sunt mai bună pentru ca mama să mă iubească și aprecieze. Fac psihoterapie de un an și pot spune că… mai am astfel de momente, dar mai rare și reușesc să controlez mai bine ceea ce spun și să fiu atentă și la gândurile din spatele emoțiilor și comportamentelor mele,” relatează Raluca, 35 de ani.

    Capcanele schimbării tiparelor

    Dacă descoperim legătura pe care o au copilăria și relațiile de cuplu, dacă înțelegem ce nu a funcționat pentru noi atunci și ce repetăm în prezent, soluția nu este niciodată să „facem totul pe dos”. Respectiv, atunci când vom căuta parteneri „total diferiți” de părinții noștri, vom rămâne în același scenariu: fotografia și negativul ei, chiar dacă au culorile inversate, reprezintă aceeași imagine.

    Un scenariu în acord cu propria noastră autenticitate ține cont atât de ce am primit în educația noastră, cât și de propriile dorințe și obiective care vor fi trecute prin filtrul propriu.

    De multe ori, piedica în ieșirea din scenariu este loialitatea față de părinții noștri. De multe ori rămânem în anumite povești pentru că dacă le-am schimba, am simți că ne negăm, criticăm, judecăm proprii părinți – „Dacă ei au făcut astfel, cine sunt eu să spun că ei nu sunt ok sau că eu sunt mai bun?”.

    Deseori nu conștientizăm această loailitate, dar o putem regăsi în afirmații precum „așa suntem noi de neam”, „e o trăsătură de familie”, etc. Iar astfel de convingeri, pe de-o parte întăresc sentimentul apartenenței, pe de alta blochează pașii spre schimbare, spre dezvoltarea propriei autenticități.

    Cum încetăm să repetăm tiparele

    Inconștient, fiecare dintre noi încearcă să își repare copilăria, să vindece copilul interior vulnerabil care poate a fost rănit, a suferit, s-a simțit singur. Nevoile noastre neîmplinite în copilărie sunt în continuare frustrate și, deseori, căutăm acel partener care ne va vindeca. În realitate, resursele le avem noi și este rolul nostru să ne oferim ceea ce ne-a lipsit atunci.

    Când eram copii, nu aveam puterea, autonomia, capacitatea de decizie necesare pentru a schimba lucrurile, pentru a obține ceea ce aveam nevoie. Eram dependenți de părinți, de adulții din viața noastră. În prezent, noi suntem adulții din viața noastră și este datoria noastră să fim pentru noi înșine acea persoană de care aveam nevoie când eram mici.

    Rolul partenerului nu este de a repara greșelile părinților, nici de a compensa. Da, există relații vindecătoare, dar acestea au loc alături de persoane care au comportamente sănătoase, deschise negocierilor și schimbărilor, cu care putem construi intimitate emoțională și care ne încurajează și facilitează creșterea, dezvoltarea, vindecarea.

    Totodată, partenerul nostru nu este responsabil pentru suferințele din copilărie, deci nici cel care se va ocupa de „repararea noastră”. Dacă ne dorim să nu mai asemănăm copilăria și relațiile de cuplu, este necesar să ne echilibrăm noi în primul rând, să devenim noi un partener sănătos, să începem să avem grijă de noi înșine.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook