„Cât timp îmi mai caut partenerul potrivit? Am obosit…”

O realitate pe piața de dating actuală, deși nu aș spune că este o „problemă nouă”, o reprezintă dificultatea găsirii unui partener potrivit. Deopotrivă, femeile și bărbații acuză dificultăți în a găsi pe cineva cu care să simtă compatibilitate, iar atunci când pare că o găsesc, relația nu se conturează. Cât suntem de autentici, sinceri, disponibili pentru relații cu adevărat? Multe persoane „single” spun că s-au săturat de căutări și dezamăgiri. De ce este o corvoadă și ce putem face?

Ce spunem că ne dorim și ce arătăm comportamental?

Adesea, din discuții și conversații, avem impresia că am găsit o persoană cu care putem construi o relație. Vedem viața în moduri asemănătoare, exprimăm aceleași valori și convingeri, poate chiar am avut experiențe de viață similare. E suficient? Pentru început, contează ce spune cealaltă persoană, dar nu putem avea garanția că este sinceră, că nu prezintă un „sine ideal” la primele întâlniri, că nu este „manipulator/oare” și „știe” ce are de spus, sau dacă este capabilă să se ridice la înălțimea propriilor aspirații. Vrei familie și copii? Dacă da, minunat. Dar ești pregătit/ă să le ai sau vorbești despre ce îți dorești tu… peste 15 ani?

Femeile evită întrebările dificile pentru a nu fi etichetate ca „disperate”, iar dacă au curajul de a întreba, riscă și să fie catalogate prea „directe”, că pun presiune pe cealaltă persoană, că nu sunt „relaxate” sau alte astfel de descrieri. Din perspectiva unui bărbat, există mai multă lejeritate în relaționare, întrucât nu există un „ceas biologic” și această presiune de a întemeia o familie în „intervalul de fertilitate”. Așadar, libertățile sunt inegale.

Peste acestea, adăugăm deconectarea care ne caracterizează pe tot mai mulți, teama de a nu rata „niște experiențe” pe care o resimt mai mult bărbații, neîncrederea în relații și calitatea lor, așteptările nerealiste de la un/o partener/ă și lipsa răbdării și resurselor necesare construirii în timp a unei relații. 

De ce suntem tot mai confuzi și deconectați?

Deși accesul și deschiderea către psihologie au crescut semnificativ în ultimii ani, pare că suntem mai fascinați de diagnostice, pe care le aruncăm împrejur cu o ușurință complet lipsită de compasiune față de realitatea acelor diagnostice, și mai puțin receptivi la ceea ce înseamnă sănătatea psiho-emoțională și aplicațiile ei în practica de zi cu zi.

Citim, ne informăm, însă fie sursele sunt îndoielnice, (pentru a fi influencer nu ai nevoie de studii, pentru a te numi „terapeut” aparent nu ai nevoie de studii de specialitate – că doar nu ești „psihoterapeut”, iar speaker motivațional pare să fie oricine a stat jumătate de oră într-un retreat, chiar și pe YouTube), fie căutăm acele surse care validează părți din noi față de care ar fi recomandat și sănătos să ne poziționăm mai analitic.

Una dintre „umbrele” pe care le aruncă inclusiv ChatGPT este tocmai această încurajare, validare a diferitelor părți din noi (pentru care îi cerem părerea), convingerea că nu este nimic în neregulă cu noi și totul are o explicație frumos ambalată, cu care să trăim împăcați, nicidecum să o analizăm, înțelegem, confruntăm și schimbăm.

Cât timp vom merge în retreat-uri în care să ne găsim „lupul interior” sau „zeița interioară”, vom căuta metode de vindecare a traumelor în 7 pași sau ne vom spune că trauma e un construct inventat de psihologi ca să facă ei bani… vom fi tot mai deconectați de noi, de ceilalți, de sănătatea psiho-emoțională. Iar pe acest fundal, ne vom declara dezamăgiți că nu ne găsim partenerul potrivit. Vom spune că am obosit. Dar oare nu este chiar nimeni suficient de bun?

• Citește și: Sănătatea mintală nu înseamnă (doar) absența bolii

De ce găsim doar parteneri nepotriviți?

Oare ce înseamnă pentru noi partenerul potrivit? Poate însemna cineva cu care pot construi o relație, o familie, un viitor, corect? Dar știm că și un abuzator va spune/ își va dori tot asta? Deci nu este suficient. Dacă ne este dificil să găsim un partener potrivit, iată câteva ipoteze:

1. Avem standarde nerealiste și nenecesare unei relații de cuplu bune. Cum să arate, ce vârstă să aibă, ce înălțime, ce venituri, ce poziție socială, ce relații, ce avere, ce istoric de viață (a fost sau nu căsătorit/are sau nu copii) nu sunt altceva decât piedici care îngustează nișa noastră de căutare. Îmi amintesc de o replică a personajului Charlotte din serialul „Totul despre sex” în care spune „Ies la date-uri de la 15 ani, sunt extenuată, unde este EL?”. Dacă tot fac trimitere la acest serial, de luat în considerare și care este, în cele din urmă, partenerul potrivit pentru ea (Harry Goldenblatt) și cât de diferit este de „tiparul” ei relațional. Poate luăm în calcul să nu punem anumite limite și să fim curioși/curioase să descoperim trăsăturile unui partener/unei partenere potrivit/ă nouă.
2. Ar putea să fie mai… „altfel”. Deseori la începutul (chiar și pe parcursul) relațiilor, ascult (în special în cabinet, dar nu numai) diferite nemulțumiri legate de parteneri și partenere, care „ar fi putut fi mai…” diferit/ă decât este. Fie nu are suficientă inițiativă, fie nu se îmbracă prea cool, fie nu vorbește suficient de mult sau din contră, prea mult, fie nu este atent/ă sau pur și simplu face diverse lucruri care ne deranjează. Practic, ne dorim ca un partener/o parteneră să aibă „pachetul complet” din mintea noastră, să corespundă întocmai fanteziilor și proiecțiilor noastre legate de cuplu și partener/ă, iar când lucrurile nu se adeveresc, suntem dezamăgiți/dezamăgite și ne gândim că „nu este ce trebuie”. Aici aș recomanda o privire introspectivă, care să ne ajute să înțelegem că niciunul dintre noi nu este suma tuturor proiecțiilor altcuiva, să ne păstrăm empatia și curiozitatea de a descoperi persoana de lângă noi, în loc să o adaptăm șabloanelor noastre.
3. Insistăm când nu este cazul. O altă greșeală pe care o facem în special când cunoaștem pe cineva este să setăm așteptarea că de acolo poate începe o relație. Acest lucru adesea duce la dezamăgiri și la o lipsă totală de conectare cu noi, nevoile noastre (deși pare că asta proiectăm, ce ne dorim noi), dar și de omul pe care tocmai îl cunoaștem. Ajungem să insistăm când nu este cazul, să sperăm că vom fi „semnificativi/semnificative” pentru acel străin, să ne legăm de câteva trăsături care ne sunt simpatice și să oferim o aură inexistentă de pontențial/potențială partener/ă potrivit/ă. 
4. Vedem potențialul cuiva. De multe ori ne păcălim că o altă persoană „are potențial”. În principiu, toți avem un potențial, dar asta nu înseamnă că ni-l vom atinge vreodată și, cu siguranță, nu ni-l vom atinge pentru că dorește altcineva și i-ar fi chiar bine dacă o facem. Motivația e necesar să fie intrinsecă. Dacă intrăm într-o relație cu „potențialul” unui om, este ca și cum am spune „Nu te plac, dar dacă te schimbi, o să te plac foarte mult”. Ne putem da seama cât de păguboasă este abordarea aceasta, nu? Poate ar fi bine să ne întrebăm dacă neajunsurile, defectele, lipsurile celuilalt sunt în categoria celor cu care putem trăi în liniște, fără să ne deranjeze în mod semnificativ. Totodată, să observăm dacă este o persoană preocupată de propria dezvoltare personală, capabilă de o autoevaluare cât mai aproape de realitate.

Cât de bun e suficient de bun?

Cred că aceasta este întrebarea pe care o recomand tuturor celor care sunt dornici de o relație de cuplu. Odată ce înțelegem care ne sunt nevoile, este posibil să renunțăm la o parte dintre „dorințele” noastre, care nu au neapărat valoare pentru starea noastră de bine interior. Dacă ne aliniem cu ceea ce avem nevoie, este posibil să observăm și oameni din preajmă care, înainte, treceau neobservați. Iar asta ține de ceea ce putem face noi.

Standardul „suficient de bun” nu este o invitație să acceptăm orice. Nici una de a ne mulțumi cu ceea ce găsim. Cum spuneam, avem de înțeles dacă „defectele” celuilalt chiar sunt probleme pe care ar trebui să și le rezolve și care ne afectează viața negativ, sau sunt așteptările noastre nerealiste. Însă dacă nu ne plac anumite trăsături, ne poate ajuta acea privire introspectivă să înțelegem că nici noi nu suntem perfecți, iar acest lucru nici măcar nu este un obiectiv realizabil („Cine decide cum arată perfecțiunea? Iar dacă o face, ce rol își arogă?”).

Suficient de bun este omul lângă care îți găsești liniștea și alături de care te simți în siguranță, văzut/ă, acceptat/ă, validat/ă, susținut/ă, iubit/ă. Sunt poate, printre cele mai importante lucruri pe care să le căutăm și, în același timp, cele mai dificil (chiar imposibil) de negociat. Voi face și o precizare: acceptarea imperfecțiunilor și failibilității nu înseamnă acceptarea abuzurilor, comportamentelor lipsite de empatie, compasiune și umanitate, sau a celor care afectează negativ major o relație de cuplu și sănătatea noastră psiho-emoțională. Iar o a doua precizare importantă este că și noi avem de oferit, la rândul nostru, toate cele de mai sus.

Cât timp mai căutăm partenerul potrivit?

Dating-ul este o cale foarte bună de a cunoaște oameni, de a descoperi lucruri despre noi și de a clarifica ceea ce ne dorim și ceea ce nu ne dorim. Deși aplicațiile de dating devin, pentru multe persoane, de-a dreptul frustrante, nu aș recomanda dezactivarea conturilor. Când este „prea mult”, putem lua o pauză sănătoasă. Pe de altă parte, încurajez cât se poate de des socializarea față în față, curajul de a face primul pas (lucru adesea dificil pentru femei), inițiativa cu respect și precauție. Mă refer aici la abordările mult prea intruzive care cuprind invitații la intimitate, promisiuni din primele minute de discuție sau planuri de viitor cu un necunoscut/o necunoscută. Astfel de interacțiuni sunt generate de oamenii care nu au abilități sociale și nici limite sănătoase (nu sunt chiar cei cu care vrem să ne facem planuri). 

Dacă ne cunoaștem față în față (dar și online), recomand să ne cunoaștem puțin înainte de a discuta posibilitatea unui date. Odată stabilită întâlnirea, recomand să ne oferim timp să descoperim persoana din fața noastră, iar aici spun adesea că ne ajută să renunțăm la ideea de „partener/ă pe care îl/o căutăm” și să fim curioși/curioase cine e omul cu care ne-am întâlnit?

Încurajez întrebările deschise, sinceritatea cu care recunoaștem cine suntem și ce ne dorim noi, dar și precauția. Să ne bucurăm puțin de călătorie, fără să privim cu fixație doar destinația care, de altfel, poate însemna și nevoia de ajutor emoțional, pe care nu ne-o poate oferi altcineva în afară de noi. Astfel, putem ieși cu 50 de persoane dacă este necesar, putem să ne bucurăm de experiențele avute și să nu renunțăm la noi, la ceea ce avem nevoie și ne dorim, în caz că partenerul potrivit este a 51-a persoană.