„Trăim într-o lume în care chiar există pericole.” Mai putem avea încredere în oameni?

Admirăm și apreciem să vedem bunătatea oamenilor, în special când avem parte de ea, îi apreciem pe cei care se dovedesc „de încredere” și mulți dintre noi încearcă să fie de încredere la rândul lor. Ați văzut cu siguranță, în sesiunile de urmărit filmulețe pe internet – recunoașteți, cu toții o facem -, acele filmări cu acte de bunătate și compasiune, marcate cu mesajul „restabilește încrederea în umanitate”(restore faith in humanity)? Frecvent ne sensibilizează, dar mă întreb de câte ori reprezintă un îndemn către a ne purta diferit unii cu ceilalți sau cât timp păstrăm această încredere în oameni și umanitate? Avem încredere în ceilalți?

De ce avem nevoie de încredere?

În primul rând ne putem gândi la strămoșii noștri care au format triburi, în cadrul cărora au devenit responsabili nu doar pentru propria persoană, ci și pentru cei din jurul lor. Faptul că s-au putut baza unul pe celălalt, că unul îi proteja pe ceilalți, iar toți pe unul a făcut posibilă nu doar creșterea duratei lor de viață, ci și supraviețuirea speciei. 

Studiile demonstrează că persoanele cu un scor de încredere generalizată (în sine, în ceilalți și în lume în general) mai mare tind să aibă rezultate academice mai bune, să fie mai sănătoși, să aibă mai mult curaj în a-și asuma riscuri – prin urmare vor fi printre cei care își deschid afaceri pe cont propriu, într-un cuvânt, sunt mai fericiți. Profesorul Francesco Billari, din departamentul de sociologie al Universității Oxford, afirmă următoarele: „Persoanele care au încredere în ceilalți, au o sănătate mai bună și sunt mai fericiți. Prin urmare, studiile legatei de încrederea socială au implicații în sănătatea publică, politicile guvernamentale și instituțiile caritabile particulare, existând motive puternice să considerăm că guvernele, grupurile religioase și alte organizații civice ar trebui să încerce să cultive mai multă încredere în societate.”

În acest sens, un studiu recent al Universității Oxford arată că persoanele inteligente sunt mai încrezătoare în oameni, iar cei cu scoruri IQ mai scăzute vor arăta mai multă neîncredere. Autorii declară că acest lucru se datorează faptului că oamenii inteligenți se pricep mai bine la evaluarea caracterului celorlalți și tind să caute și lege relații cu persoane din partea cărora există șanse mai mici să fie trădați.

Neîncrederea și gândirea de tip egoist

Colaborarea și compasiunea sunt parte din natura umană, adesea distorsionată de prezent și valorile societății actuale („să fii primul”, „să fii mai bun decât ceilalți”, „fiecare pe cont propriu”, „e problema lor nu a mea” și alte exemple similare).

Am vizionat recent o înregistrare cu un domn care afirma că va vota cu un anume candidat politic, întrucât acesta a promis bunuri materiale la prețuri derizorii, iar domnul respectiv dorea să se numere „printre primii care primesc aceste bunuri”. Pot aminti aici și un comportament pe care, probabil, cu toții l-am observat (sau oare chiar l-am făcut?), respectiv modul în care o persoană încalcă drepturile celorlalți prin a se băga în fața lor la o coadă. 

Gândim în continuare prea des în termeni de „eu” și prea puțin în termeni de comunitate. De ce? Pentru că ne lipsește încrederea în ceilalți. Pentru că nu ne așteptăm ca oamenii să ne ajute, să ne arate grijă sau atenție, iar prin urmare, ghidați de fricile sau percepțiile noastre greșite, alegem să nu arătăm nici noi. Este pe de-o parte efectul martorului („De ce să fac eu, lasă să facă alții”), și pe de altă parte prea puțin simț civic („Care sunt valorile care mă definesc și cine vreau să fiu/devin în comunitatea în care trăiesc?”).

Rezultatul este creșterea sentimentului de însingurare, scăderea încrederii în umanitate și sentimente de nostalgie sau regret privind filmulețe despre care am scris la începutul acestui articol, pe care le considerăm ca prezentându-ne imaginea unei lumi fie nerealiste, idealizate, dispărute sau intangibile. Ne-ar ajuta să ne amintim să ne întrebăm nu doar „De ce oamenii nu se poartă mai frumos unii cu alții?” ci și „Ce pot face ca eu să mă port mai frumos cu ceilalți?”. Putem face referire la citatul motivațional (destul de cunoscut) atribuit lui Mahatma Gandhi „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Încrederea este naturală, neîncrederea e învățată

Ca multe abordări în relație cu alții și lumea, în general, și neîncrederea este învățată. Când ne naștem și în copilăria mică, încrederea este naturală. Avem încredere în părinți că ne sunt îngrijitori și sunt capabili să se ocupe de noi. Avem încredere să explorăm lumea și să ne manifestăm curiozitatea. Avem încredere să ne ducem către oameni și să interacționăm cu ei.

Apoi intervine educația primită din partea părinților, avertizările lor atunci când ne descriu lumea și oamenii – „Ai grijă la pericole”, „Nu poți avea încredere în ceilalți”, precum și experiențele personale care adesea, în loc să ne șlefuiască abilitățile, ne îndepărtează de ceilalți și de tendințele noastre naturale, cu scopul de a ne proteja.

Poate ați spune acum „Dar trăim într-o lume în care chiar există pericole, nu sunt doar imaginate sau efectul educației anxioase a părinților” și ați avea dreptate. Încrederea în oameni nu înseamnă lipsa oricărei precauții, ci a fi suficient de deschiși cât să dăm oamenilor șanse, să îi cunoaștem și să decidem în urma faptelor dacă menținem încrederea sau ne protejăm. De regulă, pornim cu neîncredere, suntem vigilenți, ne izolăm, avem tendința de a judeca și anticipa negativ. Rafinarea anumitor abilități în relațiile cu ceilalți ne ajută să selectăm corect oamenii cu care ne înconjurăm, iar bunătatea și compasiunea sunt acte firești și naturale într-o societate, mai ales una deprivată, adesea, de umanitate.

La baza neîncrederii stă totodată și actuala respingere a expertizei, judecarea ei și negarea care nu se bazează pe dovezi, ci pe propriile opinii. Expertiza și experții nu mai sunt valorizați, oamenii aleg teorii conspiraționiste, pun totul în baza unor „fake news” (știri false) cazând, de altfel, tocmai în capcana lor. Oricine poate contrazice, poate să nu fie de acord cu experții, fără argumente solide, fiind aparent suficient un „asta e părerea mea”.

Cum recunoaștem înșelătoria?

Oamenii care înșală sunt cei care au încredere în ei înșiși și manipulează nevoile celorlalți, promițându-le lumea pe care și-o doresc (bani, relații reușite, succes, vindecarea traumelor în 3 ședințe, secrete pentru o viață reușită etc.). Șarlatanii vor avea întotdeauna succes acolo unde oamenii își pun încrederea în promisiuni iluzorii, soluții rapide, fabuloase, toate contribuind la propria decepție în cele din urmă. Pentru că încrederea, dublată de felul în care ne mințim singuri căutând soluții rapide, deschide calea șarlataniei.

Cei care înșală vor manipula trăsături precum bunătatea, compasiunea, dorința noastră de a face bine sau a ajuta. Spre exemplu, înșelătoriile romanice care sunt tot mai frecvente în mediul online. Un șarlatan îți va face complimente (toți avem nevoie de validare), va fi o perioadă atent și prezent (toți avem nevoie de disponibilitatea celuilalt), va oferi iluzia unui potențial partener (suntem și mai vulnerabili când suntem singuri), pentru ca ulterior, după ce îți câștigă încrederea, să încerce să te înșele cerându-ți bani (pentru un copil bolnav, o situație disperată sau orice poveste cu potențial să sensibilizeze).

Chiar dacă nu vorbim de șarlatani care încearcă să seducă romantic ci ne referim la alte categorii, spre exemplu, o persoană care ne intră rapid în grații, cu care ne împrietenim foarte ușor și pare extrem de interesată de noi, doar pentru ca în scurt timp să ne ceară favoruri, în toate situațiile este bine să ne bazăm și pe instinctul nostru. Dacă e prea bine ca să fie adevărat înseamnă că nu este adevărat. 

Cum ne protejăm de înșelătorie?

Capcana în care cădem adesea este numită efectul „mai bun decât media” (better than average) sau iluzia superiorității noastre, respectiv o supraestimare a abilităților și calităților noastre prin comparație cu ceilalți. Prin urmare, atunci când apar situații „prea bune ca să fie adevărate” ne gândim că le merităm, suntem diferiți de ceilalți și de ce nu ni s-ar întâmpla nouă? Pentru a contracara acest efect, întrebarea este: „Cum ai reacționa dacă s-ar întâmpla unui prieten/unei prietene? Ce sfaturi i-ai da?”. Dacă i-ai spune că probabil nu este o idee prea bună… de aceleași sfaturi ai nevoie și tu. Desigur, este mai simplu în teorie decât în practică, întrucât „prietena/ul nu este nici pe departe pe cât bun/ă ești tu” (efectul menționat mai sus).

Recomandarea Mariei Konnikova, autoarea cărții „The CONfidence game” (unde „con” înseamnă a înșela) este să avem încredere, dar să verificăm. Contrar îndemnului religios „crede și nu cerceta”, pentru a ne apăra de înșelătorie, ne ajută căutarea dovezilor. Desigur, îndemnul nu se aplică în orice situație (dacă vom cunoaște la o petrecere un tânăr care afirmă că este profesor, e chiar recomandat să nu scoatem telefonul să îl căutăm după nume pe rețelele sociale), ci la acelea de tipul „prea bine ca să…”.

Un al doilea mod în care ne putem proteja de înșelătorii este o bună autocunoaștere. Răspunde corect și în acord cu tine la întrebările: Cine sunt eu? Care sunt valorile mele? Care sunt nevoile mele? În cine și ce aleg să am încredere? De regulă nu ne întrebăm astfel de lucruri, iar șarlatanii o fac în locul nostru, aflând, astfel, ce trebuie să ne vândă pentru a avea succes. 

Este recomandată și practicarea mindfulness-ului, o bună cunoaștere a punctelor noastre vulnerabile, a triggerilor pe care îi avem, a lucrurilor care de regulă ne sensibilizează făcându-ne creduli. Cum a spus generalul chinez, scriitor și filozof, Sun Tzu: „Dacă îți cunoști inamicul și te cunoști și pe tine, nu ai de ce să te temi de rezultatul a o sută de bătălii”.

Șarlatanii nu vor înceta să existe, dar ei nu definesc lumea în care trăim. Ne este util să ne antrenăm gândirea critică, să ne informăm asupra situațiilor sau persoanelor care par „prea bune ca să fie adevărate” și să testăm iluzia superiorității din perspectiva compasiunii: există mai multe asemănări între noi decât diferențe, nevoile noastre sunt aceleași, iar dacă vrem să vedem o schimbare în lume, e rolul nostru să contribuim la producerea ei.