Singurătatea. Povestea unei femei cu tulburare afectivă bipolară

„Toată viața am fost mai mult singură.“ Povestea unei femei cu tulburare afectivă bipolară

Dana* are 51 de ani. Se luptă de la 26 de ani cu o problemă psihică, diagnosticată mai târziu ca tulburare afectivă bipolară. Ani la rând nu a acceptat tratamentul, dar, de când a înțeles că-i face bine, și de când a mers și la psihoterapeut, e un pic mai încrezătoare în forțele ei. Schimbările de dispoziție și faptul că e, de când se știe, o fire retrasă, o împiedică să-și facă prieteni apropiați. Iar singurătatea e dureroasă, ca pentru majoritatea persoanelor cu diagnostic psihiatric.  

Publicat în: 20.01.2022

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

„Am citit articolul despre Șerban. Și eu trăiesc o poveste asemănătoare de la vârsta de 26 de ani, iar acum am 51. Sunt multe lucruri grele și rele care mi-au afectat existența prin prisma acestei boli. Depind de medicație de cinci de ani, însă anii negri prin care am trecut nu pot fi șterși din memorie.”

Cuvintele îi aparțin Danei, o femeie din Bârlad care ne-a scris accesând formularul Spune-ți povestea, prin care orice persoană care trece prin dificultăți fizice, psihice sau emoționale ne poate contacta atunci când vrea să își împărtășească experiența.

Între acest mesaj și momentul în care am discutat pe larg, Dana a ezitat destul de mult. În cele din urmă, a decis că vrea să-și spună povestea. „Sunt o fire mai instabilă emoțional și, aceasta fiind o problemă importantă, mi-am creat oarecare emoții. Există un sentiment de teamă, inoculat de-a lungul timpului de persoane mai influente, mai puternice din copilăria mea, din adolescență. Încă nu am scăpat de acest sentiment”, spune ea.

Ca să se simtă cât mai în siguranță, stabilim că, pentru articol, vom folosi pseudonimul Dana, pe care ea singură și l-a ales, și că vom lua pauze ori de câte ori va simți nevoia.

„Acea conjunctură nefavorabilă”. Declanșarea bolii

Era în ultimul an de facultate când „s-a întâmplat acea conjunctură nefavorabilă”, spune Dana. În acel an, poate și din cauza presiunii examenului de licență, n-a reușit deloc să se concentreze asupra învățatului. „Era o periodă premergătoare bolii, dar eu nu am bănuit că poate fi vorba despre o boală psihică”, mai spune ea.

Studia Istoria la Iași și, după ce în primii ani de facultate a împărțit o cameră de cămin cu mai multe prietene de la ea din oraș, în ultimul an, prietenele ei, care terminaseră studiile, au plecat. Locurile lor în cameră au fost luate de alte studente cu care Dana nu s-a înțeles la fel de bine.   

„Au fost niște neînțelegeri și bănuiesc că și din cauza asta m-am consumat foarte mult. Și a fost și o problemă sentimentală la mijloc, iar eu am făcut greșeala să mă destăinui uneia dintre colege. Apoi, bănuiesc că gândul meu obsesiv că m-am destăinuit sau acțiunile ei m-au determinat să fac această cădere”, începe ea să povestească.

Pe scurt, Dana se îndrăgostise încă din anul întâi de facultate de o persoană care lucra în universitate și, cum o relație de acest fel era de neimaginat și de neacceptat, a ales să-și țină sentimentele numai pentru ea. Totuși, în ultimul an de studiu, i-a destăinuit uneia dintre colegele de cămin de cine e îndrăgostită în secret, după care gândul acestei destăinuiri a început s-o obsedeze. Atât de tare, încât lucrurile au început să-i scape de sub control.

La 25 de ani, Dana a avut pentru prima dată idei delirante și halucinații auditive. FOTO: Shutterstock

„Aveam niște idei delirante referitoare la persoana pentru care făcusem o obsesie. Și mi se părea că mă striga, că îmi spunea pe nume”, realizează Dana acum. Atunci însă nu-și dădea seama ce anume din ceea ce i se întâmplă e real și ce nu. S-a trezit luată de ambulanță și dusă la Institutul de Psihiatrie Socola.

Internarea la Socola și fuga de a doua zi

Cele care au chemat ambulanța au fost colegele ei de cameră. Tot ele, împreună cu echipajul de pe ambulanță, i-au spus Danei că se află în pericol și că trebuie să meargă la spital. Ajunsă acolo, o doctoriță de la camera de gardă i-a explicat că e mai bine să rămână internată peste noapte și a dus-o „sus”.

„În momentul în care am intrat, am avut un șoc, pentru că am fost dusă direct sus. Prima dată, impactul a fost mare. Aveam 20 și ceva de ani atunci și nu eram pregătită pentru așa ceva, nu mi-a spus nimeni nimic dinainte, adică nu știam la ce să mă aștept. Sus sunt duși cei cu afecțiuni grave. Atunci nu știam că așa e împărțirea în spital, dar când am ajuns acolo m-am speriat când am văzut saloanele alea imense, cu câte 30 de paturi. La 11 noaptea, când am ajuns, toate bolnavele dormeau, erau sedate și m-am speriat cumplit. Apoi mi s-a făcut o injecție și am adormit.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

Primul contact cu un spital de psihiatrie a fost unul traumatizant, cu atât mai mult cu cât nu știa la ce să se aștepte și având în vedere că a ajuns acolo singură, fără să aibă alături pe cineva apropiat.

A doua zi, Dana a și plecat din spital, fără să spună cuiva. S-a dus la o mătușă din Iași, speriată de ideea de spital, de felul în care se simțea și, în general, speriată de lume. Chiar dacă injecția de seară îi îndepărtase halucinațiile, bine tot nu era.

„M-am dus la mătușa mea și i-am povestit, dar între timp începuse să-mi fie din nou rău, eram într-o stare fizică și psihică rea, așa că mătușa a sunat la spital și m-au dus înapoi”, povestește Dana.

Primul diagnostic: episod depresiv major cu elemente atipice

După ce a fost dusă din nou la psihiatrie, unde a mai stat internată în jur de o lună, Dana a primit diagnosticul de episod depresiv major cu elemente atipice. Elementele atipice în depresie se referă la o îmbunătăţire a dispoziției în cazul unor evenimente plăcute, la creșterea apetitului alimentar și creșterea sensibilității în caz de respingere.

Tot atunci, imediat după ce s-a întors în spital, părinții ei au fost anunțați și s-au dus să o vadă. Amândoi s-au speriat, dar atatăl ei a fost și foarte revoltat, își amintește Dana.

„Părinții mei au trăit pe timpul comunismului, atunci nu exista atâta educație în legătură cu bolile psihice. Nici nu știau că eu poate am o tulburare sau un sindrom care ar putea duce către o boală psihică. Asta a fost, m-am născut în ‘71, am crescut, acasă am avut tot ce ne trebuia, dar probabil că eu am avut această predilecție pentru a dezvolta o afecțiune de natură psihică”, încearcă Dana și acum să-și explice de ce ei. De ce tocmai ei i s-a întâmplat să se îmbolnăvească?

„Cred că a fost vina mea și contextul care m-a determinat să ajung acolo.” Și nu e singura dată când, în povestea Danei, apare sentimentul de vinovăție.

„Până am terminat liceul nu am avut niciun fel de probleme.” Adolescența

Dana a făcut un liceu cu profil mecanic, după care și-a dorit să intre la o facultate umanistă. „Până am terminat liceul nu am avut niciun fel de probleme, eram absolut normală”, spune ea.

De-abia când s-a pus problema admiterii la facultate lucrurile au început să fie mai complicate. În primul an, a dat admitere la Facultatea de Istorie din București și a picat. În al doilea an, a dat tot la Istorie, dar la Iași, unde a intrat pe locurile cu taxă și nu s-a dus. De-abia în al treilea an a intrat pe locurile de la buget la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și și-a continuat studiile.

În cei doi ani în care n-a intrat la facultate – bănuiește ea că din cauza problemelor de concentrare premergătoare declanșării bolii – a stat acasă, cu părinții. În tot acest timp, a trebuit să se confrunte nu numai cu propria conștiință a eșecului, ci și cu reproșurile unui tată perfecționist.

„Unul dintre părinți, care era mai perfecționist, îmi spunea mereu că sunt o persoană care nu va reuși. Nu am fost încurajată în sensul de a avea încredere în mine. Asta s-a întâmplat după eșecurile de la facultate, motiv pentru care m-am și autoînvinovățit foarte mult.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

Dana își face tot felul de probleme legate de motivele care au determinat problemele psihice și, încercând să și le explice, se învinovățește pentru orice. Ba pentru că nu a putut să învețe eficient, ba pentru că s-a îndrăgostit de persoana nepotrivită, ba pentru că s-a confesat cui nu trebuia, ba pentru că a fost o fire prea retrasă, ba pentru că e încăpățânată.

„Nu știu cum să-mi explic boala asta psihică. Faptul că eu am fost îndrăgostită platonic de o persoană nu poate fi o cauză principală de declanșare a bolii. A mai fost și problema învățatului în ultimul an de facultate, când trebuia să depun un efort mai mare, iar puterea de concentrare îmi scăzuse foarte mult. Și cred că a fost și structura mea personală, pentru că sunt o fire introvertă, emotivă, timidă, nesociabilă absolut deloc, având și această problemă sentimentală și problemele de acasă, fără să am cu cine să comunic în mod constructiv… Toate aceste lucruri m-au determinat să fac această cădere psihică foarte urâtă”, mai spune ea, încercând neîncetat să înțeleagă de ce s-a îmbolnăvit.

„Relația cu părinții a fost una aproape normală, cu excepția unui tată perfecționist”. Familia

În familia Danei, care are și doi frați mai mici, au existat de-a lungul timpului tot felul de neînțelegeri între părinți, așa cum se-ntâmplă, poate, în multe familii. Dar, atunci când a ratat admiterea la facultate în primii doi ani de după liceu și a trebuit să stea acasă, cu ei, aproape non-stop, certurile au afectat-o și mai mult. Și mai rău a fost că unele tensiuni erau legate fix de eșecul ei.

„Relația cu părinții mei a fost o relație aproape normală, cu excepția unui tată care a fost perfecționist. Știi că părinții își doresc, în unele cazuri, ca copiii să facă ceea ce ei nu au reușit să facă. Cam așa s-a întâmplat în cazul nostru. La început nu am conștientizat asta, dar faptul că eu l-am dezamăgit prin cele două căderi la admitere la facultate l-a făcut pe el să mă vadă într-o lumină mai puțin favorabilă”, povestește Dana. 

În timp ce tatăl ei, mereu critic, îi tot spunea că nu e prea capabilă să urmeze o facultate, mama ei, o fire protectoare, o încuraja: du-te, mergi mai departe și poate o să reușești, poate o să fie bine!

Și-așa a fost. Dana a intrat la facultate și a plecat la Iași, la distanță de părinți, așa cum își dorea. Dincolo de faptul că voia să studieze altceva decât mecanica și visa să facă parte dintr-un cerc de oameni intelectuali, își dorea și să plece de acasă și să schimbe mediul.  

„Îmi doream să ajung într-un mediu intelectual, unde să pot acumula informații, dar îmi pare rău că nu am conștientizat la timp importanța faptului că m-am aflat acolo și să valorific mai mult toate lucrurile la care am avut acces, pentru că am avut niște profesori extraordinari. Nu regret că am făcut aceste studii și cred că mi-au marcat existența la modul cel mai favorabil cu putință”, spune Dana, după care iar începe să-și pună problema că poate, totuși, dacă ar fi procedat altfel nu s-ar fi îmbolnăvit: „Mă gândesc uneori că poate era bine să-mi fi găsit un loc de muncă și să nu fi mers la studii mai departe, poate nu se întâmpla această problemă psihică a mea care m-a dominat și mă domină în continuare”.

„Starea mea se deteriora din cauza faptului că nu urmam tratament”

Pe durata primilor ani de facultate s-a adaptat destul de bine și a făcut față studiului, dar în ultimul an, înainte de criza care a dus-o la psihiatrie, începuse să aibă probleme tot mai mari de concentrare. Dar, după internare, viața nu a mai fost la fel pentru Dana, chiar dacă tratamentul psihiatric – însemnând antidepresive și antipsihotice – a readus-o pe linia de plutire.

În primul rând, nu a putut să-și dea licența în acel an, deci a trebuit să se întoarcă și să locuiască la părinți. Un regres, pentru ea, care de-abia reușise să se detașeze de mediul de acasă. Apoi, avea tendința de a renunța la tratament. De ce? „Aveam impresia că nu mă ajută, că nu-mi trebuie, că mă pot recupera și fără tratament.”

După ce a ajuns acasă, ba își lua, ba nu-și lua pastilele. Le ascundea, iar părinții le găseau pe te-miri-unde. Faptul că nu a fost compliantă la tratament, adică nu și l-a luat în mod constant conform recomandărilor medicului psihiatru, a făcut ca recuperarea să fie dificilă, iar starea ei – fluctuantă.

Reproșurile din familie au făcut-o să-și piardă încrederea de sine. FOTO: Shutterstock

Chiar și așa, Dana a reușit ca în iarna anului în care a fost diagnosticată cu episod depresiv major cu elemente atipice să se angajeze în învățământ, ca profesor suplinitor. În vara următoare s-a dus și și-a dat examenul de licență, pe care l-a luat, și a continuat să lucreze ca suplinitoare.

O perioadă, lucrurile au mers mai bine, dar peste alte câteva luni, Dana a renunțat de tot la tratament și, în mai puțin de două luni, toate problemele au reapărut: „Insomniile, slaba concentrare… și aveam și ieșiri. Stăteam singură foarte mult în cameră, nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni, părinții îmi spuneau să mai ies, să mai socializez. Inclusiv auzeam voci, pe ale celui de care mă îndrăgostisem. Le auzeam la radio, acolo mi se părea că se întâmplă totul.”

Atunci, părinții au decis că Dana trebuie să fie din nou internată la psihiatrie, și-au dus-o la spitalul din Bârlad.

Nenumărate recăderi și un nou diagnostic: tulburare afectivă bipolară

Înainte de prima internare la Bârlad, Dana trăia din amintiri și pierduse șirul evenimentelor din viața ei. Amesteca realitatea cu imaginarul și i se părea că-și amintește inclusiv lucruri neîntâmplate. „Uneori râdeam singură. Eram într-o lume aparte, aveam tot felul de idei delirante. Mă gândeam la tot felul de situații, că fetele (n.r. – cu care a locuit în ultimul an de facultate) m-ar fi invidiat, plus că mulți ani de zile după ce am plecat de la facultate m-am gândit foarte mult la persoana de care mă îndrăgostisem”, spune ea.

Ba chiar îi intrase în cap ideea ca, după ce iese din spital, să se ducă la mănăstire și să se călugărească, în speranța că, în felul acesta, o să uite de toate problemele vieții. Totuși, după externare, părinții au susținut-o să-și respecte tratamentul psihiatric și să se țină de serviciu.

A urmat o perioadă în care viața ei s-a împărțit între spital și casă, în care în cele din urmă a renunțat la învățământ și în care, pe undeva pe la a treia sau a patra internare, a primit un alt diagnostic: tulburare afectivă bipolară.

„Am avut multe tentative de a renunța la medicamente, dar mi-a fost foarte rău și am avut recăderi. Uneori nici sub tratament nu mă simțeam bine, pentru că trebuie să încerci mai multe medicamente ca să vezi care ți se potrivesc. Prin urmare, am avut numeroase internări la psihiatrie în Bârlad, dusă de părinți, pentru că starea mea se deteriora foarte mult din cauza faptului că nu urmam un tratament medicamentos.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

Cum te-ai simțit când ai primit diagnosticul, știai ceva despre ce înseamnă tulburare afectivă bipolară?

Dana: Nu știam, dar m-am informat. Am fost conștientă că e o afecțiune cu care trebuie să mă confrunt pe tot parcursul vieții și să mă confrunt la modul responsabil. Și am început să mă informez ce înseamnă această boală, cum poate fi tratată, și să îmi pun la lucru mai mult voința, capacitatea de concentrare, pentru a nu lăsa boala să facă ravagiile pe care le-ar fi făcut dacă nu aș fi fost atât de informată.

Cu toate astea, decompensările și internările au continuat, iar Dana a avut, în următorii trei ani, chiar și cinci-șase internări pe an. „Deci trei ani de zile eu nu am reușit să fac nimic. Veneam acasă din spital și făceam numai muncă fizică, că stăteam la casă și îi ajutam pe părinți în gospodărie”, spune ea.

Și, deși tatăl ei îi spunea să nu se mai gândească la vreun loc de muncă și să accepte munca din gospodărie, când s-a mai stabilizat, Dana a început să-și caute un loc de muncă.

La 33 de ani, în urma unui anunț publicat de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Vaslui, s-a angajat la un muzeu.

„Un colectiv care m-a ajutat să mă accept așa cum sunt”. Angajarea la muzeu

Reluând parcursul ei profesional, Dana a absolvit Facultatea de Istorie din Iași, a lucrat în jur de doi ani ca profesor suplinitor, iar apoi, după o pauză cauzată de problemele ei de sănătate, s-a angajat la un muzeu, pe post de supraveghetor de sală. Lucrează acolo din 2004, cu o pauză între 2015 și 2017, când a fost pensionată.

Fire retrasă de când se știe, Dana nu are prieteni. Pe lângă familie, nu are pe nimeni cu care să schimbe o vorbă și să iasă în oraș, așa că, de când s-a angajat, colegii i-au suplinit – atât cât s-a putut – și nevoia de interacțiune umană.

„Cei doi frați ai mei și câteva persoane din familie mă mai susțin, pentru că eu sunt o persoană foarte singură. Chiar singură, nu am prieteni, am câțiva colegi la serviciu cu care mai interacționez. Uneori poate îi mai supăr și pe ei prin comportamentele mele mai atipice, dar încerc să mă redresez”, spune ea.

I-a fost și încă îi e greu să reziste în unele perioade, dar are parte de sprijinul colegilor și al conducerii muzeului, oameni care, cu timpul, au aflat despre diagnosticul ei. Efectul veștii a fost însă unul pozitiv.

„Acum se știe în mediul în care îmi desfășor activitatea că sunt persoană cu o afecțiune psihică, iar faptul că au aflat asta m-a ajutat. M-a ajutat să mă accept eu pe mine, cu defectele mele și cu problemele mele. E un colectiv care m-a ajutat să mă accept așa cum sunt.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

Dincolo de socializare, îi prinde bine să lucreze. Pe de o parte, câștigă niște bani, pe de altă parte, activitatea din muzeu o ajută să nu se mai gândească non-stop la boală.

„Cineva îmi propusese, înainte de a mă angaja, să mă pensionez. Nu ar fi fost deloc o soluție bună pentru mine. Pensionarea și statul acasă sunt foarte dăunătoare pentru o persoană cu o afecțiune psihică, pentru că te izolezi și mai tare”, spune Dana, recunoscătoare că nu e cazul ei.

„Nu m-am mai gândit să renunț la tratament”

Chiar și după ce s-a angajat la muzeu, Dana a mai ascuns, din când în când, pastilele, pe care uneori le refuza, crezând că-i fac mai mult rău decât bine. Poate din cauza ideilor delirante, poate pentru că nimeni nu a stat să-i explice cu adevărat care sunt beneficiile tratamentului psihiatric, ci i s-a spus doar că trebuie să îl ia.

„Tratamentul mi-a fost impus, iar eu sunt o persoană mai încăpățânată. Accept un lucru, dar trebuie să-mi fie explicat. Faptul că tratamentul mi-a fost impus m-a determinat să cred că este ceva care îmi face rău”, explică ea.

Totuși, acum a înțeles că medicamentele îi fac bine și, de câțiva ani, nu mai întrerupe tretamentul. „Nu m-am mai gândit să renunț la tratament, pentru că am conștientizat că este o boală ca oricare alta. Cum sunt diabeticii, hipertensivii, bolnavii oncologici care nu pot renunța la tratamentul care îi ajută să supraviețuiască, cam așa se întâmplă și în situația aceasta, creierul este ajutat pe cale medicamentoasă”, mai spune Dana.

Ce te-a determinat până la urmă să iei tratamentul fără să-l mai întrerupi?

Dana: S-au întâmplat evenimente în familie, pierderea părinților – tata s-a stins din viață în 2007 și mama în 2011 –  și am constatat că tratamentul m-a ajutat să trec peste aceste tragedii familiale.

Acum, tratamentul ei înseamnă un medicament din clasa benzodiazepinelor, un antidepresiv, un antipsihotic și un antiepileptic administrat și în tratamentul episodului maniacal.

Chiar și sub tratament, Dana mai are perioade de hipomanie și de depresie, specifice tulburării affective bipolare, dar a scăpat de episoadele maniacale și, de când s-a angajat, nu a mai avut psihoze.  

EXTRA INFO

Tulburarea afectivă bipolară, cunoscută în trecut drept tulburare maniaco-depresivă, e o afecțiune care cauzează schimbări extreme de dispoziție care includ suișuri emoționale – numite manie sau hipomanie – și coborâșuri emoționale – depresie. Termenul bipolar se referă la modul în care dispoziția se schimbă între aceste extreme.

Un episod maniacal e caracterizat prin dispoziție anormală și persistent euforică, expansivă sau iritabilă și o energie anormal de crescută. În manie, pot apărea elemente psihotice, adică pierderea contactului cu realitatea, manifestată prin halucinații vizuale, auditive sau olfactive, delir, tulburări în gândire sau comportament dezorganizat. Hipomania este forma moderată a maniei. Episodul hipomaniacal are aceleași manifestări ca cel maniacal, mai puțin elementele psihotice.

Episoadele depresive din tulburarea bipolară nu diferă de cele din tulburările depresive care nu asociază episoade maniacale.

Citește aici mai multe detalii despre tulburarea bipolară.

În cazul ei, starea de depresie se accentuează primăvara și toamna, iar vara și iarna e în perioade hipomaniacale, „perioadele mai apropiate de normalitate”, după cum spune Dana, pentru că atunci e mai activă.

Când vine valul depresiv, simte nevoia să se izoleze și să fie lăsată în pace de toată lumea. Când e în hipomanie, vorbește mai mult – poate prea mult – și simte că o stare de euforie inexplicabilă pune stăpânire pe ea. 

„Când mi se întâmplă să exagerez, eu nu-mi dau seama unde trebuie să mă opresc și, într-un final, mă obosește. Se întâmplă, de exemplu la serviciu, să fiu mai nervoasă, mai anxioasă. Dar îmi revin repede, îmi dau seama când greșesc și încerc să îndrept lucrurile, îmi cer scuze dacă am spus ceva nepotrivit sau am avut un comportament neadecvat.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

Când e în depresie, are grijă și la alimentație și consumă mai multe fructe și legume, ca să aibă parte de un surplus de vitamine, iar în hipomanie medicamentele o ajută să-și regleze insomniile.

„Psihoterapia m-a ajutat să-mi descopăr partea frumoasă din mine”

La fiecare dintre internările la psihiatrie, Dana a avut câte două-trei întâlniri cu psihologul din spital și spune că aceste întâlniri i-au făcut bine. Consideră că lucrurile ar putea fi și mai bune în sistemul de sănătate, dacă pacienții ar avea parte de consiliere psihologică pe toată durata internării.

„Spitalele de psihiatrie sunt la fel cam peste tot în țară. Eu cred că personalul medical își face datoria și că cei care ajung acolo sunt ajutați să depășească momentele de criză prin care trec. Și mai cred că deficitul ar fi că nu se pune accent pe psihoterapie, la noi se merge mult pe medicație. O persoană care a făcut o cădere și urmează un tratament pe termen lung ar trebui să beneficieze și de consiliere psihologică măcar pe durata spitalizării, or la noi se întâmplă foarte puțin acest lucru. Eu m-am întâlnit cu psihologul de două-trei ori la fiecare internare”, spune Dana.

Mai crede și că, dacă părinții ei și-ar fi dat seama din timp că izolarea ei e un semn de inadaptare, că dacă ar fi abordat situația diferit și dacă ar fi dus-o la un psiholog în adolescență, înainte de declanșarea bolii, poate că nu ajungea să aibă atâtea internări la psihiatrie.

Psihoterapia a ajutat-o să vadă și partea frumoasă a personalității ei, care stătea ascunsă. FOTO: Shutterstock

În anii mai recenți, a încercat psihoterapia în particular și i-a prins bine. A căutat singură pe internet și a găsit pe cineva din Bârlad la care a mers de câteva ori, atât cât și-a permis din punct de vedere financiar.

„Faptul că am mers la psihoterapeut m-a ajutat să-mi descopăr partea frumoasă din mine, partea artistică, partea înclinată spre un așa-numit talent literar și uman, ca să zic. Pentru că eu am undeva, ascunsă în ființa mea, o parte care cred că nu este explorată cum ar fi trebuit.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

„Ședințele sunt destul de scumpe și nu mi le pot permite”, spune Dana. Și, dacă o soluție ar putea fi psihoterapia de grup, care ar însemna niște costuri mai mici, acest lucru se întâmplă foarte greu, aproape imposibil într-un oraș mic cum este Bârladul. „Chiar am vorbit cu psihologul, care mi-a zis că nu prea avem comunități care să apeleze la psiholog. S-ar putea face psihoterapie de grup, dar orașul fiind mic, nici populația nu apelează suficient încât să se formeze un cerc. Că trebuie un număr minim de persoane”, adaugă ea.

Află de aici cum poți să mergi la psiholog sau psihoterapeut fără să plătești.

Psihoterapia a ajutat-o pe Dana să se accepte mai mult și a mai ajutat-o cu ceva: să realizeze că, oricât de afectați am fi de traumele copilăriei sau ale trecutului, putem să găsim oameni care să întindă o mână de ajutor. „În timpurile pe care le trăim există specialiști – psihologi, psihoterapeuți, psihiatri, persoane de specialitate – care pot întinde o mână de ajutor oamenilor care au probleme de genul acesta”, spune Dana.

„N-am avut relații, toată viața am fost mai mult singură”

Prima și singura relație de cuplu a Danei a început când avea 40 de ani și a durat doi ani. Nu a funcționat, pentru că erau firi foarte diferite. Ea era foarte idealistă, iar el, foarte pragmatic.

Oricât de mult și-a dorit ea să nu mai fie singură, să aibă o familie și un partener cu care să se sfătuiască, și-a dat seama că nu se potriveau, așa că a renunțat. „Nu mai funcționa și, la problemele pe care le aveam eu, chiar nu îmi mai trebuiau și alte probleme în plus”, spune Dana, împăcată cu situația.

De-atunci, fiecare a mers pe drumul lui, ceea ce pentru Dana a însemnat din nou singurătate. Ar vrea și-acum să își găsească pe cineva, dar nu e o dorință imperativă. „Dacă se poate sau dacă soarta o să vrea să-mi aducă pe cineva alături, nu aș fi împotrivă, dar să fie o persoană cu care să fiu pe aceeași lungime de undă”, spune ea.

Singurătatea și izolarea fac parte din realitatea de zi cu zi a persoanelor cu probleme psihice, iar Dana nu face excepție. FOTO: Shutterstock

Observ, pe parcursul discuției cu Dana, pe de o parte că are o voce și un fel de a vorbi foarte poetic, dar mai observ că are și o duritate anume cu care vorbește despre ea însăși. Aduc duritatea în discuție, iar Dana și-o recunoaște:

„Duritatea mă caracterizează. Am fost mereu o persoană dură, inclusiv în relații. Și aici e de lucru probabil, de-asta vreau să merg din nou la psiholog. Uneori nu știu cum să mă comport în situațiile de viață. Am un comportament care poate uimește persoana de alături prin felul meu de a fi prea sever, prea autoritar. Îmi pun limite mie însămi, nu-mi dau voie să fiu mai umană. Mă gândesc că poate nu mă cunosc destul de bine pe mine însămi, de-asta aș vrea să-mi explorez mai mult personalitatea. N-am avut relații, toată viața mea am fost mai mult singură, deci eu nu am cum să-mi dau seama în ce măsură sunt valoroasă în anumite aspecte sau deficitară în alte aspecte. De-asta mă gândesc că poate m-ar ajuta un curs de dezvoltare personală, ședințe de consiliere psihologică, să-mi dau seama mai bine de capacitățile mele umane.”

„Chiar și să ieși undeva în oraș e restricționat de singurătate”

Bolile schimbă vieți. Uneori, ele sunt ca un fir de apă pe care trebuie să-l sari, alteori ca un pârâu pe care-l traversezi înot, iar în unele cazuri sunt ca un râu prin care trebuie să înoți neîncetat la vale, încercând să ții capul la suprafață. Uneori mai iei o gură de apă, după care te ridici din nou și înoți. Așa sunt, mai degrabă, bolile psihice.  

Boala i-a schimbat Danei cursul vieții. Din cauza bolii, nu a reușit să se detașeze de părinți și să locuiască singură, ci a stat cu ei până când n-au mai fost. Acum, locuiește singură și, deși are parte de sprijinul celor doi frați și de al colegilor de serviciu, se simte singură. E singură.

„Chiar și să ieși undeva în oraș e restricționat de singurătate. Am fost sfătuită să mă duc singură la cinematograf, la teatru, dar încă nu sunt eu persoana care să facă asta. Având problemele pe care le am, nu mă pot mobiliza să merg singură.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

„Singurătatea, faptul că am încercat să-mi fac o relație și am eșuat, toate acestea m-au afectat profund”, spune Dana, după care adaugă că ar ajuta-o să aibă o prietenă bună, o confidentă, cu care să mai poată ieși în oraș din când în când, dar că-i e greu, pentru că a fost întotdeauna introvertită.

„Să fie o viață normală”

Din 2004, de când s-a angajat la muzeu, n-a mai avut decompensări. A mai avut internări prin spitale, dar spune că toate au avut ca scop reevaluarea tratamentului. „Sper să fie bine și pe mai departe și, cu ajutorul specialiștilor, să reușesc să merg mai departe cu această boală”, mai spune Dana într-un moment de optimism.

O zi obișnuită din viața ei de-acum înseamnă să meargă la muzeu de la 8.00 dimineața la 4.00 după-amiaza, apoi să-și facă treburile gospodărești, cumpărături și curățenie. Ar vrea să mai citească în timpul liber, dar are în continuare dificultăți de concentrare, pentru care își face mea culpa neîncetat.

Cu toate acestea, Dana a scris și scrie poezii.

„E ca o terapie pentru mine faptul că scriu și că-mi aștern gândurile pe hârtie, indiferent că e proză sau poezie. Mă ajută foarte mult. Deficitul este legat de faptul că nu reușesc să dau atenție suficientă lecturilor, de asta sunt nemulțumită.”

Dana, pacientă cu tulburare afectivă bipolară

Ce și-ar dori Dana pentru viața ei? Nimic altceva decât normalitate. „Să fie o viață normală în care să mă regăsesc și să mă completez pe mine ca persoană. În sensul că să fiu mai puțin idealistă, mai puțin perfecționistă și să fiu mai ancorată în realitate. Sper să reușesc să merg mai departe cu această stare și să am mai multă încredere în mine ca persoană”, spune ea.

Tristețea și speranța fac parte în egală măsură din viața Danei, care luptă neîncetat cu boala. FOTO: Shutterstock

În finalul discuției, o întreb pe Dana cum crede ea că ar trebui să se comporte ceilalți, cei sănătoși, cu persoanele care au probleme de sănătate mintală.

Poate să fie mai deschiși în sensul comunicării, al acordării atenției, pentru că atenția este îndreptată de obicei către cei mai eficienți, către elementele cele mai eficiente dintr-un colectiv. La fel ca la școală, unde profesorul se ocupă de cei care învață sau care prind ușor. De cei care prind mai greu se ocupă mai puțin sau deloc. Ei, din punctul ăsta de vedere, te simți cumva stigmatizat în momentul în care ceilalți te abordează diferit”, spune Dana.

Deși nu i-a fost deloc ușor să-și împărtășească povestea, Dana a trecut peste barierele felului ei de-a fi mai introvert și a mers până la capăt:

„Poate că în felul acesta arătăm și partea nevăzută a celor pe care îi vedem pe stradă și pe care unii oameni îi desconsideră sau îi arată cu degetul. Sunt și ei oameni care suferă din cauza afecțiunilor pe care le au și fac eforturi să fie la nivelul celorlalți.”

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
Căutare