A dormit aproape toată viața singură. Ce înseamnă să ai misofonie – povestea unei românce care trăiește cu ura față de sunete aparent banale

Adriana* are 64 de ani, iar la 13 ani a avut primul „episod”. Sforăitul persoanelor din camera alăturată a devenit atât de deranjant, încât a cuprins-o o iritare extremă. Un amestec de furie și neputință. Aproape 45 de ani nu a știut de ce o deranjează atât de mult unele sunete, iar când a aflat, în cele din urmă, că suferă de misofonie, măcar a simțit „că nu e ea nebună”.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele și localitatea folosite în acest articol nu sunt cele reale.

Adriana* ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea, după ce a citit acest articol despre misofonie, un subiect în legătură cu care se documentase în ultimii 4-5 ani, dar din publicații străine, pentru că în România nu prea a găsit ceva relevant până acum.

„Este adevărat tot ce am citit în articol. Nimic nu este așa simplu, nimic nu este imposibil. Ideal este ca oamenii de lângă tine să te înțeleagă, să fie răbdători și să te ajute. Și ca tu să poți să faci toate astea la rândul tău pentru ceilalți. Realitatea diferă însă.

Sunt și eu una dintre persoanele care s-au autodiagnosticat cu misofonie. Am realizat asta când am citit prima dată, întâmplător, că ceea mi se întâmplă nu este un moft, o fiță, ci o afecțiune care mi-a marcat viața începând din adolescență și continuă să o controleze. Pentru mine sforăitul este insuportabil. Îmi provoacă nu numai disconfort, îmi dă o stare de furie pe care nu o pot controla. Nu mai suport dopurile de urechi, trebuie să pun câteva camere distanță între mine și sursa sforăitului, este dificil de mers în vizită sau în concediu.

Mai sunt și alte zgomote care mă deranjează: muzica dată tare, sorbitul, zgomote repetitive, dar nu așa cum o face sforăitul. Fac crize de nervi, sunt așa furioasă de îmi vine să atac sursa zgomotului.

Singurul remediu pentru mine este să mă izolez. Am obosit să repet de ce nu mai vreau să merg în concediu, vacanță cu familia, ca să evit ca de fiecare dată să explic de ce am nevoie de camera mea. Acasă dorm separat de partenerul meu, la distanță de două camere. Acum mă rezum la a evita ieșirile, vizitele unde știu că nu voi avea condițiile necesare să îmi fie bine. Cei mai mulți oameni nu înțeleg această afecțiune și mai bine stau acasă”, spunea ea în mesajul trimis.

Te iubesc, dar vreau să dormim separat. Cât de sănătos este pentru relație somnul în camere diferite?

Am discutat cu Adriana și pe larg despre misofonie, acest disconfort extrem pe care îl trăiește și care, cel puțin până acum, nu e recunoscut ca diagnostic medical și despre care nici măcar nu a știut că are o denumire până la aproape 60 de ani.

Misofonia este o tulburare puțin cunoscută. O afecțiune neplăcută, în care senzația de furie excesivă este declanșată de sunete specifice. Sensul literal al cuvântului misofonie este „ură față de sunet” și se referă la o aversiune intensă pe care o experimentează persoana cu misofonie în fața unui stimul declanșator – un sunet.

În prezent, cauzele misofoniei sunt necunoscute, dar se discută despre posibilitatea existenței mai multor factori de risc: o anumită predispoziție genetică, anumite experiențe de viață timpurie, factori neurobiologici, factori psihologici (persoanele cu tulburări de anxietate, tulburare obsesiv-compulsivă – TOC sau niveluri ridicate de nevrotism prezintă un risc mai mare de a dezvolta misofonie), afecțiuni asociate (cum ar fi tulburările din spectrul autist sau ADHD), factori de mediu, trăsături de personalitate (ca perfecționismul).

Există mai multe chestionare pentru evaluarea severității misofoniei. Unele nu sunt standardizate, cum este acesta, însă altele sunt validate științific, cum este S-FIVE (Selective Sound Sensitivity Syndrome Scale). Ele pot fi folosite orientativ, înainte de a adresa problema către un specialist în sănătate mintală.

Cum a început: „Am avut o reacție nervoasă din cauza sforăitului”

Avea 13-14 ani când, aflată peste noapte la mătușa ei, sora mamei, la București, a avut „primul episod”, o amintire care îi tot revine-n minte, pentru că a fost momentul declanșator:

„Am dormit într-o cameră alăturată de cea a mătușii mele și a unchiului meu și îmi amintesc tot timpul că în noaptea aia n-am putut să adorm. N-am putut să adorm și am avut o reacție nervoasă din cauza sforăitului ambilor. Am început să plâng, să mă agit, pentru că zgomotul îmi dădea – și îmi dă și acum – o stare de, cum să spun, nu este o stare de nervi, este o reacție mult mai puternică. Adică mi-e teamă că aș putea să-i fac rău celui care produce zgomotul respectiv, sforăit în special.”

Un sforăit care pentru alții intră în sfera normalului, suportabilului, pe ea nu doar că a deranjat-o, dar a scos-o din minți, chiar și din camera alăturată.

Iritarea extremă, până la furie, combinată cu o stare de neputință și de teama că ar putea deveni agresivă sunt senzațiile care apar și pe care nu și le poate controla atunci când aude pe cineva sforăind. Iar atunci a fost de-abia începutul.

Părinții ei n-au sforăit vreodată, așa că problema apărea numai atunci când fie veneau mătușa și unchiul ei în vizită la Buzău*, fie când ea și mama ei mergeau la București. Iar în acea perioadă, din motive medicale, se întâmpla destul de des. „Atunci îmi băgam degetele în urechi, pentru că pe vremea aia nu erau dopurile de urechi de acum, care nici ele nu sunt foarte eficiente în cazul meu. Când mergeam la mătușa mea uneori preferam să merg să dorm în mașină, dar sigur că nu puteam să dorm cine știe ce”, mai spune ea.

Alte zgomote deranjante: sorbit, plescăit, gâfâit

O perioadă, în care a evitat să mai fie în contexte care să ducă la acest disconfort extrem din cauza sforăitului, lucrurile au fost destul de liniștite. Adriana nu-și amintește să mai fi trăit în acea perioadă a adolescenței un alt episod atât de intens. Și doar a mai mers prin vizite și a mai călătorit în așa fel încât să fie nevoită să doarmă prin hoteluri și cabane.

Treptat însă, au apărut și alte zgomote care o supără mai mult decât pe alții, chiar dacă nu la nivelul la care o face sforăitul – numărul 1 în topul zgomotelor deranjante pentru ea. O deranjează sorbitul, plescăitul și ronțăitul și și-a dat seama de asta destul de devreme, dar mai târziu a înțeles că nu toată lumea e la fel de deranjată de aceste sunete ca ea.

Un alt lucru care o irită foarte puternic este un anumit sunet pe care îl scoate unul dintre câinii ei din când în când, un soi de gâfâit. „Îi place să se învârtă după coadă și, când face asta, scoate niște zgomote, gâfâie, de-mi vine să-l omor, săracul, mă scoate din sărite când face asta, din cauza zgomotului pe care îl produce”, mărturisește Adriana, adăugând că nu și-a lovit vreodată câinele.

Și muzica: „Mai nou, mă deranjează muzica. Muzica asta cu bas puternic, pentru că atunci când eram eu tânără nu era genul ăsta de muzică sau eu nu mi-o amintesc așa. Atunci mergeam la discotecă și nu-mi amintesc să mi se fi făcut rău sau să am nu știu ce fel de comportamente ieșite din comun, să simt că-mi ies din fire, din pepeni, din mine.”

Prin urmare, nu poate să meargă la nunți sau evenimente unde muzica e dată tare și nici la concerte unde se simte basul, deși uneori i-ar plăcea. Poate, în schimb, să meargă la concerte de muzică clasică sau alt gen mai puțin agresiv pentru ea.

„Rearanja dormitul pentru mine.” Gestionarea prin evitare

După declanșarea misofoniei – despre care nu știa că se numește așa, ci doar că e o reacție extremă la unele sunete – de fiecare dată când mătușa și unchiul cu pricina veneau pe la ei – și se întâmpla des, mai ales vara, când aproape că stăteau tot timpul la Buzău – mama Adrianei a decis să reorganizeze dormitul în casă în așa fel încât fata să nu mai sufere.

„Îmi imaginez că reacția pe care am avut-o prima dată, când am fost la mătușa mea, a speriat-o, a îngrijorat-o pe mama, care a încercat să mă protejeze. Mai târziu, când venea cineva la noi în vizită, mă muta din camera mea și mă punea să dorm la distanță de o cameră, două, de cei care sforăiau, pentru că altfel nu puteam să dorm și mă manifestam urât. Rearanja dormitul pentru mine”, își amintește Adriana.

Evitarea a devenit forma ei de a gestiona sunetele neplăcute. Dacă i-a fost mai simplu cu ronțăitul sau sorbitul, care oricum nu sunt atât de frecvente și pe care celălalt le poate controla dacă îi atragi atenția, cu sforăitul – care produce și reacția cea mai puternică – n-a fost așa ușor.

„Evitarea este ceea ce mă ajută cel mai mult, dar uneori, când nu am de ales, recurg și la niște pastiluțe pentru dormit, dar pe bază de plante, și la dopuri de urechi. Combinația asta mă ajută să pot să mă odihnesc și să nu sar pe pereți, să urlu sau să dau cuiva în cap. N-am ajuns la asta, dar am de fiecare dată așa o senzație de furie, de… ură poate este prea mult să-i spun, dar simt că pot deveni violentă. Deci cel mai bine este să evit, pentru binele meu în primul rând și bineînțeles al celorlalți”, explică ea.

Tocmai de aceea, activități plăcute pentru alții, cum ar fi vacanțele și călătoriile, pentru ea pot deveni o sursă de stres. De multe ori, preferă să nu mai plece și să stea acasă. „Pentru că nu toți înțeleg de ce am eu nevoie de camera mea. Unii consideră că sunt mofturi. Nu, nu este așa. Am văzut cum se uită unii când le spun asta sau cum se strâmbă, dar pur și simplu este ceva mai presus de mine. N-am reușit să găsesc ceva care să mă ajute cu asta până acum, deși am încercat meditație sau respirație controlată”, mai spune ea.

Dormitul la o cameră distanță

În adolescență, acasă, când avea vizitatori mai zgomotoși, rezolva problema somnului punând o distanță considerabilă între camera ei și a celor care sforăiau. În rest, nu își amintește să fi fost deranjată atât de tare de vreun sunet, deși a stat și în cămin studențesc, unde împărțea camera cu alte fete. „Din fericire, cele cu care am stat în cămin nu sforăiau. Chiar m-am gândit la perioada din tinerețe, când am călătorit foarte mult, dar nu am nicio amintire despre un astfel de episod care să mă fi marcat ca cel de prima dată. Ori am uitat, ori nu a fost nimic. Că doar și la hoteluri, și la cabane, erau camere cu două, trei, patru paturi, nu eram întotdeauna singură în cameră”, spune ea.

A realizat că e o mare și reală problemă atunci când, peste ani, a intrat într-o relație și a fost nevoită să împartă patul cu cineva. Când s-a căsătorit cu un bărbat care sforăia. A încercat câteva zile să facă față, să reziste, dar nu reușea să se calmeze – de odihnă nici nu putea să fie vorba! – nici dacă folosea dopuri de urechi, așa că, până la urmă, a discutat cu soțul ei să doarmă în camere separate.

„Nu pot. Până la urmă este vorba despre binele meu, dar și al celuilalt, pentru că, altfel, sunt foarte nervoasă, iritată, izbucnesc. Și atunci am decis să dormim separat”, își amintește Adriana.

Șase ani mai târziu a divorțat și a urmat o perioadă destul de lungă în care a stat singură. În casa ei nu existau alte zgomote în afară de cele pe care ea însăși le producea și care nu o deranjau. „Probabil că și asta a contribuit”, spune ea, gândindu-se la faptul că, poate, perioada lungă în care a locuit singură a contribuit întărirea lipsei de toleranță față de unele sunete: „Poate dacă dacă aș fi locuit cu cineva în tot acel timp sau dacă aș fi avut familie, poate că nu mai era așa de pregnantă reacția mea”.

Iar mai târziu, când a intrat într-o altă relație și s-a pus problema locuitului și a dormitului împreună, a deschis direct subiectul: că ea nu poate împărți patul și camera de dormit, că cel mai bine e să se afle la o cameră distanță. Pentru că nu e de ajuns să fie camere alăturate ca să poată să doarmă fără dopuri de urechi și fără pastile pentru somn, ci la distanță de o cameră de cel care sforăie:

„Când am ajuns din nou să fiu cu cineva, am avut din nou camere separate. Da, poate fi un motiv de discuție, de supărare, dar partenerul meu a trebuit să accepte, pentru că nu se putea altfel. Din păcate, este ceva ce ori accepți, ori nu. Pentru că eu nu pot. Nu pot.”

Acesta este aranjamentul convenabil pentru ea, cel puțin acum.

„Câteodată mi-e frică de cum aș putea reacționa”

Sforăitul este, pentru ea, de departe zgomotul cel mai deranjant. E și cel care declanșează de fiecare dată furia. Indiferent cât de puternic este sforăitul, pentru că unii sforăie mai tare, iar alții mai încet, Adriana devine iritată dincolo de orice limită atunci când se află în cameră cu cineva care produce acest sunet.

Furia și dezgustul sunt mai puternic asociate cu misofonia decât anxietatea, arată un studiu longitudinal din 2022. De asemenea, calitatea vieții persoanelor care se autoevaluează ca suferind de misofonie este mai scăzută decât a populației generale, în mod similar cu cea a persoanelor care suferă de tinitus.

Atunci când apare furia, Adriana face ce poate mai bine și ce a făcut, de altfel, toată viața. Își adună toate puterile ca să se abțină.

„Mă abțin. De cele mai multe ori pot să mă abțin, pentru că – nu știu dacă din fericire sau din păcate – la mine autocontrolul a funcționat întotdeauna foarte bine și nu numai când vine vorba de reacția la sforăit. În general îmi controlez reacțiile, dar îmi vine să țip, îmi vine să strig, îmi vine să urlu de furie, de neputință. Iar uneori mă gândesc sau îmi imaginez cum ar fi să-l lovesc pe cel care face așa ceva. Nu s-a întâmplat niciodată. Nu m-am apropiat – doamne ferește! – niciodată de asta, dar gândul a existat.”

În copilărie și chiar și mai târziu, modul în care reușea să se mai detensioneze atunci când devenea extrem de iritată din cauza sunetelor era să prin plâns. Plânsul era supapa ei de detensionare. „Dar bineînțeles că o făceam când eram singură. Trăgeam câte un plâns cu hohote de rămâneam epuizată, dar așa mă descărcam și mă linișteam și era totul bine până la următoarea manifestare de acest fel. Dar nu mi s-a mai întâmplat de câțiva ani povestea cu plânsul”, mărturisește ea.

Nu mai are atât de multă nevoie să plângă de când a învățat că e spre binele ei și al relațiilor cu cei din jur să pună limite, chiar dacă aceste limite par dure sau chiar absurde pentru unii. A înțeles și a acceptat și ea că a pune limite clare legate de zgomotele din jur e singurul mod în care poate să funcționeze.

• Citește și: Cum să punem limite în relațiile cu ceilalți

„Am înțeles că mai sunt și alții ca mine.” Autodiagnosticarea

„Am încercat să le explic celor din jur, nu știu ce au crezut și ce nu, dar nici nu mai contează. Că ceilalți înțeleg sau nu, nu am ce să fac. Nu că nu-mi pasă sau că nu mă deranjează, pentru că mă deranjează când vine vorba de plecat în concediu, de exemplu. Pentru că, dacă nu am un loc al meu, mă stresează și mă irită. Au fost cazuri când a fost prea mult pentru mine sau când nu au fost condițiile de care eu consider că am nevoie și am renunțat, nu am mai plecat”, explică Adriana.

Înainte de a afla că senzațiile pe care le trăiește sunt descrise în literatura de specialitate și că au un nume – misofonie – au existat și situații în care s-a simțit vinovată. Vinovată că nu putea să tolereze sunete care, pentru alții, erau tolerabile. Vinovată că e diferită, vinovată că lumea trebuie să se organizeze în funcție de ea, vinovată că alții au considerat-o, uneori, fițoasă.

„Chiar dacă n-am putut să-mi explic și n-am știut că se numește misofonie și că mai sunt și alții în situația mea, eu am spus că nu pot, că nu suport. Alții poate că au considerat că este moft, dar la un moment dat, că le-a plăcut, că nu le-a plăcut, că i-a deranjat, nu mi-a mai păsat, pentru că nu puteam altfel”, explică ea.

În urmă cu 4-5 ani, a dat întâmplător peste un articol despre ura față de zgomote și s-a autodiagnosticat cu misofonie.

Să citească despre asta fost o ușurare. Desigur, nu însemna că trăirile ei intense în fața acelor sunete dispar, dar pur și simplu s-a simțit normalizată să afle că mai sunt și alții la fel ca ea. Destul de mulți, de fapt, pentru că studiile spun că aproximativ o treime din oameni experimentează forme de misofonie în grade diferite.

„Am înțeles că nu sunt singura și că, da, chiar dacă nu este încă recunoscută ca afecțiune, mai sunt și alții ca mine. Și a fost un pic de ușurare că nu sunt eu nebună sau plină de știu și eu ce aere sau mofturi sau fițe și că ceea ce mi se întâmplă este real și pentru alții. Și foarte neplăcut.”

Până atunci însă a fost greu și frustrant să le explice de fiecare dată celorlalți stările prin care trecea, riscând să nu fie crezută.

Acum, explorând posibilele cauze, pe lângă factorul genetic, se mai gândește și că poate s-ar corela cu alte lucruri pe care le-a observat la ea. Poate cu un deficit de atenție sau cu o anumită rigiditate în ceea ce privește schimbarea.

Jurnalistă cu ADHD: „M-am simțit defectă și neînțeleasă“. Cum a primit diagnosticul și cum conviețuiește cu el

Psihoterapie, dar nu pentru misofonie

După ce a aflat că problema ei are un nume – misofonie, Adriana a căutat și posibile soluții, altele decât deja verificata evitare a sunetelor. A încercat puțin cu meditație, despre care aflase mai demult, pentru alte dificultăți prin care trecea atunci. Nu i-a ieșit.

„Am încercat meditația, dar inițial nu pentru sforăit, pentru că atunci locuiam singură, ci pentru mine, pentru că mintea mea este în șapte locuri deodată, și am încercat să mă liniștesc, să-mi potolesc mintea și să mi-o adun și să fie pe mai puține căi. Dar n-am reușit mare lucru, pentru că n-am rezistat, pentru că nu sunt consecventă, nu am răbdare și nu pot să fiu concentrată pe ceva foarte mult timp. De asta, evitatul este ceea ce mă ajută cel mai bine”, spune ea, revenind la ceea ce pare a fi o tulburare de atenție.

A fost și la psihologi. De două ori, la doi specialiști diferiți în ultimii șapte ani, dar fără a adresa în mod direct misofonia. S-a dus pentru alte probleme de viață pe care le traversa. Nici aici nu a funcționat. „Am avut două încercări cu doi psihologi diferiți, dar nu mi s-au părut concludente sau poate n-am avut eu destulă răbdare să trecem de primele întâlniri, care sunt așa, de tatonat, de cunoscut. Sau poate că nu au fost persoanele potrivite pentru mine în fața cărora să mă deschid și să pot să mă duc adânc în mine. Cu primul psiholog cred că am avut cinci întâlniri. Dar nu misofonia m-a trimis la psiholog, nici prima dată și nici a doua oară”, explică ea.

Un studiu restrâns, realizat pe trei studente și publicat în 2021, a arătat eficiența psihoterapiei cognitiv-comportamentale în ceea ce privește reducerea furiei cauzate de misofonie în cazul femeilor.

Informațiile despre misofonie sunt puține și sunt, așa cum a remarcat și Adriana, mai degrabă în alte limbi decât româna. Misofonia nu este, momentan, considerată boală, chiar dacă în cazul unora poate să scadă considerabil calitatea vieții, așa că se vorbește prea puțin despre ea. Cine știe, poate că dacă ar fi aflat mai demult – acum 20 de ani, nu acum cinci – că problema ei e și problema altora, poate că ar fi cerut ajutor de specialitate și ar fi adus mai direct în discuție misofonia.

„Poate, dacă era acum 20 de ani, ar fi fost altfel. Cred că ar fi fost bine și m-ar fi ajutat (n.r. – să aflu mai din timp despre misofonie), pentru că aș fi căutat soluții. Ar fi fost altfel pentru mine, pentru că nu neapărat că puteam să le spun celorlalți: uite, ce mi se întâmplă are un nume. Dar și asta. Ar fi fost altfel să le spun: du-te și caută să vezi că nu este o născoceală de-a mea sau că nu este o fiță de-a mea, este un fenomen real care se întâmplă și altora. Și poate ar fi fost un fel de ușurare mai devreme. La modul real, nu te ajută cu nimic să știi că sunt și alții în situația ta, dar te ajută să știi că nu ești nebun sau exagerat. Este ceva ce este mai presus de mine, este ceva ce nu pot să controlez, din păcate, oricât aș fi eu de dornică sau cât mă controlez în alte situații, asta nu pot. Și, da, cu siguranță ar fi fost altfel”, mai crede ea.

„Oamenii nu cred că poate să fie așa de rău.” Când ceilalți nu te înțeleg

Acum îi e mai ușor. O dată pentru că a aflat că există un cuvât – misofonie – și în al doilea rând pentru că, odată cu vârsta, a ajuns să nu mai pună atât de mult preț pe ce cred alții, în defavoarea ei. Dar înainte să ajungă aici n-a fost ușor. De fapt, a fost chiar greu și frustrant.

„Cel mai rău este că oamenii care nu au experimentat așa ceva nu cred că poate să fie așa de rău și că poate să te deranjeze atât de tare sforăitul cuiva sau un alt zgomot care este deranjant pentru cei ca mine. Unii fie zâmbesc, fie dau ochii peste cap, fie se strâmbă, fie fac glume. Și am renunțat să le mai explic, pentru că, dacă am spus o dată și este vorba despre același grup de oameni care mă cunosc deja, nu mă mai repet.”

Nu ai cum să le explici celorlalți starea pe care ți-o dă misofonia, spune ea.

Da, cel mai greu i-a fost când era vorba de plecările în vacanțe care implicau cazări sau vizite cu rămas peste noapte pe la cunoștințe. Nu își permite să fie spontană și să spună că s-a făcut târziu, înnoptăm și noi aici și dormim pe canapea sau în singurul dormitor liber. „A trebuit – și la fel e și acum – să caut întotdeauna ceva cu o cameră extra sau un loc doar pentru mine, unde să pot să mă refugiez, chiar și în timpul zilei, iar asta nu e ușor de explicat când pleci cu alții. Oamenii dorm nu numai noaptea, mai dorm și la prânz, mai ales în concediu, și atunci trebuie să am un loc unde să pot să plec, să nu aud, pentru că mi-e destul că trebuie să port dopuri de mă dor urechile noaptea, nu mai vreau să fac lucrul ăsta și ziua. Pentru mine n-ar mai fi concediu, ar fi totul un calvar și de ce aș mai face-o? Și nu este nicio exagerare din partea mea”, spune ea.

Cât despre posiblitatea de a merge în vizite prelungite, e și mai și. Pentru că oamenii, da, te primesc și te găzduiesc cu plăcere, dar așteptarea, atunci când văd un cuplu, e ca partenerii să doarmă împreună, iar în cazul Adrianei, dacă chiar vrea să doarmă și să se odihnească, nu e o opțiune confortabilă.

Cât despre celelalte zgomote, disconfortul în primul rând nu e la fel de mare, iar în al doilea rând, e mai ușor de gestionat. „Cea mai mare problemă pentru mine a fost sforăitul, celelalte erau evitabile. (N.r. – la serviciu) Nu mă duceam să mănânc la cantină sau la sala de mese, puteam să mănânc la biroul meu. Iar în locuri unde aș fi putut fi expusă la zgomote care m-ar fi deranjat fie nu mergeam, fie mergeam și rămâneam foarte puțin. La petrecerile companiei, unde trebuia să merg, că era prezența obligatorie, mă duceam, stăteam un pic, să nu bată la ochi, să fiu văzută pe acolo și eu, după care plecam. Printre primii, întotdeauna”, spune ea.

„Este real pentru mine.” Viața, azi

Din 2022, de când s-a pensionat, misofonia nu mai este o problemă pentru Adriana decât atunci când pleacă de acasă. Acasă a rezolvat problema cu dormitoare separate, la distanță, iar când pleacă de-acasă în continuare trebuie să facă fel de fel de mutări, de permutări și de aranjamente ca să-i fie și ei bine.

Este mai simplu când poți să pui un nume situației prin care treci, spune ea, chiar dacă acest lucru nu i-a adus o rezolvare în sine. „Pentru mine, soluția a fost să evit. Altceva nu am găsit”, spune ea.

Chiar dacă nu este considerată un diagnostic medical în acest moment și chiar dacă nu este înțeleasă pe deplin, misofonia este ceva real, trăit de unii dintre noi.

„Poate să fie foarte frustrant și foarte dificil pentru cei ca mine, pentru că ai tot timpul toate grijile astea legate de lucruri pe care nu poți să le faci. Lumea poate zice că am nu știu ce ce fițe, ce mofturi, dar este real pentru mine. Nu mă pot controla și nu pot să accept sau să ignor zgomotele care mă deranjează. Nu pot”, mai spune Adriana, o femeie de 64 de ani care a trăit până la aproape 60 fără să știe că suferă de misofonie.