La 29 de ani, Șerban* a avut o dublă cumpănă. În decurs de două săptămâni, l-a părăsit brusc iubita și a pierdut o sumă de bani importantă pentru afacerea începută recent. A clacat psihic și s-a apucat să bea, iar în scurt timp a fost diagnosticat cu tulburare bipolară. De atunci și până acum, la 43 de ani, a schimbat mai mulți medici psihiatri, a fost internat de câteva ori la spitalul Obregia, ba pentru hipomanie, ba pentru depresie, și avut și un episod psihotic – o fantasmă incredibilă pe care nu a povestit-o medicilor vreodată. Dincolo de tratamente, internări și stările de entuziasm sau de apatie care vin la pachet cu boala, povestea lui Șerban înseamnă multă singurătate. Într-o discuție despre cum e viața lui, ca bărbat cu tulburare bipolară, aduce deseori vorba despre iubire. Singurul lucru după care tânjește și despre care crede că l-ar putea salva.
Publicat în: 19.07.2021
*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.
Șerban are 43 de ani. În urmă cu aproape 15 ani a fost diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară. În succesiunea de etape maniacale și depresive care a urmat diagnosticului, a schimbat mai mulți medici psihiatri, a avut câteva internări la Obregia și un episod psihotic pe care nu l-a povestit doctorilor.
Chiar dacă scopul întâlnirii noastre e să-mi povestească despre felul în care experimentează el tulburarea bipolară, discuția alunecă pe alocuri către filme, universuri paralele, cărți, relații și, în general, sensul vieții. Șerban e un tip inteligent și sensibil și când vorbește despre problema lui psihică o face cu naturalețe și umor.
Ne-am întâlnit la o terasă din Cotroceni și-am stat de vorbă mai bine de trei ore, timp în care-au trecut trei ploi, s-au băut câteva halbe de bere, s-au fumat multe țigări și s-a vorbit, mai în glumă, mai în serios, despre ce înseamnă să fii bipolar.
Declanșarea tulburării bipolare: „Mi-a căzut sistemul”
„La 29 de ani, în decurs de două săptămâni, am avut două probleme de viață majore. M-a părăsit iubita de atunci și, într-o săptămână, s-a căsătorit cu primul ei prieten. Pe plan profesional aveam atunci o firmă de brokeraj de credite și trebuia să încasez o sumă destul de măricică, vreo 4.000 de euro, iar cel care trebuia să mi-o plătească nu mi-a mai plătit-o. Deci, pe plan emoțional, care e cel mai important pentru mine, lucrurile au intrat într-o criză majoră. Și apoi și pe plan profesional. Și-atunci mi-am zis că eu n-am nicio soluție în viața asta, nici pentru partea emoțională, nici pentru cea personală”, începe Șerban să-și amintească.
Era într-o relație de cuplu care dura de un an și opt luni, „poate singura dragoste profundă”. El avea 29 de ani, ea, 20. Fuseseră la mare, în vacanță și, la întoarcere, el se mutase într-un apartament pe care-l aveau părinții lui în Drumul Taberei, iar ea începuse să stea mai mult pe la el. După ce a fost câteva zile la părinții ei, iubita lui Șerban s-a întors și i-a spus că gata, s-a terminat: „M-a părăsit fără explicații și s-a căsătorit cu el într-o săptămână. Și mie mi-a căzut sistemul, n-am înțeles”.
Apoi, când în scurt timp și afacerea i-a intrat în picaj, Șerban, care, până atunci nu consuma deloc alcool, a început să bea câte 10 beri pe zi, brusc. Pur și simplu, bea și stătea la calculator zi și noapte, încercând să-și dea seama ce-ar putea să facă mai departe cu viața lui.
Părinții au sesizat că ceva e în neregulă cu starea lui de spirit și au decis să-l ducă la Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Al. Obregia, la camera de gardă. Doctorița nu i-a vorbit atunci despre vreun diagnostic, ci i-a prescris un tratament cu o singură pastilă pe zi.
„Probabil că atunci – în opinia mea mai conștientă de acum – nu eram într-un maxim de criză de manie, ci undeva la jumătate”, explică Șerban. S-a dus acasă și n-a luat vreo pastilă.
Prima internare la spitalul de psihiatrie
În două săptămâni de la prima vizită la camera de gardă, lucrurile s-au agravat. „N-am putut să mai fac nimic, sentimentele față de fata aceea m-au copleșit, nu mai ieșeam din casă și aveam 30 de sticle goale de bere lângă mine. Adică de la tipul activ care căuta clienți, care ieșea cu prietena lui, care făcea o grămadă de lucruri, nu mai făceam nimic. Nu mai puteam nici măcar să stau la calculator. Ajunsesem să beau și mai mult alcool. Atunci, părinții m-au întrebat dacă mi-am luat pastilele, le-am spus că nu și m-au internat. Cred că eram în depresie”, spune el.
Prima lui internare la Obregie a însemnat 18 zile la liberi. Adică într-un salon din care pacienților le este permis să iasă pe holuri sau în curte, spre deosebire de închiși, care stau în saloane cu gratii la ușă și unde avea să ajungă și el mai târziu.
„Profesional n-am înțeles, emoțional n-am înțeles, așa că nu aveam ce să fac decât să mă predau celor care voiau să mă ajute. Atunci mi-au pus diagnosticul de tulburare afectivă bipolară”.
Chiar dacă a ascultat cu obediență ce i s-a spus, a acceptat internarea și tratamentul dat de psihiatra de atunci, Șerban spune acum că pastilele pe bază de litiu pe care le-a luat patru ani și jumătate n-au fost cea mai bună variantă.
„Din păcate, (n.r. – prima doctoriță) îmi dădea un tratament de bază cu litiu, litiul fiind primul tratament inventat împotriva bipolarității în 1960. De atunci și până în 2007-2012 apăruseră multe alte tratamente, dar nu știu de ce mi l-a dat pe ăsta doctorița. Îmi dădea doze din ce în ce mai mari și am citit că dozele mai mari generează depresie. În următorii patru ani jumate, acest medic s-a dovedit că mi-a dat un tratament total ineficient”, spune el.
De fapt, psihiatrul australian John Cade a descoperit în 1948 efectele benefice ale carbonatului de litiu în stabilizarea dispoziției în cazul tulburării bipolare, iar tratamentul este considerat în continuare eficient, în combinație cu alte medicamente.
Ce e tulburarea bipolară: „Ești dezorganizat la un nivel la care nu poți să funcționezi în societate”
Tulburarea afectivă bipolară presupune un dezechilibru afectiv care se manifestă prin episoade maniacale și depresive cu o durată și frecvență variabile, ce apar periodic în viața unei persoane, spune medicul psihiatru Petru Ionescu.
Conform manualului ICD-10 Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament, episoadele maniacale au trei grade de severitate: hipomanie, manie fără simptome psihotice și manie cu simptome psihotice. Aceste episoade încep, de obicei, abrupt și durează între două săptămâni și patru-cinci luni.
Hipomania, de care are Șerban, reprezintă un grad mai ușor de manie, în care apare o creștere ușoară și persistentă a dispoziției pentru cel puțin câteva zile succesive. Cei care intră în hipomanie sunt mai energici, se simt bine, se simt mai creativi și mai puternici, devin mai sociabili, nevoia de somn se reduce, iar energia sexuală crește. Această stare poate interfera cu munca și poate duce la respingere socială, atunci când comportamentul este considerat anormal de către cei din jur.
În cazul maniei fără simptome psihotice, dispoziția crește mai mult decât în hipomanie, persoana bipolară devine hiperactivă, nu mai ține cont de regulile sociale, e foarte distrasă și are o imagine de sine distorsionată, în sensul că se apreciază în mod exagerat, are idei grandioase și supraoptimiste. În acest caz, cel afectat poate face gesturi extreme (să conducă cu viteză, să cheltuiască mulți bani, să iasă gol pe stradă), poate deveni agresiv și poate avea un comportament erotic nepotrivit. În mania cu simptome psihotice, ideile de autoapreciere se pot transforma în deliruri.
Depresia, în schimb, are o durată medie de șase luni și poate fi ușoară, moderată sau severă. Bolnavul își pierde interesele și bucuria, nu mai are energie, nu se mai poate concentra, îi scade stima de sine, are o viziune pesimistă asupra viitorului, poate avea idei de autovătămare sau suicid.
Șerban vrea să lămurească faptul că tulburarea bipolară nu e o boală, e o tulburare care apare și dispare. El se consideră norocos pentru că e genul de bipolar care are hipomanie, o mini-manie, cum spune el. Adică nu-și pierde controlul de tot. Chiar și când avea câte o criză – și n-a mai avut de câțiva ani – nu făcea decât să iasă în oraș, să intre în vorbă cu oameni, să caute companie, să râdă, să încerce să experimenteze tot felul de lucruri, să meargă cu mașina cu viteză – pe vremea când încă mai avea permis de conducere.
Chiar și așa, în hipomanie poate fi perceput ca având un comportament anormal, prin urmare a ajuns la spital de fiecare dată când a trecut prin astfel de etape mai accentuate, observabile de către cei din jur. S-a internat fie singur, fie l-au internat părinții.
„Eu am stat maxim două-trei săptămâni până să ajung la Spitalul 9 sau la un medic. Că nu poți să stai, nu poți să o duci, ești dezorganizat la un nivel la care nu poți să funcționezi în societate. Eu, fiind hipomaniac, adică cu o manie micuță, nu mi-am pierdut niciodată controlul, dar tot nu mai poți munci. Te duci, stai acolo două-trei săptămâni, te tratează, după care cazi în depresie. Asta însemnă bipolaritate, sus și jos”.
Îl întreb pe Șerban dacă i-a explicat cineva atunci, când s-a internat prima dată și a primit diagnosticul, ce înseamnă tulburarea bipolară. „Nu. Niciodată. În spital, doar tratament. Dormi, te trezești, dormi. Nimeni nu a venit să aibă o discuție cu mine”, spune el.
Tot ce știe acum despre tulburarea bipolară a citit mult mai târziu, pentru că în 2007, când s-a îmbolnăvit el, nu găseai mare lucru despre asta pe internet.
„A decis că m-am vindecat și mi-a scos toate pastilele”
După ce a ieșit din spital, Șerban s-a mutat din apartamentul în care apucase să stea singur câteva luni înapoi la părinți. Tot cu ei locuiește și azi, pentru că, de atunci și până acum, nu a reușit să câștige suficient de mulți bani în mod constant, încât să se descurce singur.
Timp de trei ani și jumătate, cât a fost sub supravegherea primei doctorițe de la Obregia, nu a mai avut vreo internare. „Dar tot nu mă simțeam bine”, spune el, „nu puteam să lucrez, nu mai aveam energia pe care o aveam înainte de boală, nu mai aveam puterea de concentrare, dorința și, la un moment dat, începusem să beau din nou alcool, bere, după ce câțiva ani nu mai băusem deloc”.
Prin urmare, Șerban a schimbat medicul psihiatru și a ales, la recomandare, o altă doctoriță, tot de la Obregia. A scăpat de pastilele pe bază de litiu și a început un alt tratament cu care s-a simțit mai bine, chiar a avut un job pe o perioadă de trei ani, reușea să respecte programul de muncă și era funcțional în societate. După șase ani cu noul tratament în care a fost pe linia de plutire, cea de-a doua doctoriță a decis că Șerban s-a vindecat și i-a scos pastilele, progresiv.
„A decis că eu m-am vindecat și mi-a scos toate pastilele. Aveam un cocktail de cinci pastile și mi le-a scos, am mai rămas cu o jumătate dintr-o pastilă. Apoi, în două săptămâni, am intrat în criză de manie. Dovada că boala s-a reinstalat și că nu pot să rezist fără pastile”.
„O fantasmă incredibilă” sau episodul psihotic
Și de data aceasta, etapa maniacală a debutat la fel. S-a urcat în mașină și a plecat să conducă brambura, cu viteză, prin oraș. „Și, la un moment dat, în Piața Victoriei, o doamnă mi-a ieșit în față și eu am intrat pe trotuar cu mașina, ca să nu intru în ea. Atunci a venit poliția. Eu eram deja în manie atunci, dar, nefiind hipermaniac, m-am controlat. Am dat actele, totul în regulă, dar simțeam că nu eram ok”, spune el. „Trebuia să fi pus cheile jos. Că, de obicei, când nu îmi era bine, nu conduceam. Dar, atunci, din lipsă de pastile, nu mi-am dat seama”, adaugă Șerban.
Pentru că mașina era lovită destul de rău și el începuse să fie incoerent în răspunsuri, echipajul de poliție l-a dus la Spitalul de Urgență Floreasca. Acolo, în spital, Șerban a avut o experiență bizară. Un episod psihotic:
„Stăteam pe patul de spital și ăștia (n.r. – medicii) încercau să mă facă să urinez, crezând că sunt drogat, dar nu puteam să urinez. La un moment dat, vine un doctor și își pune mâna pe mâna mea. L-am văzut cu o față de alien (n.r. – extraterestru ) și cu mâna pe care o pusese de mine tot de extraterestru. Jur. Cum te văd și cum mă vezi, era lângă mine. N-am zis nimic (n.r. – despre ce am văzut)”.
Psihoza a continuat: „Dup-aia i-am văzut în fața mea pe unii de la SMURD. Eu, având hipomanie, n-o iau razna de tot, dar ceva influențe sunt. Avea unul o geantă pe umăr, geanta lor de la SMURD. Și eu vedeam prin geanta aia numai niște grafice, așa, ceva de susținut viața. Acolo erau pastile de susținut viața celor pe care îi ajutau. Sărisem într-o altă dimensiune. După asta, m-am așezat pe un scaun și scaunul a început să se rotească cu mine într-o viteză infernală. Dumnezeule, ce giroscop era acolo! Nu am zis nimic nimănui”.
După câteva investigații la Spitalul Floreasca, medicii au bănuit că Șerban nu se simte bine, așa că l-au trimis pentru restul serii la Obregia. Psihoza a continuat și acolo, dar și de data asta a păstrat totul pentru el, nu le-a spus medicilor nimic din ce a văzut.
„Stăteam pe marginea patului și mă uitam în peretele opus, care era format din plăci de faianță. Și toate plăcile de faianță luau forma unor fețe umane: Decebal, Burebista, nu știu cine dracu. Toată noaptea, astea se schimbau acolo, parcă eram la jocuri mecanice. A fost o fantasmă incredibilă! Nici de data asta n-am zis nimic. Au venit dimineață să mă verifice, puneau mâna pe mine, eu le-am zis că n-am nimic. Și mi-au dat drumul”, povestește Șerban.
A doua zi, după ce a ieșit de la Obregia, s-a dus la doctorița psihiatru, cea care îi scosese pastilele, și i-a spus că nu se simte bine și că vrea să intre din nou pe tratament. Nici ei nu i-a povestit că a avut o psihoză. A păstrat totul pentru el.
La două săptămâni de la reînceperea tratamentului, a avut o nouă criză de hipomanie, dar prin episoade psihotice nu a mai trecut de atunci.
De data asta, ce a însemnat criza?
Toate crizele sunt la fel pentru mine, în sensul că vreau să plec de acasă, să vorbesc cu oameni noi, să nu mai fiu singur. Sunt foarte singur.
Atunci, Șerban s-a dus din nou la camera de gardă de la Spitalul Obregia și a intrat sub îngrijirea unui alt medic psihiatru, al treilea.
Internat la închiși: „Ce am văzut acolo m-a șocat”
De fiecare dată când a ajuns la spital, fie l-a dus tatăl lui, fie s-a dus singur. De multe ori, își dădea seama că felul în care se comportă nu e echidistant cu realitatea. La această nouă internare, a fost dus la închiși: un salon mare, în care se aflau vreo 30 de oameni și care avea gratii la singura ușă de acces. De data asta n-a mai fost la fel de liniște ca la internările anterioare. Dimpotrivă.
„Ce am văzut acolo m-a șocat. Că, ți-am zis, eu nu-mi pierd controlul total. L-am văzut pe unul care încercase să se sinucidă și era cusut de parcă îl cususem eu cu ață (n.r. – la gât), mi s-a făcut rău când l-am văzut. Altul care luase 40 de aspirine, tot așa, încercase să se sinucidă, se ruga de ei (n.r. – de personalul medical) să-i dea drumul. Ăla mi s-a părut amuzant. S-au bătut doi, i-a dat unul un pumn altuia de s-a clătinat toată camera, mi s-a făcut rău, eram speriat, șocat. Cred că m-am făcut și mai mic, săracul de mine, mi-era o frică de muream”.
Acum, Șerban povestește amuzat experiența lui de la închiși, dar atunci nu i s-a părut deloc amuzant. După ce că reacțiile celorlalți pacienți l-au făcut să se simtă în nesiguranță, din cauza tratamentului care i-a fost administrat, nici nu putea să se mai miște: „Îl rugam pe unul din alt pat, zic: băi, mi-e frig, vino și trage-mi părtura pe mine. Că nu mai puteam de frig. Doamne, ce disperați! Deci eu nu eram niciodată om de băgat la închiși! Eu nu sunt violent!”.
După două săptămâni într-un astfel de mediu la închiși, l-au mutat o săptămână la liberi. A continuat să meargă apoi la același psihiatru încă un an, după care a schimbat iar medicul.
Șerban a schimbat mereu medicii. Aproape de fiecare dată când a ajuns la camera de gardă a spitalului de psihiatrie a intrat în grija unui nou medic. Sunt curioasă de ce a schimbat mereu psihiatrii, având în vedere că unii i-au prescris tratamente care i-au făcut bine. Inițial, îmi spune că așa se procedează, când te duci la camera de gardă, schimbi medicul. Apoi, se corectează. De fapt, părinții sunt cei care i-au spus mereu că așa se face: „Mi-au spus să fac ca ei și eu, ca prostul, am făcut ce mi-au spus ei. Și am ajuns în colaps”.
După un timp, l-a schimbat și pe al treilea medic cu un al patrulea. Nici nu mai știe de ce, amintirile sunt neclare. Ori că medicului i s-a întâmplat ceva și n-a mai putut să se ocupe de el, ori că a făcut o altă criză. „Nu mai știu cum am ajuns la asta (n.r. – la cel de-al patrulea medic psihiatru). Zici că am făcut altă criză, dă-o dracu, încă una în plus, ce mai contează?”, spune el și râde.
Pe măsură ce vorbim, tonul lui Șerban devine din ce în ce mai prietenos, începe să se deschidă. Îmi spune că n-a avut șansa să fie un om independent, pentru că părinții l-au crescut într-un mod conservator și au luat decizii pentru el cam toată viața. I-au dictat alegerile încă din copilărie, iar el, ajuns la vârsta adultă cu o tulburare de personalitate, nu a avut puterea să se opună, cu atât mai mult cu cât, după un punct, a depins financiar de ei.
„În patru luni m-am îngrășat 40 de kilograme”
În urmă cu trei ani, Șerban avea 87 de kilograme. E un tip înalt și spune că, atunci, arăta bine. Dar tratamentele psihiatrice pe care le-a luat la recomandarea ultimului medic de la Obregia i-au provocat o puternică senzație de foame. A avut o perioadă în care a mâncat numai cartofi prăjiți cu carne și, prin urmare, în patru luni s-a îngrășat 40 de kilograme.
„În 2018 m-am îngrășat. Și tratamentul mi-a omorât și erecția, nu mi-am mai revenit de atunci. Deși înainte avusesem o prietenă și totul era ok”, mai spune el.
A fost pentru prima dată când Șerban a început să ceară o a doua opinie medicală și, o perioadă, în paralel cu doctorița de la Obregia, mergea și la un alt medic psihiatru. Treptat, s-a transferat la cel din urmă.
Șerban e de părere că Spitalul Obregia nu e înțeles, în general, de către pacienți. Acolo ajung cazurile cele mai grave, spune el, iar medicii sunt preocupați mai degrabă să-i readucă pe pacienți pe linia de plutire, nu neapărat să trateze bolile lor pe termen lung. Șerban crede că cei care au probleme psihice nu ar trebui să se limiteze la tratamentele prescrise de medicii la care ajung întâmplător la camera de gardă, ci ar trebui să caute cele mai bune variante de tratament pentru ei, luând în considerare și alți medici psihiatri. E concluzia la care el a ajuns după multe încercări.
„Spitalul Obregia nu e înțeles și aș vrea să scrii asta: este un spital de urgență pentru bolile psihiatrice. Nu e de tratament. Acolo ajung urgențele: drogații, bipolarii, schizofrenicii, paranoizii, dependenții de alcool. Dar ei (n.r. – medicii de la Obregia) nu tratează, ei doar echilibrează”.
Din 2020 merge la o doctoriță care nu e de la Obregia și pare mulțumit, chiar dacă și ea îi dă multe pastile. De la ultima lui cădere au trecut patru ani și jumătate.
„Pur și simplu, uneori nu te poți ridica de șireturi din groapă”. Depresiile
Șerban vorbește mai mult despre etapele lui de hipomanie, dar nu menționează nimic despre cele de depresie, care urmează în mod firesc celor maniacale în tulburarea bipolară. Când îl întreb cum sunt, în cazul lui, depresiile, spune că, la fel ca perioadele de hipomanie, și depresiile sunt lente și ușoare, dar de durată.
Problema, spune Șerban, atunci când are depresie, e că nu are cu cine să relaționeze. Crede că, dacă nu ar mai fi atât de singur, dacă ar avea pe cineva apropiat cu care să poată să vorbească, ar reuși să treacă mai rapid peste perioadele depresive.
„Dacă eu stau singur sau doar cu niște părinți retrograzi, cine să mă ajute să ies din depresie? Deși am atâtea de oferit! Și iubesc oamenii! Iubesc oamenii mai mult decât pe mine, mai mult decât orice, iubesc să vorbesc și să fiu între oameni! Pur și simplu uneori nu te poți ridica de șireturi din groapă. Și depresia durează, e un proces care durează, e o dramă”.
Chiar și așa, Șerban e mulțumit de felul în care reușește să-și păstreze echilibrul, iar dovada, spune el, e faptul că n-a mai avut internări în ultimii ani.
De la corporate banking la schimbat cartușe de imprimantă. Locurile de muncă
Șerban a absolvit Academia de Studii Economice (ASE) din București, facultatea de Finanțe-Bănci. Imediat după facultate, la 22 de ani, s-a angajat într-o bancă, unde a făcut corporate banking. Adică nu lucra cu persoane fizice, ci cu firme mari: „Aveam de gestionat un portofoliu de 70 de milioane de euro. Plecam la 8.00 dimineața de acasă și mă întorceam la 8.00 seara. Și nu aveam nicio problemă”.
După șase ani de lucru în acest ritm, pe la 27 de ani, când a considerat că a învățat destule, și-a deschis propria firmă, de brokeraj de credite. „Luam clienți și, în loc să-i las să meargă la 40 de bănci ca să găsească un credit, discutau cu mine și îi duceam direct la banca cea mai potrivită. Era o chestie de trei-cinci zile, când ei ar fi avut nevoie de o săptămână-zece zile pentru o singură bancă. Și nu luam comision de la persoanele fizice, ci luam un comision de succes de la bancă”.
Mai târziu, când de-abia începuse să pună firma pe picioare, a avut ceea ce el numește dubla cumpănă. Se referă la momentul în care a fost părăsit de iubită și a pierdut o sumă de bani importantă. De fapt, se referă la declanșarea bolii.
În primii ani de tratament, n-a reușit să mai lucreze. Mai târziu, după ce a schimbat tratamentul care includea litiu, a reușit să se mai regleze și să aibă și un loc de muncă: „Am lucrat la o firmă de fonduri europene vreo trei ani de zile. Nu era un job foarte bun, eram undeva la 10% față de ce făceam când eram sănătos, când lucram în corporate banking. Dar reușeam totuși să mă trezesc dimineața, să stau la program, lucru pe care nu-l mai pot face acum, că acum am insomnii”.
În perioada aceea, de la 32 la 35 de ani, cât a lucrat la firma de fonduri europene, niciunul dintre colegii lui de serviciu nu a bănuit că Șerban ar avea vreo problemă de sănătate psihică. Deși avea o funcție importantă, de director financiar, spune că cei din jur nu au sesizat starea lui pentru că nu exista un nivel superior de organizare în companie, oamenii de acolo luau lucrurile mai ușor, iar mediul nu era unul competitiv.
În 2013, firma de fonduri europene s-a închis, iar Șerban a rămas fără un loc de muncă. În următorii patru ani nu a lucrat deloc. În cele din urmă, în 2017, și-a găsit un loc de muncă. „Eram un fel de maintenance guy, un job de întreținere la niște clădiri. Trebuia să schimb prizele telefonice când se stricau, să șterg niște table din niște săli de conferințe cu o soluție specială, să schimb cartușele de imprimantă. Și câștigam măreața sumă de 1.500 de lei pe lună.
Cum a fost pentru tine să treci de la niște locuri de muncă solicitante din punct de vedere intelectual la așa ceva?
În condițiile în care de patru ani nu mai avusesem niciun loc de muncă și mă rugasem de oricine să mă ajute cu un serviciu, să ajung la jobul ăsta la care făceam 13 kilometri de drum pe jos între clădiri a fost, la început, cum zic americanii exhilarating, exuberant. După care, când m-am trezit în realitate, că trebuia să șterg niște table și să înlocuiesc cartușe de imprimantă, am renunțat. Am rezistat două luni.
Ulterior a încercat un alt job la o firmă de consultanță unde probabil că ar fi făcut față, dar și acolo a renunțat în două luni, pentru că nu i-a plăcut activitatea: „Era o firmă de consultanță care oferea credite persoanelor fizice pe care le pescuia din cartea de telefon. Mie mi s-a părut o activitate oribilă și nu am putut să stau acolo. De atunci, n-am reușit să mai găsesc ceva”.
Deși ar fi putut să depună dosarul pentru o pensie cu grad de handicap, Șerban nu a vrut să facă asta, pentru că ar fi însemnat să-și restrângă posibilitățile de a se angaja: „Însemna să mă limitez, să nu mai am vreodată libertatea de a-mi alege un job. Ca pensionar pe bază de handicap nu cred că ai acces la orice job vrei”.
La psiholog
După ce a trecut de prima internare pe care a avut-o la psihiatrie, Șerban a ajuns, printr-o recomandare, la un bărbat care studiase psihologia. „Am făcut psihoterapie cu un bătrân pensionar recomandat de fratele tatălui meu. Era un tip care, la viața lui, fusese foarte deștept, atât de deștept, încât Ceaușescu îl alesese să-i selecteze gărzile de corp și care apoi a lucrat ca profiler în poliție”, explică Șerban, care menționează că acest bărbat nu a avut vreodată cabinet de psihoterapie și nici clienți persoane fizice.
Deși nu era psihoterapeut cu drept de practică, cei doi au început o relație ca de la client la psihoterapeut. În primii doi ani și jumătate, Șerban s-a văzut cu psihologul într-un cadru mai formal, de două ori pe săptămână, chiar dacă discuțiile lor aveau loc la acesta acasă și durau mai mult de 50 de minute, cât durează o ședință de psihoterapie normală. După aceea, încă șase ani, relația lor a fost mai degrabă una de prietenie, se vedeau cam o dată pe săptămână și discutau tot felul de lucruri.
„Pe mine m-a ajutat foarte mult, vreo doi ani jumate am discutat foarte mult despre problemele mele emoționale, despre problema mea cu această fată care mi-a generat criza emoțională și încă șase ani ne-am împrietenit, am făcut zeci de teste psihologice, am discutat orice altceva. Am devenit mai echilibrat, mai capabil să rezolv probleme”, spune Șerban.
După opt ani și jumătate, relația terapeutică s-a încheiat. „Într-un fel, nu a fost bine (n.r. – că a durat atât), am pierdut timp cu dânsul, dar eu nu mi-aș fi dorit și nu aș fi apreciat o relație metalică, formală, versus una emoțională cu cineva. Opt ani și jumătate într-o relație cu un psiholog… e mult. În condițiile în care, în mod normal, durează doi-trei ani. Apoi am convenit că s-a terminat modelul de comunicare, că nu mai aveam ce să ne spunem. A fost chiar potrivit când s-a terminat, nu-mi doream mai mult”, mai spune el.
Relațiile de cuplu înainte de boală: „Pentru iubire faci totul”
Pentru Șerban, iubirea e cea mai importantă. Întotdeauna s-a gândit la dragoste ca fiind soluția salvatoare pentru problemele lui și, până în ultimii ani, mereu și-a imaginat că, dacă nu are parte de ea în momentul prezent, o va găsi cândva în viitor.
Niciodată nu și-a dorit să aibă multe iubite. A vrut să găsească o fată cu care să se conecteze emoțional și cu care să-și întemeieze o familie, alături de care să reușească să scape de părinți și de singurătate. N-a fost să fie și, până la urmă, a cunoscut multe femei, mai multe decât a putut duce, după cum spune. Cu fiecare a fost generos, chiar și cu cele pe care nu le-a iubit.
„Nu am vrut să am multe prietene, prima mea prietenă a fost destul de tarziu, pentru că am considerat că nu vreau să mă intimizez cu oricine, deși aveam oferte, că am făcut mult sport, nu arătam ca acum”, începe el să povestească și trece de la una la alta, de la relațiile de cuplu pe care le-a avut înainte de a fi diagnosticat cu tulburare bipolară, la cele de după diagnostic și din nou la despărțirea care i-a declanșat boala.
Chiar dacă, de-a lungul anilor, a petrecut mult timp singur, viața lui intimă a fost, totuși, presărată cu tot felul de picanterii pe care nu se ferește să le împărtășească.
„Vreau să spun, draga mea, că înainte să mă îmbolnăvesc am avut o prietenă căreia i-am dat din salariul meu de la bancă vreo 15.000 de euro, în patru ani de zile. Nu mi-a cerut fata, dar pentru iubire faci totul. M-am dus acasă la ea într-o zi și am deschis frigiderul să beau un pic de apă, iar ea nu avea decât două sticle de apă puse la rece, un triunghi de brânză și un pic de salam. N-avea mâncare. Și-atunci am înnebunit și i-am dat toți banii mei de la bancă. Ce să faci altceva? Îi dădeam din banii mei și eu umblam cu aceleași cinci costume. Nu au contat banii, a contat iubirea”, începe el să spună.
Și cu ea, și cu tânăra care l-a părăsit la 29 de ani, când i s-a declanșat boala, a vrut să-și facă o familie. E conștient că, într-un fel, și-a dorit o familie ca să aibă ceea ce n-a avut în copilărie, un mediu stabil, în care să se simtă iubit și acceptat.
„Din păcate, pe fata care m-a băgat în criză n-am putut să o cer de nevastă, că era mică și nu avea o opinie. Și am zis: băi, frate, eu un sclav nu-mi iau. Eu am nevoie de un om pe care, atunci când eu nu știu ce să fac, să-l întreb tu ce ai face? Și n-am vrut să o cer de nevastă, așa că s-a mișcat mai repede și s-a căsătorit cu primul ei prieten. A plecat pur și simplu de acasă și, într-o zi, s-a întors pentru 20 de minute și mi-a spus vezi că m-am căsătorit”, amintește Șerban din nou felul abrupt în care a fost părăsit și care l-a urmărit ani de zile.
„Băi, eu sunt bipolar, nu poți să ai o relație cu mine!”
După ce s-a îmbolnăvit, a urmat o perioadă grea. Nu i-a mai stat mintea la relații, ci a încercat să înțeleagă de ce a fost părăsit, ce a greșit, ce are de făcut în continuare. A încercat se reechilibreze pe plan emoțional, iar acest proces a fost unul de durată. De fapt, spune că a fost atât de absorbit în relația terapeutică cu psihologul încât nici n-ar fi avut timp de o iubită.
La trei-patru ani de la diagnostic a intrat într-o relație de cuplu cu una dintre colegele lui de la firma de fonduri europene. „Am avut o prietenă, o fată din Republica Moldova, dar nu am iubit-o, a fost o relație nesemnificativă. Din păcate, nu am simțit o atracție specială față de ea, dar, chiar și așa, am avut o relație de doi ani de zile și m-am implicat, am ajutat-o să devină cetățean român”, spune el.
La început nu i-a spus tinerei că are tulburare bipolară, dar, pe măsură ce lucrurile au avansat între ei, a încercat să-i sugereze acest lucru. Nici el nu i-a spus clar că are niște probleme de sănătate psihică, nici ea n-a părut că vrea să afle prea multe.
De-abia când a vrut să se despartă de ea și să o îndepărteze i-a spus clar despre ce e vorba: „Era foarte implicată cu mine. Eu am decis să ne despărțim și de-abia atunci i-am spus că sunt bolnav. I-am zis: Măi, nu mai pot, că nu te iubesc, și am și boala asta, eu iau pastile. Uite, am două internări la Spitalul 9, sunt bolnav!. Nu puteam să o fac să accepte (n.r. – despărțirea)! Săraca, nu se putea opri”.
După ce a încheiat această relație, a mai durat un an și jumătate până la următoarea, când a început să se vadă cu o asistentă medicală cunoscută pe o aplicație de întâlniri online. Era singur de prea mult timp, așa că a făcut un compromis și a început să se întâlnească cu ea, deși n-a simțit cine știe ce atracție.
„Fata asta era din provincie și, săraca, avea o problemă la un ochișor, îi fugea. S-a cuplat repede cu mine, că aveam 85 de kilograme, 1.86 în înălțime, eram zâmbăreț, eram bine”, spune el. După trei-patru luni, s-a plictisit și de ea. I s-a părut că e prea simplă, că nu are un model deschis de viață și că nu știe altceva decât serviciu și casă, așa că i-a spus și ei replica lui preferată de despărțire: „Băi, eu sunt bipolar, nu poți să ai o relație cu mine, ești nebună și tu?”.
Și tu ce ți-ai fi dorit, de fapt, de la o femeie?
Inteligență și emoție. Fără astea…
„Mi s-a recomandat inclusiv de către medici să nu spun de la început că am tulburare bipolară”
Au mai trecut încă vreo doi ani de singurătate până când Șerban a întâlnit, pe o aplicație de dating, o altă femeie. „Eu aveam atunci 40 de ani și ea 37. Mai plinuță, dar foarte veselă și deschisă. O femeie divorțată, cu un copil de șase ani. Am avut o relație de nouă luni cu fata asta, o relație foarte bună din punct de vedere intim, eram foarte relaxați în intimitatea sexuală”, spune el.
Nici de data aceasta lucrurile nu au mers, pentru că, spune el, femeia era prea certăreață și agresivă, iar în cele din urmă a bănuit-o că îl înșela. „După părerea mea, pe ea o consider o personalitate histrionică. Nu era capabilă să se concentreze, era agitată, scoasă din context și foarte centrată pe pat, pe intimizare”, mai spune el.
Legătura s-a încheiat în 2018 și a fost ultima în care Șerban a avut relații sexuale. A urmat perioada de tratament în care s-a îngrășat și în care a început să aibă probleme cu erecția. „Acum pot să am erecție doar cu pastile”, completează el.
Chiar și așa, anul trecut, în pandemie, a cunoscut pe Facebook o femeie cu care a început să poarte lungi discuții pe internet și cu care s-a întâlnit după ce s-a terminat starea de urgență. Nu au avut relații sexuale, dar o invita serile la el la cortuleț, adică un cort de grădină instalat în curtea părinților lui. Vorbeau și petreceau timp împreună. Șerban a simțit nevoia să fie generos, așa că i-a dăruit tinerei o bicicletă pliabilă și i-a dat bani să meargă la psiholog. „În total, vreo mie de euro”, spune el, bani din banii părinților.
„Și știi cum s-a despărțit de mine? S-a dus la tatăl ei, în Iași, și acolo a mers la un clarvăzător pe care l-a întrebat: Cu băiatul ăsta cu care vorbesc, o fi bine? Și ăla cică: Nu, nu, nu e bine. Și ea mi-a dat telefon și s-a despărțit prin telefon de mine. Și, uite, fata asta mi-a aruncat din buzunar vreo mie și ceva de euro. E, ce să fac? Fuck it!”, spune Șerban, sugerând că pentru el banii n-au contat niciodată, după care mă întreabă dacă nu vreau să îl vizitez și eu la cortuleț.
Niciuneia dintre femeile cu care a intrat în relații, de scurtă sau de lungă durată, nu le-a spus că e bipolar până în momentul despărțirii. Niciuna nu l-a văzut luând pastile. S-a ferit.
„Mi s-a recomandat inclusiv de către medici să nu spun de la început că am tulburare bipolară, pentru că oamenii nu înțeleg, se sperie și refuză o comunicare care ar putea fi la fel de bună sau mai bună decât a unor oameni normali. Și nu am mai făcut asta, deși nu mă fericește să mint, nu sunt un mincinos”.
Faptul că nu le spunea partenerelor lui că are tulburare bipolară îl împiedica, totuși, să se deschidă prea mult în fața lor. „Evitam să le spun, dar nici nu mă deschideam complet. Când am simțit nevoia să mă deschid, le-am spus adevărul. Că nu vreau să mint, minciuna e o negație a realității și mie nu-mi place să fac de-astea”, mai spune el.
„Îmi doresc iubirea, dar nu cred că va mai veni”
Acum, Șerban e înscris pe un site unde vorbește cu femei din Ucraina. A plătit 140 de lei ca să se înscrie pe un site cu femei frumoase din țări precum Thailanda, Singapore, China, Mexic, Indonezia, America de Sud, Rusia și Ucraina și a ales să comunice cu ucrainence dispuse să plece din țara lor la mai bine. Și-a imaginat că în felul acesta poate să-și găsească o fată frumoasă care să vină să stea cu el în România, dar a observat apoi, pe pielea lui, că site-ul e, de fapt, acaparat de rețele de escrocare. După lungi discuții, fetele cer, în schimbul plecării din Ucraina către clienții site-ului, diverse sume de bani: pentru bilete de avion, teste anti-Covid și tot felul de alte lucruri.
A vorbit și el cu o ucraineancă și i-a picat în mrejele. Tânăra i-a povestit că locuiește într-o zonă bombardată de ruși și că, din cauza asta, i-au murit părinții, că e săracă, că îi e greu să se descurce și că vrea să vină la el, în România. Cucerit de frumusețea și drama fetei, după două luni de discuții, i-a cumpărat bilet de avion. De-abia când femeia i-a cerut încă 200 de euro Șerban a realizat că picase într-o capcană.
Când stă să se gândească la iubire, singurul lucru după care a tânjit vreodată cu adevărat, se simte descurajat. Are 43 de ani, tulburare afectivă bipolară și trăiește într-o societate în care chiar și celor normali le e greu să-și găsească parteneri de cuplu. Cu atât mai greu îi e lui, trecând periodic prin etape hipomaniacale și depresive. Chiar dacă încă mai crede în iubire, nu crede că de-acum încolo o va mai găsi.
„Au trecut 15 ani, poate mai mult, de când sunt pe piața iubirii, ca să zic așa. De la 20 de ani, au trecut 23 de ani. Ce să mai găsesc? Nu mai găsesc. Acum nu mai cred în iubire. Mi-o doresc, dar nu cred că va mai veni. Cred că numai unii sunt dăruiți să primească iubire”.
„Părinții mei au fost tot timpul reci cu mine”
Șerban n-a fost vreodată genul de bărbat care să-și dorească multe iubite. De mic, a visat să aibă o prietenă cu care să-și întemeieze o familie, ca să scape, în felul acesta, de familia lui. A asociat ideea de cuplu cu ideea de independență și a sperat că, în felul acesta, se va putea rupe de părinții lui, despre care spune că sunt conservatori și că nu l-au făcut niciodată să se simtă parte integrantă a familiei.
„De la prima prietenă am vrut să-mi fac o familie ca să scap de familia asta a mea. Și n-am putut. Eu și părinții mei, care sunt niște duri, nu avem, nu am avut niciodată o relație de iubire, ci una de acceptare, din păcate. Am suferit toată viața din cauza lipsei de iubire. Eu cred că lipsa de iubire mi-a generat și boala. Pentru că m-a părăsit și prietena. Cred că aici a fost ceva”.
Șerban a crescut de la două luni departe de părinți, la bunici, într-un orășel aflat la o distanță de 50 de kilometri de București. Ei sunt cei care l-au crescut până la șapte ani, când părinții l-au luat în București ca să meargă la școală.
Nici atunci nu au manifestat prea multă afecțiune față de el și, prin stilul lor autoritar, nu i-au permis să caute afecțiune nici în alte relații, de prietenie. După școală n-avea voie să iasă pe-afară cu alți copii. Trebuia să stea în casă și să învețe. Zi de zi, pe toată durata școlii, programul lui însemna școală și casă.
Doar în vacanțe, când mergea din nou la bunici, își aducea aminte ce înseamnă atenția și afecțiuna. Bunicii au fost singurii care l-au iubit, spune el. Au murit înainte să împlinească el 20 de ani, iar asta l-a făcut să se simtă puțin pierdut.
„Părinții mei au fost tot timpul reci cu mine, au fost foarte conservatori. Adevărul e că maică-mea nu m-a lăsat să interacționez cu nimeni când eram mic, m-a ținut numai în casă. Eu învățam de plăcere, dar voiam să mai și ies o dată la câteva luni. Și nu mă lăsa”.
Șerban consideră că setea lui de iubire și, în cele din urmă, tulburarea bipolară au apărut tocmai din cauza mediului lipsit de afecțiune în care a crescut. „Părinții mei comunică între ei, dar cu mine nu, eu sunt un element străin. Asta e din cauza faptului că, atunci când eram mic, nu m-au crescut ei. O mare prostie și o dramă. Eu am fost tot timpul foarte iubitor și doritor de emoție și de iubire, dar n-am avut parte niciodată. Și când am avut-o, de la bunicii mei, a fost incompletă”, mai spune el, cu tristețe.
„Am fost foarte singur cam toată viața”. Prieteniile
Șerban e un tip sociabil, prietenos, generos și amuzant. Își dorește să aibă prieteni, caută compania celorlalți, dar îi e greu să obțină relațiile de care are nevoie. În copilărie, părinții îl țineau la distanță de alți copii și de jocurile copilăriei și, pentru că așa a fost crescut de mic, i-a fost greu să schimbe ceva și când a crescut. A rămas o persoană docilă, exceptând scurte momente de revoltă, și i se pare nedrept că, deși a respectat toate regulile și a făcut ce i s-a spus, tot s-a îmbolnăvit.
Îl întreb despre prieteni și-mi spune că nu mai are. Apoi îi menționează pe fiecare. Nu sunt mulți: vărul și verișoara cu care a crescut când era mic, apoi un prieten din școală – colegul lui de bancă, apoi un prieten cu care se vedea frecvent într-un bar din cartier, apoi un prieten căruia i-a împrumutat niște bani. Cu toții au dispărut când și-au întemeiat familii, mai puțin cel căruia i-a împrumutat bani și cu care încă mai vorbește. „Cred că din obligație”, spune el.
„Am fost foarte singur cam toată viața, cred că părinții mei au greșit. Dacă mă țineau în București și dacă mă lăsa mama să mai ies, să-mi fac prieteni, poate dacă mă duceam la un tenis, la un înot…”
După școală ce făceai?
Acasă. Teme și învățat. Mama nu mă lăsa să ies, niciodată nu m-a lăsat. Am intrat în muncă la 22 de ani.
Nici mai târziu, în facultate? Că în facultate e mai flexibil programul.
Niciun prieten n-am avut, nici în facultate. Nu m-a lăsat niciodată. N-am lipsit de la niciun curs. Acasă, facultate, înapoi acasă, teme, somn.
Am fost cel mai cuminte om din lume și, totuși, nu a ieșit bine. De ce, nu știu. Am respectat toate regulile, tot timpul.
Te-ai revoltat vreodată împotriva părinților?
O dată, la 16 ani, nu am vorbit cu mama câteva luni de zile, pentru că nu înțelegeam de ce nu mă lasă să ies din casă. Dar, pentru că a făcut o criză și a început să plângă, m-am retras în casă și am lăsat-o.
Dar acum ai discuții cu ei despre asta?
Da. Săptămâna viitoare mă voi muta de acasă (n.r. – într-un apartament al părinților lui) și nu mai stau cu ei și scap și eu.
Cum au reacționat când le-ai zis asta?
Tata m-a bătut. Mi-a dat cu pumnul. Când i-am spus că vreau să mă mut în apartement s-a pornit să mă lovească. Poți să scrii. Că sunt nebuni.
Șerban nu are probleme legate de a socializa. Intră în vorbă cu oamenii inclusiv la terasa unde stăm de vorbă. Se cunoaște cu chelnerii, vorbește cu cineva de la masa de alături, schimbă câteva replici cu stăpâna unui cățel care trece pe lângă noi. Cu prieteniile însă e mai greu de-atât. Simte că nu găsește mediul potrivit în care să cunoască oameni cu care să lege relații mai profunde și că, de multe ori, cei cu care vorbește sunt interesați de lucruri mult prea superficiale, așa că se plictisește repede de ei.
De regulă, nu le spune celor cu care interacționează că e bipolar. Se teme că ceilalți nu ar înțelege boala și l-ar respinge.
„Celorlalți le spun că sunt depresiv, că e mai simplu de înțeles. Cred că, dacă le spuneam că sunt bipolar, chiar că îmi blocau numărul de telefon. În România, dacă spui cuiva că ai o problemă, lumea fuge. Din cauza lipsei de educație, oamenii nu au informație, nu știu să interpreteze lucruri simple, darămite o boală psihică. Nu doresc să ajute, nu sunt empatici”.
„O persoană sănătoasă ar trebui să ne trateze în funcție de cum ne percepe că suntem: fie normali, fie într-o stare agravată de boală”
Șerban crede că una dintre problemele majore din sistemul de sănătate din România este lipsa interesului pentru cercetare. „Medicii doar recomandă niște pastile după prospect, fără să facă un chestionar personal cu privire la cum reacționează 50 de pacienți la acest mix de medicamente”, își exprimă el nemulțumirea.
În zece ani și jumătate, a avut o singură criză care l-a trimis în spital, în perioada în care renunțase la tratament. În aceste condiții, se consideră echilibrat. Nu sănătos, dar „o persoană normală cu diverse tulburări trecătoare, care pot fi supracompensate cu medicamente”.
În întreb cum și-ar dori să se comporte cei din jur atunci când află că e bipolar. Mă așteptam să primesc un răspuns simplu, de exemplu, să-mi spună că ar trebui să se comporte obișnuit, cum s-ar comporta cu oricine altcineva. Dar răspunsul lui Șerban dă dovadă de un raționament echilibrat:
„Cei din jur ar trebui să fie atenți dacă sunt într-o stare neobișnuită – adică în manie sau în depresie, stări care sunt limitate în timp – versus sunt și eu obișnuit, ca ei.
Mai spun o dată, bipolaritatea nu este o boală, este o tulburare afectivă bipolară, este o stare temporară care trece cu medicamente. Dacă ești într-o stare agravată – fie manie, fie depresie – trebuie să fii recomandat unui medic. Dacă ești într-o stare normală, trebuie să fii tratat ca o persoană normală.
Deci o persoană normală, sănătoasă, ar trebui să ne trateze în funcție de cum ne percepe că suntem: fie normali, fie într-o stare agravată de boală. De regulă, ne vede normali, pentru că, atunci când suntem într-o stare agravată de boală suntem în spital.
Viața, azi: „Aș vrea să pot munci, pentru sens”
De vreo trei luni, de când i-a trecut ultima depresie, e într-o perioadă mai bună. Cu toate astea, se confruntă cu o insomnie care poate fi semn de hipomanie. Se culcă devreme, pe la 9.00 seara, după ce-și ia pastilele. Se trezește în jur de 2.00 și, până pe la 4.00, citește. Mai doarme iar până pe la 8.00, după care citește din nou încă vreo patru ore.
„Vreau să mă pregătesc pentru un program part-time. Eu, dacă aș putea să muncesc patru ore concentrat, ar fi foarte bine. De aceea citesc acum patru ore cât mai concentrat. Mi-e greu din cauza lipsei capacității de muncă. Aș vrea să pot munci și să am banii mei, dar nu numai pentru bani, cât pentru sens, să fiu util”, spune el. L-ar ajuta să aibă un sens, o direcție, să aibă alături pe cineva care să îl împingă de la spate. Crede că, dacă n-ar fi atât de singur, i-ar fi mult mai bine.
„Eu, cu toate bolile mele, reușesc să mă supracompensez și să fiu mai bun decât mulți, când sunt bine – și sunt bine de multe ori. Din păcate n-am avut mediul care să mă ajute, dacă aveam pe cineva care să mă sprijine și care să-mi dea un țel, care să-mi zică băi, băiatule, într-un an trebuie să ajungem acolo, eu mă scoteam cumva. Din păcate, m-am însingurat, că n-am avut cu cine să vorbesc. E o dramă să fii singur”.
Acum își ocupă timpul cum poate. E interesat de tehnici avansate de meditație și citește mult despre universul holografic. Discuția divaghează de mai multe ori pe parcursul celor trei ore, așa că îmi explică tot felul de lucruri despre fizica cuantică, despre cuantă, univers, materie și val. „Tu știi că e posibil ca totul să fie o hologramă? Citesc numai în engleză, știu engleză foarte bine și asta mă ajută foarte mult. Fără americani nu știu ce aș face. Vreau să-ți spun ceva, ca paranteză. Citesc acum o carte foarte interesantă despre universul holografic. Se pare că există o entitate care, printr-un câmp, transmite informații către mine, către tine. Noi, prin simțuri, prin creier, vedem realitatea așa cum este. Adică o pozăm și ea se blochează, în rest, în spate, e o supă cuantică. Entitatea asta ne-a scris și scenariul întreg al vieții. Plus că există mai multe entități. A ta, a mea. Care aleg ca noi să interacționăm volițional și noi să avem o relație bună sau rea”, spune el, apoi completează programul unei zile obișnuite din viața lui: bea multă cafea, fumează mult, încearcă să se lase de fumat cu niște pastile, dar nu-i iese, mănâncă de numai două ori pe zi ca să nu se îngrașe. „Și multă singurătate”, încheie el.
Îți dorești o familie?
Nu îmi mai doresc o familie, îmi doresc o iubită și să plec în 2024 în Spania.
De ce în Spania și de ce în 2024?
Pentru că am dat niște bani împrumut până în 2024 și în Spania pentru că nu mai vreau vremea asta ploioasă și rece. Și nu mai vreau iarnă.
Vreau să mă mut lângă mare în Spania și să stau acolo până la 65 de ani, când m-aș întoarce să intru într-un azil de bătrâni și să mor aici.
