Povestea lui Andrei: 27 de ani și 27 de internări la psihiatrie. „Prima internare a fost jale pentru mine. M-au închis din prima la cea mai mică și mai nasoală secție, deși nu făcusem nimic rău. Plângeam, nu știam ce se întâmplă”

Andrei are 27 de ani și tot atâtea internări în secții de psihiatrie atât înainte, cât și după ce a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. După un lung șir de presupuneri medicale, Andrei își împarte în prezent timpul între tratamente, jocuri video despre care spune că îl relaxează, comunități online și speranța că, într-o zi, va fi reintegrat în societate. Deși stigmatizarea celor din jur și efectele secundare ale pastilelor îl apasă, el refuză să renunțe la visul unei vieți normale. Povestea lui Andrei, readuce în prim-plan lupta nevăzută a celor care trăiesc cu boli psihice și nevoia psihiatriei comunitare și a unei societăți mai incluzive, capabile să înțeleagă și să sprijine.

Andrei spune cu o sinceritate tulburătoare: „După ce mama nu va mai fi, nu știu ce voi face. Ea este stâlpul meu”. În spatele acestor cuvinte stă o întreagă existență trăită între frica de stigmatizare și speranța că, într-o zi, oamenii vor vedea dincolo de un diagnostic psihiatric cum este cel de schizofrenie paranoidă.

Redactarea acestui articol nu a fost deloc ușoară, cum de altfel nicio poveste de viață nu e ușor de comprimat în câteva cuvinte ale unui material jurnalistic. Nu e nici o lectură ușoară, dar este sigur o invitație la înțelegerea unor destine diferite. De altfel, acesta a fost și motivul pentru care Andrei ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea.

„După un șir de diagnostice greșite, în sfârșit am aflat boala de care sufăr: schizofrenie paranoidă“, începe mesajul pe care ni l-a trimis Andrei pe adresa redacției. Totul a început în 2016 când de-abia devenise student la Facultatea de Inginerie Electrică, Electronică și Tehnologia Informației, la Universitatea Valahia din Târgoviște. Ceea ce s-ar fi așteptat să fie cea mai frumoasă perioadă a vieții, studenția, s-a transformat rapid într-o povară constantă și apoi într-un adevărat coșmar. Andrei a dus o luptă pe care și-ar dori să nu o poarte nimeni, cu propria neputință, prizonier al unor voci care i-au stăpânit mult timp mintea. În perioada când le tot auzea, vocile, în engleză și în română, îl îndemnau constant la acte de agresiune dintre cele mai terifiante. 

După 27 de internări la Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia“ și testarea mai multor tipuri de tratamente, Andrei poate să-și povestească astăzi parcursul cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, cu speranța că într-un viitor nu foarte îndepărtat, în România va fi mai bine nu doar pentru el, ci și pentru toți cei care suferă, asemenea lui, de o tulburare psihică. 

• Citește și: Tânăr cu schizofrenie: „Înainte să mă îmbolnăvesc eram ca un lac lin. După, eram ca ceva care bolborosea”

Cum a debutat boala

În 2015, Andrei a intrat la facultate. Atunci a simțit pentru prima oară stări accentuate de neputință: nu se putea concentra, simțea o anxietate incontrolabilă și copleșitoare. În plus, percepea nivelul cursurilor ca fiind mult prea scăzut, mai ales cele de matematică, raportat la nivelul său de cunoștințe. Fost olimpic la matematică, nu se simțea stimulat mental în niciun fel la facultate. „Făceam matematică M2, eram geniu pentru asta, mi se părea că doar pocneam din degete și rezolvam problemele, ecuațiile. Chiar îmi plăcea matematica, dar nu m-am înțeles cu algebra din facultate și pur și simplu am zis să renunț decât să fac ce nu îmi place.“ Se simțea foarte stresat și continuu neadaptat la realitatea pe care o trăia.

Îl mai stresa ceva: gândul că fusese forțat de mama lui să meargă la acea facultate: „Așa era în mintea mea atunci. Nu știu dacă am fost forțat, dar oricum îmi pare rău că am ales facultatea asta și am rămas cu impresia că a fost mai mult dorința mamei decât a mea. Cred că e unul dintre motivele care mi-au declanșat boala. Dar nu sunt medic, așa zic eu, de la stresul provocat și de facultate.“ Dacă s-ar putea întoarce în timp, ar alege să studieze Medicina, să ajungă medic sau asistent medical, dar momentan nu se simte suficient de pregătit să se înscrie la o nouă facultate. 

După un an de studii, după ce a împlinit 19 ani, Andrei a renunțat la Inginerie. „Eram din ce în ce mai depresiv, dar mă târam cumva.“ Tot atunci a mers, împreună cu mama sa, la un prim consult la neurolog și psihiatru în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila“. A fost diagnosticat cu sindrom depresiv și a început un tratament psihiatric ușor, spune el.

A încercat într-o primă fază să se angajeze, să se reintegreze cumva în societate: a reușit să își ia permisul auto și s-a angajat șofer. Însă nu s-a putut adapta nici la acest mediu, mai ales că șefa lui de atunci avea un comportament toxic: țipa, chiar înjura uneori. Andrei nu avea putere să riposteze, așa că a renunțat și la jobul de șofer.

Primele semne de schizofrenie

La 22 de ani, Andrei s-a simțit mai bine și a considerat că nu mai este nevoie să urmeze tratamentul pentru depresie. „I-am spus medicului curant că am ieșit din depresie.“ Doar că din momentul în care a renunțat la medicamente, starea i s-a agravat. Din ce în ce mai depresiv, Andrei nu se mai simțea în stare să facă nimic altceva decât să se joace pe calculator: „Jucam jocuri video și câte 13 ore pe zi“.

La scurt timp, a început să simtă că era urmărit de poliție. Totuși, deși senzațiile i se păreau reale, conștientiza că totul era doar în mintea lui. Pentru că realiza că teama lui era irațională, într-o primă fază nu s-a alarmat. „Mă întrebam: «Ce am făcut să mă urmărească?! Știam că e în capul meu.»

„Într-o zi, eram cu un vecin, am văzut o mașină de poliție și am simțit că imediat mă vor aresta. Îmi bătea inima tare, intrasem în panică gândindu-mă că o să mă ducă la secție. Dar știam în interiorul meu că nu făcusem nimic“, își amintește Andrei unul dintre primele sale episoade psihotice.

Într-o altă zi, în timp ce se afla la volanul mașinii, dintr-o dată o voce i-a „poruncit“ să lovească un pieton. A frânat brusc și a făcut un atac de panică: era sigur că rănise un om. În realitate, nimic ieșit din comun nu se întâmplase pe traseul său. „M-am întors la locul faptei, nu era nimic acolo.“ Atunci a fost și semnul care i-a arătat că lucrurile scăpaseră complet de sub control. „Să cred că mă lua poliția de acasă pentru că am comis o crimă deși nu era adevărat – clar era ceva în neregulă“, spune Andrei.

A început să își adreseze și mai multe întrebări și a decis, împreună cu mama lui, să revină la medicul psihiatru pentru a începe un nou tratament.

Ce e un episod psihotic și în ce situații poate să apară?

„Îmi puneam la îndoială realitatea, îi mai întrebam pe oamenii din jurul meu de ce mă urmărea poliția. Așa treceau episoadele psihotice“

Chiar dacă începuse să meargă la psihiatru, starea lui nu s-a îmbunătățit, din contră. Andrei a început să audă voci care îi vorbeau în engleză și în română și îl îndemnau la gesturi de agresiune.

„Mă uitam la un cuțit care era într-un suport de lemn și o voce îmi spunea să o ucid pe mama cu el. Inițial vocile îmi vorbeau în șoaptă. O dată eram în baie și o voce mi-a spus «Hai, o omorâm pe mama, trebuie să scăpăm de ea.» Am întrebat ce facem dacă vine poliția și vocea mi-a răspuns «Ne descurcăm.» Apoi, am auzit o a doua voce care mi-a spus «Ești nebun? Cum să o omori pe mama?». Se băteau vocile în capul meu.“

„Era obositor, era obositor“, repetă Andrei. „Nici nu auzeam conversația din capul meu prea bine. Eram eu cu gândurile mele pe care încercam să le gestionez cumva. Până la urmă am reușit să le ignor pe toate.“

Faptul că o parte din mintea lui era cumva lucidă l-a ajutat să nu ducă la îndeplinire ceea ce vocile îl îndemnau să facă, deși mai mulți medici, după ce l-au consultat, l-au întrebat uimiți cum de totuși nu a acționat, își amintește el. „Făceam ca John Nash, matematicianul din Statele Unite (n.r. – John Nash a fost un matematician american renumit care a contribuit la teoria jocului, geometriei diferențiale și ecuațiilor diferențiale parțiale, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, diagnosticat cu schizofrenie. Filmul „O minte sclipitoare“, premiat cu 4 Premii Oscar, spune povestea vieții lui.) Îmi puneam la îndoială realitatea, îi mai întrebam pe oamenii din jurul meu de ce mă urmărea poliția. Așa treceau episoadele psihotice.“

Diagnosticul de schizofrenie paranoidă

Înainte de a primi diagnosticul de schizofrenie, Andrei a fost diagnosticat de mai multe ori cu tulburare psihotică acută, depresie cu elemente psihotice și tulburare de personalitate. „Pentru că mă enervam, mai loveam, primeam cel mai des diagnosticul de tulburare de personalitate.“

Într-un final, Andrei a mers împreună cu mama sa, de bună voie, la Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia“, unde a și fost internat pentru prima oară. Acolo a primit diagnosticul „tulburare acută polimorfă asemănătoare schizofreniei“. În tot acest timp, dintre șapte medici care l-au consultat, doar doi i-au spus că, de fapt, suferă de schizofrenie paranoidă. Azi a rămas diagnosticul lui final.

De la 22 de ani până în prezent, la cei 27 de ani pe care îi are, Andrei a luat continuu diferite tipuri de medicamente psihiatrice. La 25 de ani, spune că a uitat să ia câteva zile medicamentele: în acele zile, au revenit gândurile. Începuse să creadă că îl urmărește DIICOT pentru a-i folosi datele biometrice ca să îi acceseze cardul bancar. „Eram convins 100% că era real că DIICOT mă urmărește, mi-am schimbat și adresa de mail.“

• Citește și: Ce e schizofrenia, cum se manifestă și cum poate fi ținută sub control. Primele simptome pot fi confundate cu depresia

27 de internări la psihiatrie

Pe lângă consulturile la neurologi și psihiatri, tratamentele testate, de la 19 la 27 de ani, Andrei a fost internat de 27 de ori. Prima sa internare, deși a fost una voluntară, a fost cu adevărat traumatizantă, în secția 9 a Spitalului de Psihiatrie „Prof. dr. Alexandru Obregia“ unde, spune Andrei, s-a simțit ca la închisoare timp de două săptămâni în care nu a avut voie să iasă deloc afară. Se bucură că, până la urmă, s-a înțeles cu personalul de acolo și l-au lăsat să își păstreze ceasul. „Am riscat, au riscat și ei pentru că ceasul era din sticlă și puteam să îl sparg și să-mi fac rău, dar nu am făcut-o. Stăteam toata ziua în pat, voiam măcar să știu ora.“

Avea voie să primească vizite din partea părinților, dar Andrei nu voia să îi mai vadă.

„Prima internare a fost jale pentru mine. M-au închis din prima la cea mai mică și mai nasoală secție, deși nu făcusem nimic rău. Plângeam, nu știam ce se întâmplă, eram paralel cu sistemul psihiatric. Am fost închiși patru pacienți într-o încăpere ca la închisoare. Plângeam, îmi făceau injecții, nu mă calmam. Nu mi-a spus nimeni nimic.“

Efectele secundare ale tratamentelor le-a resimțit inclusiv după ce a ieșit din spital: simțea că îl dor toate oasele: „Mă simțeam biciuit. Abia mai puteam să merg.“

Andrei are până-n prezent 27 de internări care au coincis într-o oarecare măsură și cu perioadele când era necesar să schimbe tratamentul. Este recunoscător, totuși, că nu a fost legat și nici nu s-a folosit forța pentru a-l liniști niciodată de-a lungul celor 27 de internări pe care le-a avut.

Își amintește că mulți dintre colegii de salon pe care i-a avut îl speriau, mulți erau rezistenți la antipsihotice chiar și după mai multe încercări de tratamente, delirau continuu, îl întrebau continuu când or să iasă de acolo. „Am făcut o dată o glumă cu unul dintre ei, i-am dat un sticks în loc de țigară și mi-era teamă să nu mă sufoce cu perna când dorm. I-am spus că făcusem o glumă.“

După atât de multe internări, viața de spital și viața de acasă au început să se contopească pentru Andrei. „Acum mă simt deja ca acasă la închiși. Și acasă am ajuns să fac tot ce fac la spital: fumez, stau în pat și aia e.“

Testarea mai multor tratamente

Toate tratamentele pe care le-a testat, injectabile sau pastile, l-au ajutat într-un fel, fiecare în parte, să scape de psihoze, consideră Andrei. Cu toate astea, mai are și în prezent stări de nervozitate pentru care trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a se calma și rareori episoade psihotice în care rămâne, totuși, conștient.

De-a lungul timpului, a testat o mulțime de medicamente, unele dintre ele cu efecte secundare precum stări de nervozitate, altele, mai ales în asociere cu fumatul (Andrei a fumat destul de mult țigări normale, de curând vapează) pot genera episoade psihotice. Uneori fumează foarte mult, ceea ce îi accentuează stările de anxietate și contribuie la stările de agitație de intensitate psihotică.

Tot unele medicamente, revine Andrei, l-au făcut să își piardă concentrarea și chiar capacitatea de memorare, dar i-au dat și probleme sexuale.

Psihoterapia completează tratamentul

Pe lângă tratamentele psihiatrice, Andrei face și terapie psihologică online, o dată la zece zile. Îl ajută mult discuțiile pe care le are de fiecare dată cu un terapeut din Timișoara.

„Am fost inițial la un alt terapeut care mi-a zis că încearcă să mă ajute, dar nu promite nimic. Nu s-au văzut rezultate. Acum lucrez cu o persoană cu foarte mare experiență cu bolnavii psihic, care înțelege mecanismul gândurilor intruzive. E mai ușor și pentru mine, și pentru ea.“

• Citește și: Despre schizofrenie, cu un pacient funcțional: „În casă vorbeam cu vocile, dar printre oameni încercam să fiu cât mai ok”

Între două Românii, cea care îl stigmatizează și cea care nu

Andrei simte că trăiește între două Românii, una ai cărei oameni înțeleg prin ce trece și alta care, din contră, îl stigmatizează și nu îi facilitează integrarea în societate. Chiar și după internări și diagnosticul final, a avut câteva încercări de a-și găsi un loc de muncă unde nu s-a putut adapta, de exemplu, la o croitorie.

Visul lui rămâne acela de a se angaja în sistemul medical, măcar ca infirmier, dar nu poate lucra mai mult de patru ore pe zi mai ales pentru că, din cauza pastilelor, nu se poate trezi dimineața devreme, suferă de sindromul somnului întârziat, spune el. „Nu m-au acceptat să lucrez ca infirmier. Mi-au zis: «Ești bolnav psihic!».“

Alți oameni din jurul lui reacționează la polul opus după ce îl cunosc, nici nu îl cred când spune că suferă de schizofrenie: „Du-te la muncă, nu mai sta pe banii statului!“, sunt unele dintre replicile pe care Andrei le-a tot auzit. Practic, din acest punct de vedere, Andrei simte că se învârte fără soluție între două extreme.

Însă spune că a învățat cumva să nu îi mai pese de reacțiile rele din jurul lui. Își găsește susținerea în informațiile pe care le accesează din surse externe, mai ales din site-urile în limba engleză. Are speranțe că în țări precum Anglia pot apărea tratamente noi și din ce în ce mai bune pentru tratarea schizofreniei și își dorește să meargă acolo. Crede, de asemenea, că în România se pune mai degrabă accentul pe partea negativă a lumii bolnavilor psihic, sunt evidențiate mai ales aspectele negative ale afecțiunilor mintale, iar singura soluție pentru toate problemele acestei categorii de pacienți o reprezintă, în prezent, închiderea lor în secțiile de psihiatrie, fără însă a le oferi o continuitate după ce sunt externați. În România lipsește psihiatria comunitară, după cum a explicat psihiatrul Vlad Stroescu pentru SmartLiving, aici.

„Unii medici cred că dacă te trec într-un registru de bolnavi psihic au rezolvat problema“, spune Andrei cum a resimțit el lipsa de implicare a sistemului psihiatric în gestionarea pacienților cu afecțiuni psihice. „Se fac multe abuzuri, am citit despre un pacient care a fost ținut în spitalele din România vreo 10 ani și a demonstrat la un moment dat cu ajutorul instituțiilor de la nivelul Uniunii Europene că a fost spitalizat abuziv.“

România a fost condamnată de CEDO în 17 hotărâri care vizează încălcări ale drepturilor persoanelor cu dizabilități instituţionalizate sau internate în spitale de psihiatrie, după cum a arătat platforma de investigații Snoop.ro aici.

„După ce moare mama, nu știu ce o să fac“

Deși este optimist că lucrurile se vor schimba și spune că are o relație bună cu membrii familiei și cu prietenii care au înțeles într-un final că nu mai este un pericol pentru nimeni, Andrei se teme cel mai mult de momentul în care nu o va mai avea alături pe mama lui, pentru că nu va mai avea nimeni grijă de el cu adevărat, nici cine să-l înțeleagă. Tatăl lui nu mai este violent verbal și nici nu mai consumă alcool cum obișnuia să o facă, iar fratele său este un om bun. Totuși, mama e stâlpul și siguranța lui.

„Sunt sub tutela mamei acum, mi-e frică dacă aș fi sub altă tutelă, cine știe ce ar putea să îmi facă alți oameni, ce interdicții mi-ar putea impune. Sunt totuși bolnav de schizofrenie, nu de diabet.“

Andrei se simte amenințat și de sistemul medical din România, de faptul că ar putea fi forțat să ajungă iar închis și poate chiar în centre de psihiatrie și mai restrictive precum, zice el, este Spitalul de psihiatrie și pentru măsuri de siguranță Săpoca. Dar, în același timp, Andrei are încredere că instituții precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului îi vor apăra întotdeauna măcar niște minime drepturi.

Mai mult, în mijlocul acestei frici pe care o trăiește, își pune la îndoială, în continuare, gândurile. Se întreabă dacă nu cumva această „teamă față de România“ nu face parte tot dintr-o paranoia, dacă nu cumva se simte amenințat la fel cum se simțea, la debutul bolii, de poliție.

Planuri de viitor

Andrei e bisexual. Și pentru asta crede că unii oameni îl judecă: „Probabil o să vă oripileze asta. Dar mă pot îndrăgosti și de o femeie, și de un bărbat“. În prezent, are o relație la distanță cu un bărbat din Canada care suferă la rândul lui de autism. I-ar plăcea ca într-o zi să se poată întâlni cu el și în spațiul offline.

Pe termen lung, visează să aibă o relație stabilă, să poată trăi ca orice bărbat normal, deși tratamentul îl descurajează în primul rând pentru că a devenit incapabil să întrețină relații sexuale. Ba chiar și-ar dori să aibă posibilitatea să adopte un copil.

Altfel, înainte de toate, și-ar dori să își poată găsi un loc de muncă decent, unde să stea doar patru ore, pentru că mai mult încă nu ar reuși fizic și psihic. „Obosesc foarte mult după patru ore de muncă. Dacă nu ar fi boala asta, aș sta la muncă și 12 ore.“

Momentan, din punct de vedere financiar, Andrei s-ar descurca destul de greu dacă nu ar avea ajutorul părinților. Primește pensie 1.800 de lei cu tot cu suplimentarea pentru persoanele cu handicap. Mai ia din când în când împrumut de la Casa de Ajutor Reciproc pentru Pensionari (CAR).

Și mai mult, și-ar dori ca oamenii – mai ales cei care lucrează în sistemul medical –, și mai ales psihiatrii să nu îl mai privească ca „un nebun“ atunci când află că e bolnav de schizofrenie.

„Uneori, m-am simțit cel mai stigmatizat chiar de psihiatri, chiar de cei în care ar trebui să am cea mai mare încredere. Aș vrea să își schimbe această mentalitate, să existe o educație în acest sens.“

„Sunt încrezător că se va găsi un leac pentru schizofrenie, că doar nu or lăsa bolnavii așa, mă refer mai ales la cei care nu răspund la tratament și stau închiși în spitale. Sper să găsească un leac și pentru mine.“

Andrei, tânăr diagnosticat cu schizofrenie paranoidă

În ce constă managementul schizofreniei