„Sigur e vina mea!” Cum ajungem să ne simțim vinovați chiar și când n-am greșit

Deseori avem probleme în a cere iertare corespunzător, iar tendința noastră este de a „împărți” vinovăția sau greșeala. Însă există și persoane care atunci când cineva din preajmă este supărat sau preocupat, vor gândi că probabil au greșit cu ceva și au contribuit la respectiva stare. De câte ori am gândit „Sigur e vina mea” sau „Sigur am făcut eu ceva”?

Vinovăția în copilărie

Când suntem mici, dacă nevoile noastre nu sunt împlinite de către părinți, instinctul ne-ar putea transmite următorul mesaj: „Părinții tăi nu știu să aibă grijă de nevoile tale, probabil nu sunt cei mai buni părinți”. Însă pentru supraviețuire, avem nevoie de relația cu ei, de sprijinul și ajutorul lor, motiv pentru care un astfel de gând din partea instinctului este intolerabil. Prin urmare, vom prioritiza relația și vom alege să credem că părinții noștri sunt buni și știu ce au de făcut.

Va fi mai simplu să ne gândim că, dacă nevoile noastre nu sunt împlinite, sigur nu suntem noi copii suficient de buni. În această decizie se ascunde și un minim control: „Dacă este vina mea înseamnă că eu pot face ceva să schimb lucrurile”, versus „Dacă ei sunt de vină, eu sunt neputincios, iar acest lucru mă sperie”. 

Iată cum, încă de mici, indirect, apare sentimentul de vinovăție, care mai târziu se transformă în credințe precum „Lucruri rele se întâmplă din cauza mea/pentru că sunt eu…” sau „Nu sunt suficient de…” sau „Merit ceea ce mi se întâmplă” (dacă este ceva negativ).

Așteptările celorlalți

Pe măsură ce creștem, cresc și așteptările celorlalți de la noi. Odată cu intrarea la școală, apar standarde noi care, nu o dată, sunt proiecții ale părinților noștri și ale nevoilor lor: să învățăm foarte bine, să ieșim în evidență, să fim talentați, să fim descurcăreți, să ne placă un anumit drum în viață etc. Iar când temperamentul, personalitatea, alegerile noastre sunt în dezacord cu aceste așteptări suntem frecvent expuși dezamăgirii lor, criticilor, repercusiunilor negative, pedepselor.

Așteptările părinților de la copii: Îți iubești copilul, dar îl și placi?

Toate acestea nu fac altceva decât să mențină și să certifice sentimentul de vinovăție și toate credințele negative despre noi: „Nu sunt suficient” sau „Nu merit”. Totodată, devenim mai vigilenți în legătură cu a-i supăra sau dezamăgi pe ceilalți, mai ales dacă anticipăm o pedeapsă – care, deseori, poate fi retrăită ca o retragere a lor din relația cu noi atunci când „nu corespundem”. 

„Iubitul meu îmi atrage mereu atenția când insist cu întrebarea «Te-am supărat eu cu ceva?/Ești supărat pe mine?». Știu că uneori poate fi obosit, sau chiar îmi spune fie că a avut probleme la muncă sau prea multe pe cap, că nu se simte bine fizic sau că s-a certat cu cineva… și chiar și atunci mă gândesc că poate este supărat pe mine și nu îmi spune. Acest gând mă neliniștește și mă trezesc că insist cu întrebările… de parcă nu îl cred când mă asigură că nu e supărat pe mine.

Îmi dau seama că am un întreg istoric în care mi se spunea de mică să nu supăr, iar atunci când ai mei erau nemulțumiți că nu făceam ce îmi spuneau sau nu stăteam cuminte, îmi spuneau că sunt supărați pe mine, lucru urmat de o pedeapsă. Știu că am învățat încă de atunci să fiu mereu atentă la supărările celorlalți și să mă consider responsabilă și vinovată, iar în prezent îmi este greu să schimb acest obicei”, povestește Diana, 29 de ani, din Sibiu.

Pe măsură ce creștem, vom menține această vigilență, crescând șansele să devenim people pleasers, să fim retrași și tăcuți, să nu ne expunem părerile din teama de a nu răni, a nu ne opune părerilor celorlalți, a nu dezamăgi și, mai ales, din teama de a nu pierde relațiile.

Fundamental defect

Acumulate, sentimentele de vinovăție și proiectarea acestora ca venind și din partea celorlalți devin un nor apăsător, o imagine de sine distorsionată, lipsă de încredere în propria persoană și convingerea că suntem diferiți sau fundamental „defecți” prin comparație cu alții. 

Cu toții greșim, însă în mod sănătos ne putem raporta la greșeală punctual, ca pe ceva ce fie putem corecta, fie o putem considera lecție pentru viitor. Când credințele despre noi sunt negative, greșelile vor deveni „cine suntem noi” în loc de „ce facem noi, uneori”. Astfel, așteptarea va fi ca noi să fim (mai) mereu vinovați pentru ceva. Vom trăi cu frica de a fi demascați de ceilalți ca fiind lipsiți de valoare, că vom fi respinși odată ce se va dovedi că suntem… impostori. În astfel de contexte se intensifică vigilența, iar creierul nostru inconștient nu se va mai simți (prea des) în siguranță. 

• Citește și: „Îmi e teamă că nu voi fi suficient de bun”. Sindromul impostorului este frecvent, dar poate fi depășit

Cu toții avem nevoie de siguranță

Deși ne referim la un proces inconștient, în orice situație de viață ne-am afla, creierul nostru face o primă evaluare, încercând să găsească răspuns la întrebarea „Sunt în siguranță?”.

Atunci când răspunsul este „da”, ne vom putea relaxa, vom interacționa cu cei din jur, vom fi curioși, vom explora, ne vom simți liberi. Ce se întâmplă când suntem vigilenți constant, când ne temem să nu supărăm, să nu deranjăm, să nu fim motivul supărării celorlalți? Răspunsul va fi frecvent „nu”, motiv pentru care vom fi adesea precauți, retrași, tăcuți, alegând „invizibilitatea” conectării și libertății de exprimare. Alegere care, în cele din urmă, ne va întări gândurile negative legate de propria persoană și sentimentul de vinovăție. 

Căutarea siguranței începe în interiorul nostru, în rescrierea poveștii pe care ne-o spunem despre noi înșine, în decuplarea din identificarea cu propriile greșeli și propria vinovăție. Greșim cu toții și cu toții suntem mult mai mult decât suma propriilor greșeli.

Ce te poate ajuta

Abuzurile din copilărie afectează încrederea fundamentală și siguranța de care avem nevoie pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă. Când creștem într-un mediu abuziv, toxic, cu părinți indisponibili pentru nevoile noastre emoționale, la maturitate vom avea probleme legate de valoarea personală și stima de sine. Acestea, corelate cu sentimentul de vinovăție, duc la îngrijorări constante de a nu-i supăra pe ceilalți.

Recunoașterea tiparelor este primul pas către vindecare. Psihoterapia poate oferi, de asemenea, un spațiu de siguranță, în care astfel de sentimente să fie explorate, iar credințele negative să fie confruntate empatic, astfel încât să se prevină ciclicitatea anumitor gânduri, trăiri, comportamente. Dar terapia nu este singura soluție pentru a ne ameliora acest tipar, dacă ne confruntăm cu el. Ne pot susține practici precum jurnalizarea, meditația, compasiunea față de propria persoană sau citirea unor materiale în care să identificăm comportamentele noastre, cum este articolul pe care îl citești acum.