„Mă gândeam că nu sunt suficient de bună pentru el, că îl plictisesc și nu am văzut că avea o altă relație.“ Cum ne sabotăm cu sentimentele de vinovăție și rușine

Încă din copilărie am învățat că, dacă greșim, primim pedepse. Nu ne-am făcut tema? Luăm notă mică. Nu ne-am ascultat părinții? Nu avem voie să ne vedem cu prietenii. Este adevărat că, în învățarea regulilor și însușirea disciplinei, e important să înțelegem că orice comportament are o consecință. Dar cine ne învață că merităm să fim iertați? Iată de ce, la maturitate, simțim adesea vinovăția și rușinea, și ce putem face cu aceste emoții dificile.

Vinovăție și control

Încă de mici, este insuportabil, de neconceput gândul că părinții noștri nu sunt părinții de care avem nevoie, cei pe care ni i-am dori, care să ne înțeleagă, accepte, să fie prezenți și disponibili, atenți la nevoile noastre etc. Dacă ei nu sunt părinții potriviți, cum putem noi supraviețui? Depindem de ei, suntem nevoiți să rămânem în relație, pe care o vom alege mai presus de nevoile noastre autentice. În consecință, ne vom explica lipsurile pe care le trăim în această relație prin propriile neajunsuri, propria vinovăție.

Nu ei, ci noi suntem inadecvați. Iar aici ia naștere sentimentul de vinovăție, alături de cel de însingurare. Vinovăția, însă, are și un „avantaj”: „Dacă eu sunt problema înseamnă că tot eu aș avea controlul să schimb lucrurile”. Fantezia copilăriei poate ajunge un mecanism de coping atunci când lucrurile par înfricoșătoare, când greșim, când nu putem lua decizii la maturitate. Totodată, se păstrează modul în care vedem relațiile cu ceilalți, tendința de a ne socoti pe noi înșine vinovați chiar și pentru greșelile altora.

„Adrian era pentru mine partenerul ideal. Eram împreună de aproape un an când am simțim că se distanțează, că nu mai este atât de prezent, că nu mai facem împreună lucrurile pe care le făceam. Avea obiceiul să muncească până târziu, dar în ultima vreme era exagerat de târziu. M-am gândit că probabil din cauza mea s-a produs această răceală. Că nu sunt suficient de bună pentru el, că îl plictisesc, că îl supăr când am câte o nemulțumire. Într-o seară, mi-a spus că nu mai știe ce simte pentru mine și a plecat. Pur și simplu. Am suferit foarte mult, m-am afundat în vinovăție și m-am detestat. Abia după șase luni în care Adrian mai apărea la anumite intervale doar pentru a pleca din nou… am aflat că avea în paralel o altă relație. Am încheiat totul atunci întrucât am realizat că modul în care mă pedepsesc pe mine este atât de toxic, încât nici măcar nu mai văd realitatea. Atunci am luat în serios ideea de a merge la terapie și mă bucur că am luat această decizie”, povestește Cătălina, 37 de ani.

Vinovăție și rușine

Cele două emoții, de regulă, se asociază și se declanșează una pe cealaltă. Rușinea, adesea, este proiectată asupra propriei persoane, ia forma deficienței, inadecvării, respingerii sinelui. Peter Levine, întemeietorul tehnicii Somatic Experiencing, asociază postura corporală a rușinii cu cea a traumei. Trauma nu este o boală, spune Gabor Maté, medic canadian, fondator al școlii Compassionate Inquiry, ci un răspuns normal la circumstanțe anormale. Răspunsul rămâne gravat în interiorul nostru și ne va fi dificil să renunțăm la el. Rădăcinile rușinii sunt în deconectarea de sine și credințele compensatorii ale copilului că vina este a lui, mai spune Maté.

Brené Brown, profesor și cercetător american, spune că antidotul rușinii este empatia. Maté duce mai departe soluția, afirmând că adevărul ascuns în spatele rușinii este dezvăluit atunci când este prezentă compasiunea. Tăcerea, secretul și judecata întrețin rușinea, pe când empatia spune „Și eu, nu doar tu”.

Rușinea e asociată cu devalorizarea, iar tiparul acesta ne afectează stima de sine, partea din noi numită de Terapia Schemelor „adultul sănătos” care este, de regulă, în rol de observator și care, în prezența rușinii, nu este activat pentru a vedea adevărul din spatele ei.

„O amică mi-a făcut observație când eram la o petrecere că m-am îmbrăcat ca o femeie ușoară ca să atrag atenția asupra mea. Am fost devastată și am simțit o rușine imensă. Mi-am imaginat că a vrut să mă ajute spunându-mi acest lucru, pentru a nu fi penibilă. Când am relatat această poveste unei prietene, a fost revoltată de intervenția acelei femei, de jignirea adusă, de critica ei și răutatea din acel moment. Am înțeles atunci că era firesc să mă simt rănită… dar eu am și crezut-o.

Mereu eram gata să dau vina pe mine, să consider că deranjez, că sunt penibilă. Și în prezent e primul gând care îmi trece prin minte. Ca și cum locul meu nu este nicăieri. Dar am învățat să îmi vorbesc mai blând și chiar să confrunt oamenii când sunt nedrepți cu mine. Nu spun că reușesc mereu, dar acum încerc mai des”, relatează Loredana, 32 de ani.

Aici aș aminti tot cuvintele lui Maté, care în cartea „Când corpul spune nu” scrie: „Atunci când îmi reprim în mod cronic nevoile emoționale pentru a fi acceptat de ceilalți, cresc riscul de a ajunge să plătesc cu prețul bolii fizice”. Totodată, poate ca idee de motivație, îl voi cita și pe Peter Levine, care spune „Nu e niciodată prea târziu pentru a avea o copilărie fericită”. Să nu uităm că avem un copil interior, iar la maturitate putem fi noi pentru el părintele de care a avut întotdeauna nevoie.

Vinovăția și anxietatea existențială

Adesea, rușinea și vinovăția cu care ne încărcăm duc la o anxietate existențială care spune „Am dreptul să exist?”. Ne putem imagina, în cazul în care nu suntem purtătorii acestor emoții predominante, cum arată viața atunci când ne simțim fundamental defectuoși și nemerituoși. Ce fel de relații avem cu ceilalți atunci când în relația cu noi înșine ne respingem?

Vindecarea înseamnă schimbare, iar pe acest drum, adesea, ne este necesar un ghid și un însoțitor. Psihoterapia poate sprijini vindecarea și poate veni cu instrumentele necesare corectării parcursului nostru, în direcția în care ne-am dori să înaintăm. Relația terapeutică este primul și cel mai important pas în vindecarea noastră, întrucât reprezintă o rescriere a relațiilor în care am trăit până în prezent și o modelare a interacțiunilor cu noi înșine și ceilalți.

Pentru început, însă, putem citi, putem accesa studii și informații scrise de specialiști despre vinovăție și rușine, ne putem informa și ne putem normaliza anumite stări, pentru a remedia măcar parțial gândul că suntem profund inadecvați.

Tot în munca pe care o facem cu propria persoană, un pas mic, dar important, este corectarea poziției corporale. Spuneam mai sus că Peter Levine asociază poziția corpului din traumă cu cea încărcată de vinovăție și rușine. O ridicare a umerilor și frunții, un spate drept, o privire îndreptată înainte sunt câteva dintre semnele corporale pe care le putem corecta în aceste direcții când observăm că poziția noastră este una copleșită. 

Un alt exercițiu este amintirea unei experiențe pozitive, în cât mai multe detalii, identificarea emoției simțite atunci și fixarea ei în corp. Mă refer aici la o emoție contradictorie, opusă celor menționate mai sus. Rolul exercițiului este de a ne împuternici, de a ne crește încrederea în resursele noastre, dar și de a ne aminti să nu ne identificăm cu emoțiile dificile resimțite. Dacă nu ați văzut filmul „Inside Out 2” vi-l recomand. În special pentru momentul în care toate emoțiile se adună laolaltă și spun „Nu noi decidem cine este sau va deveni acest om (n.r. – fetița numită Riley în film)”.