„Mama m-a învățat să fiu puternică și să mă descurc singură, iar eu am devenit un «fixer».“ Lecții de vulnerabilitate de la psiholog
Ne place să credem despre noi că suntem oameni puternici. Și adesea chiar suntem. Însă în efortul de a menține această imagine, ajungem uneori să ne ferim tocmai de lucrurile care ne-ar putea ajuta să ne simțim mai bine și să avem relații mai apropiate. Ce înseamnă, de fapt, vulnerabilitatea? Este capacitatea de a ne arăta așa cum suntem, cu emoții, nesiguranțe, întrebări, frici și dorințe. Nu e despre slăbiciune, ci despre sinceritate și disponibilitate emoțională.
Frica de a fi vulnerabil în copilărie
De câte ori am auzit în copilărie, fetiță fiind: „Tu trebuie să fii puternică, pe tine nu te doboară nimic, și trebuie să înveți să te descurci singură”. Acum ca adult, trecută prin câteva sesiuni de terapie și experiențe de viață, îmi zgârie cumva urechea acel „trebuie” și acel „singură”.
Am internalizat sfaturile bine intenționate ale mamei mele ca pe ceva ce mă vă ajuta să mă descurc mai bine cu multiplele lucruri pe care le aveam de gestionat, ceva ce mă va proteja. Am învățat, într-adevăr, să nu îmi arăt foarte des emoțiile, iar în timp nici măcar să nu mi le mai recunosc. Am devenit un „fixer”: am încercat mereu să rezolv singură lucrurile – pentru mine și pentru alții, fară să cer ajutor, și astfel am părut puternică. Am învățat să mă feresc de vulnerabilitate.
Nevoia de control
Acum știu despre mine că această intoleranță la vulnerabilitate m-a ghidat uneori spre evitarea expunerii emoționale și a generat în mine nevoia rigidă de control. Am învățat că persoanele care se tem de contactul cu emoțiile dezvoltă diverse mecanisme de apărare: perfecționism, negare, izolare sau pur și simplu caută să se „amorțească” în diverse forme.
Brené Brown, autoarea cărții „Curajul de a fi vulnerabil”, spune că acest tip de reacție este adesea alimentat de ceea ce ea numește „cultura rușinii” – un mediu social sau familial în care ni se transmite, subtil sau direct, că nu suntem niciodată suficient de buni, destul de valoroși sau demni de iubire „decât dacă …“ , dar nu necondiționat.
Într-un astfel de context, a arăta emoții devine periculos, pentru că riscul de a fi judecați sau respinși pare prea mare. Frica aceasta se transformă treptat într-o strategie de viață: ne ascundem vulnerabilitatea pentru a fi acceptați și ne străduim să părem mereu „în control”, mereu în formă, mereu stăpâni pe situație, chiar dacă înăuntru ne simțim nesiguri.
- Citește și: De ce vulnerabilitatea nu este o sursă de rușine și cum o putem folosi în avantajul nostru
Cum mascăm vulnerabilitatea
Când nu ne simțim în siguranță, ne construim mecanisme care ne apără. Acționăm în așa fel încât să ne ferim de disconfort. Unul dintre cele mai răspândite echipamente de protecție este perfecționismul.
Psihoterapeuta Sharon Martin descrie acest tipar ca fiind specific unui „sine rănit” – partea din noi care în trecut a învățat că vulnerabilitatea este periculoasă. Așa iau naștere nevoia de control și standarde imposibil de atins. Povestea pe care o trăim nu e neapărat despre a fi „mai bun”, ci despre a fi suficient de bun încât să fii apreciat, văzut, observat, auzit. Să nu fii respins.
Apare frecvent la persoane care au fost criticate pentru greșeli în copilărie și care, adulți fiind, nu mai suportă ideea de eșec. Părți ale sinelui care nu sunt „perfecte” nu le putem integra armonios, ceea ce duce la multă autocritică. Imperfecțiunea este percepută ca o amenințare și încercăm să oferim o imagine impecabilă pentru că doar așa vom fi iubiți și acceptați.
Sunt și alte tactici mai discrete, dar la fel de eficiente în a ne ține departe de ceea ce simțim cu adevărat. Ne cerem scuze pentru orice, ca să nu părem o povară sau „prea mult”. Ne facem mici, pentru a nu risca respingerea. Evităm conflictele, chiar dacă anumite lucruri ne apasă, pentru că, dacă le adresăm, ar putea să doară. Răspundem automat cu „sunt bine”, chiar și atunci când nu e deloc așa. Ne facem utili tot timpul în speranța că, mulțumindu-i pe ceilalți sau ținându-ne „ocupați” nu vom fi nevoiți să privim spre propriile nevoi.
Ne forțăm să fim „pozitivi” orice-ar fi — ascunzând tristețea, furia sau frica sub un zâmbet permanent. Pe termen scurt pare o soluție, dar în timp, acest „pozitivism” devine toxic pentru noi, iar pentru ceilalți – complet lipsit de autenticitate.
Deconectarea de sine
Deconectarea de sine ia diverse forme și se regăsește în numeroase activități. Nu vrem să ne simțim vulnerabili, fugim de neputință și de singurătate, iar în felul acesta nu ne redescoperim nevoile și nu intrăm în contact cu ele.Încercăm constant „să ne amorțim” sub diverse forme. Ne pierdem în scroll infinit pe Instagram sau TikTok sau ne uităm compulsiv la seriale.
Mâncăm emoțional – sau ne controlăm rigid mesele. Muncim până târziu în fiecare zi și ne asumăm sarcini peste sarcini, creând impresia că altfel nu se poate. Umplem fiecare moment cu zgomot – muzică, podcasturi, notificări – doar ca să nu rămânem singuri cu noi. Căutăm sex, validare sau atenție, dar evităm intimitatea reală. Ne izolăm de oameni sau, dimpotrivă, nu stăm nicio clipă singuri. Cumpărăm lucruri inutile pentru un strop de control. Dormim prea mult sau evităm complet odihna.
De ce e periculoasă această intoleranță?
Evitarea vulnerabilității reduce empatia, creativitatea și conectarea. Blochează dezvoltarea relațiilor profunde și ne determină să trăim sub presiunea neîncetată a reprimării emoționale, iar astfel, rămânem într-o stare de izolare interioară.
Relațiile apropiate de cuplu, de prietenie, de familie se bazează pe deschidere. Cu cei apropiați ar trebui să putem fi noi înșine, să fim în siguranță, chiar și atunci când nu avem cele mai bune zile. Doar că, dacă evităm vulnerabilitatea, exact acest lucru devine imposibil. Apar tot felul de neînțelegeri pentru că ceilalți, neavând context, ajung să interpreteze greșit tăcerile noastre; dispare sprijinul reciproc sau se dezechilibrează balanța – oferim mult, dar nu ne lăsăm ajutați; relațiile rămân la suprafață, chiar dacă interacțiunile sunt dese, pentru că lipsesc sinceritatea și profunzimea care creează conexiune reală. Vestea bună? Siguranța se poate (re)construi.
Cum devenim (un pic) mai prieteni cu vulnerabilitatea
Vulnerabilitatea sănătoasă nu înseamnă să ne expunem emoțional oricând, cu oricine, fără granițe. Înseamnă să alegem conștient unde, cum și cui ne arătăm partea sensibilă.
Nu e nevoie să ne transformăm în oameni „ultra deschiși” peste noapte. E suficient să începem cu pași mici: să spunem „nu sunt bine” când chiar nu suntem, să cerem sprijin fără să ne scuzăm, să fim sinceri cu un om în care avem încredere.
Putem face acest lucru dacă identificăm oameni în jurul nostru care ne oferă siguranță emoțională. Cercetările despre atașament spun să ne uităm după trei lucruri simple când alegem: știi că celălalt e acolo (accesibilitate), îți răspunde (receptivitate) și rămâne implicat (engagement).
Când avem parte de o astfel de conexiune, atunci spunem că ne simțim „securizați” și descoperim că e foarte uman (și foarte ok) să fim sensibili. Dacă nu avem încă o astfel de relație în viața noastră, terapia poate fi un bun loc de pornire. Putem acolo crea și experimenta un asemenea cadru, iar mai apoi să îl ducem cu noi și în alte relații, în afara cabinetului. În timp, vulnerabilitatea devine cu adevărat vindecătoare, pentru că aprofundarea contactului cu fricile, nevoile nesatisfăcute, tristețea, pierderea, rușinea, este elementul-cheie al procesului schimbării.
Schimbarea nu înseamnă să renunțăm brusc la toate mecanismele cu care ne-am protejat până acum. Înseamnă doar să observăm când ridicăm zidurile și să lăsăm în mod conștient, din când în când, o poartă întredeschisă în fața unei persoane în care avem încredere. Și da, poate la început e incomod, dar fiecare gest de sinceritate emoțională este un pas spre o viață mai conectată. Și atunci nu mai suntem singuri, iar „puterea” noastră adevărată vine din a ști că putem fi noi înșine și acceptați.
